― Nu vii? ― Nu. ― Ești o proastă. ― Tu ești prost. Știi bine că am cenaclu. ― Ar trebui să țineți în altă zi ședințele cenaclului. De ce le-ați fixat tocmai sâmbăta? ― Așa a hotărât majoritatea. ― Boșorogii… Enache Deladeva și Ionescu Negură… De ce nu mobilizați câțiva tineri de la noi de la fabrică? ― Tu întrebi?… De când te rog să-l trimiți pe Duma de la voi. De ce n-a venit până acum? Dacă vrei să știi, îți spun eu de ce: pentru că ție, responsabilul cultural de la „Ianto”, puțin îți pasă de cenaclul nostru!… Pavel vru să protesteze, apoi se răzgândi și spuse pe un ton plictisit: ― Te întreb pentru ultima oară: vii? ― Nu vin Astă-seară Mircea Rotaru își citește o povestire. Trebuie să fiu acolo. ― Avem bufet bun. ― Nu mă interesează. ― Muzică bună. ― Ți-am spus că nu mă interesează! ― Atunci am plecat, dragă surioară. Strofe plăcute… Dacă-l vezi pe burghezul tău, spune-i să-și mai reteze din vârful nasului… Mara vru să-i răspundă, dar Pavel ieși și închise ușa după el. De afară se auziră frânturile unei melodii; apoi, zgomotul porții trântite cu putere curmă melodia. Acum nu se mai auzea decât țăcănitul ritmic al mașinii de cusut din odaia cea mare. Poate e mai bine că a plecat: ce-ar fi putut să-i răspundă? Că Rotaru nu-i burghez?… Prostii! Dar așa e Pavel. O necăjește mereu, mai ales de când a terminat ucenicia. În vremea din urmă a devenit chiar de nesuferit. I-a cotrobăit prin manuscrise și a râs de poeziile ei. De multe ori s-a gândit să i se plângă tatălui ei. Dar maistrul Cuc ― cum îl numesc până și vecinii ― nu se amestecă în treburile tinerilor. ― Măi. Măi, ― obișnuiește el să spună, ― vă certați ca niște prunci… și-și vede de treabă.