Samuel Pascariu a intrat în literatură cu un miniroman. Scris la o vârstă fragedă (14 ani), romanul are subiect, logică şi cinetică. Cea de-a doua carte a sa a fost una de poezie, scrisă sub teroarea unor angoase existenţiale şi al
unui sine rănit. Pentru cea de-a doua carte de poezie, dintre cele trei coordonate ale psihicului său, s-a oprit la cea de-a doua, „EGO” – ul, fără a abandona susţinerea reciprocă a acestuia cu sinele: “Eu. / Ţi-am zis: / Sunt cel ce tu, / Apari în vis. / O noapte, / Două, infinit… / Aş mai fi stat, / Dar mam trezit”. Oscilând între un cinism juvenil şi o tristeţe masculină (vezi clasificarea lui Mircea Eliade), întrezărim un spirit maturizat de presiunile experienţelor erotice: „Mă aprind şi ard atât / de tare. / Flăcările se ridică până la / cer. Mâinile îmi sunt legate / de stâlpul iubirii şi mă zbat în zadar. / Te văd. Eşti acolo în mulţime. / Lacrima îţi curge pe obrazul / roşiatic, se prelinge”. Foarte tânărului poet, deşi încorsetat încă de tentaculele iubirii, i se poate acorda ceea ce filozoful Petru Bejan numeşte „prezumţia de deplinătate”. (Georgică Manole)