Rosalyn are 24 de ani și este studentă la Londra. Cu un corp invadat de o boală ciudată, cu o poveste amoroasă complicată și o familie disfuncțională, la capătul puterilor, ea decide să plece cu o bursă de un an la Tokio, pentru a studia limba japoneză. Întâlnirea șocantă cu o cultură impresionantă va funcționa ca o oglindă necruțătoare, care o va ajuta să se desprindă de trecut și să se vindece.
„În ego-ficțiunea Ralucăi Nagy despre Japonia nu se întâmplă practic nimic: nu există intrigă, în sensul occidental, după cum ne avertizează autoarea încă de la început. Dar se petrece o întâlnire radicală a europeanului cu un Celălalt extrem, care îl face să simtă organic – la modul propriu – distanța culturală și provocarea umană. Un cal într-o mare de lebede este pur și simplu narațiunea polisenzorială și în același timp auto-reflexivă, etnografică și personală, perplexă și totodată firească până la limita intimității, a acestei experiențe.“ Vintilă Mihăilescu
Raluca Nagy, Dr. (Cluj-Napoca, Romania) studied economics and anthropology in Bucharest and Brussels. Her first novel, 'Un cal într-o mare de lebede' (Nemira, 2018), won the national debut prizes 'Sofia Nădejde' and 'Observator Cultural'; it was shortlisted for the Festival du Premier Roman de Chambéry, France. Her second novel, 'Teo de la 16 la 18' (Nemira, 2021), was Romania's finalist to the 2022 European Prize for Literature (EUPL). It was shortlisted for the 'Sofia Nădejde', 'Ziarul de Iaşi', 'Observator Cultural' and 'Leibniz' prizes. Raluca's most recent book, the memoir 'Despre memoriile femeii şi alți dragoni' (N'autor/Nemira, 2023), marks her debut in non-fiction. It was shortlisted for the 'Observator Cultural' and PEN Romania prizes.
Recunosc că am vrut să citesc cartea asta pentru că a luat premiul de debut Observator Cultural 2019, alături de Priță Barsacu al lui Iulian Bocai, care Priță mi-a plăcut foarte mult și acum, după ce le-am citit pe amîndouă, pot să spun că e lejer cu cîteva clase peste lebede, dar nu despre asta e vorba acum. Și nici despre faptul că premiile astea au un aer cum să zic mai frumos?, prăfuit și fals (cum să regăsești același nume, nu-l dăm, dar începe cu M. :P, și în juriu, și la prezentare, și ca sponsor?)
Se pare că am mai citit-o pe Raluca Nagy într-un număr din iocan, fără răsunet, din păcate (am încercat acum să recitesc povestirea, dar n-am avut suficientă tragere de inimă).
Ca toată lumea, m-am împiedicat și eu de faptul că protagonista romanului e Rosalyn și englezoaică. Nu zic că dacă ești româncă și femeie trebuie să scrii din perspectiva unei femei românce, dar cînd scrii o ego-proză, vine automat ca o așteptare. Am înțeles totuși, pe parcurs, demersul și l-am acceptat în cele din urmă, altfel toată metafora din titlu, pe care Nagy o evidențiază de altfel pe tot parcursul romanului, nu ar mai avea sens. Dar atunci n-au sens nici sublinieri pur românești de genul zăpadă-nea-omăt. Deci aș fi preferat să se fi hotărît pentru o singură direcție.
Altfel, romanul e interesant și captivant, nu doar ca demers antropologic de european trezit în mijlocul post-luxului japonez, ci mai ales pentru cum îi iese Ralucăi tonul lejer-confesiv, cu dese trimiteri la cultura pop. M-a pierdut un pic episodul cu David, e o mică încîlceală acolo. Se simte că e un roman de debut, dar, ce e important să reținem e că Raluca scrie bine, are un potențial foarte mare și promit să mai citesc.
Altfel, da, am un dinte împotriva redactorilor foarte zeloși, care țin cu dinții de „cel mai vechi prieten de-ai mei”, așa cum nu vorbește nimeni în viața reală, dar ignoră „că ale lui concetățence erau mai frumoase”, care merita o reformulare sănătoasă. Dar despre redactări, (și) cu altă ocazie. :D
Perspectiva mea e subiectivă tare, pentru că întâmplator m-am relocat o perioadă ceva mai scurtă în Seul chiar cu un an înainte ca naratoarea Ralucăi să se mute in Japonia având cam aceeași vârsta. În ciuda faptului că unul dintre personajele cărții, originar din Coreea de Sud o avertizează pe Rosalyn înainte de plecare că japonezii sunt foarte diferiți chiar și pentru ei, eu cred totuși că șocurile culturale inițiale se resimt în mare parte la fel pentru europeni (indiferent de care țară asiatică vorbim), iar cartea mi-a confirmat acest lucru.
Romanul n-a venit cu nimic nou pentru mine la nivel informațional (cu excepția cuvintelor din japoneză, pe care oricum le-am uitat deja) nemaifiind vorba despre o explorare a unor trăsături comportamentale sau a unor atitudini noi, însă mi-a adus un chef nebun de a ma reîntoarcere la pas intr-un spatiu mental aproape uitat. Am avut mereu impresia pe parcursul lecturii că mă plimb alături de o veche prietenă, usor amnezică in ceea ce privește naționalitatea sa si ca împreună construim o harta a emoțiilor.
De ce zic amnezică? Pentru că n-am putut-o vedea pe Rosalyn ca fiind britanica, in mare parte din pricina unor alegeri lingvistice neinspirate- folosirea apelativului tanti, variatiunea aceea cu zăpadă-omăt-nea sau expresia a fi de-o liotă (sunt primele care imi vin in minte), dar și pentru că a tinut sa sublinieze de mai multe ori neajunsurile financiare pe care le avea acolo (aspect pus in cârca exploziei de la Fukushima care ar fi depreciat lira sterlina in favoarea yenului japonez). Firește că nu toti britanicii care ajung in Japonia ar trebui sa fie dintre cei mai instariti, dar cu toate astea, in prisma experienței personale( deci o evaluare extrem de subiectiva) as zice că e mai probabil ca astfel de probleme sa apară in cazul est-europenilor si nu al vesticilor, dat fiind decalajul mult mai mare intre venituri si nivelurile de trai. Deci prietena mea e românca si ar fi fost mai bine să nu pretindă altceva ( nu de alta, dar n-as fi vrut să-i fur din steluțe).
In rest, toate bune. Mi-au plăcut teribil detaliile cu care Raluca a ales sa decoreze firava existenta a personajului său ( 𝘮𝘢 𝘴𝘪 𝘪𝘮𝘣𝘳𝘢𝘤𝘢𝘮 𝘤𝘶 𝘩𝘢𝘪𝘯𝘦 𝘥𝘪𝘯 𝘤𝘦 𝘪𝘯 𝘤𝘦 𝘮𝘢𝘪 𝘭𝘢𝘭𝘢𝘪 𝘴𝘪 𝘮𝘢𝘪 𝘵𝘦𝘳𝘯𝘦 𝘪𝘯 𝘤𝘶𝘭𝘰𝘳𝘪 𝘤𝘢𝘵 𝘮𝘢𝘪 𝘪𝘯𝘤𝘩𝘪𝘴𝘦, 𝘢𝘱𝘰𝘪, 𝘪𝘯𝘤𝘦𝘵-𝘪𝘯𝘤𝘦𝘵, 𝘧𝘢𝘳𝘢 𝘤𝘶𝘭𝘰𝘳𝘪. 𝘋𝘦𝘷𝘦𝘯𝘪𝘴𝘦𝘮 𝘴𝘦𝘱𝘪𝘢 sau 𝘥𝘦 𝘭𝘢 𝘧𝘰𝘳𝘮𝘢 𝘮𝘦𝘢 𝘱𝘢𝘯𝘢 𝘭𝘢 𝘤𝘦𝘭 𝘮𝘢𝘪 𝘮𝘪𝘤 𝘨𝘦𝘴𝘵 𝘦𝘳𝘢𝘮 𝘪𝘯𝘢𝘥𝘦𝘤𝘷𝘢𝘵𝘢), dar si toate acele aspecte (unele usor bizare) ce caracterizează societatea japoneza contemporana (amplasarea restaurantelor si la etaje superioare-intermediare, slagarele japoneze fredonate la karaoke, preturile ridicate la fructele si legumele vândute la bucata, obiceiul de a da si a primi restul pana la ultimul banut, wc-urile super tehnologizate, interdictiile cu privire la folosirea betelor, lipsa numelor de strazi, folosirea chilotilor cu pernute, servirea sushi-ului de pe femei goale, locuintele excesiv de mici si multe altele).
Rosalyn la cei 24 de ani ai sai e un observator atent, sincer si spontan. Nu judecă și nu tranșează subiecte. E incă usor naivă, timorată si in cautarea unui loc in care sa-si apartina, departe de pseudo-iubitul de acasa. (am impresia că asta e si motivul principal pentru care pleaca in Japonia). Nu exceleaza la capitolul socializare, dar isi gaseste doua puncte de prindere solide. Plange, râde, se grăbește mai tot timpul, face yoga, admira batrâneii, dă ore de engleza si ii e dor de casa uneori. N-ai cum să n-o îndrăgești, decât dacă te aștepti ca ea să-ti deschidă o poartă către un spatiu exotic. Acest lucru nu se întâmpla. Rosalyn e cât se poate de fireasca.
Felicitări Raluca, mi-a făcut plăcere să te citesc!
Chiar mi-a plăcut cartea asta. Tadam. Am avut o mică problemă de acomodare, dar de scurtă durată. Deși știam că domnița care vorbește la persoana întîi nu e compatrioata mea, ci englezoaică, impresia de început a fost că ea are niște aventuri cu un colet pe la poșta din Teleorman. Parol. Mi-a plăcut ordinea capitolelor. ;) M-au mai derutat niște chestii așa pe parcurs, dar în mare da, pozitiv. :) Japonezii ăștia sînt foarte interesanți. Văd că mă apropii de ei așa, prin învăluire (adică necitind japonezi, dar despre Japonia. *insert emoji cu ochelari de soare*) Mulțumesc, L.
PS Citisem povestirea din iocan, am recitit-o acum, aceeași impresie ca prima oară: ”ok”. :) http://dex.anidescoala.ro/conjugare/a... (am scris inițial ”mă apropiu”).
A, da, foarte des îmi venea o rimă în cap, aia celebră cu lebedele! ”trece lebedele-n zare/ eu mă uit ele dispare”. #kültür
Cartea este o disecţie a culturii şi civilizaţiei japoneze de la cineva care a trăit printre ei aproape un an. E un soi de jurnalo-roman, deşi nu se întâmplă mare lucru în carte, accentul fiind pe clashul dintre culturi. N-am înţeles de ce autoarea, româncă fiind, a simţit nevoia să-şi transforme personajul într-o englezoaică. Dacă subiectul cărţii tot era despre Japonia, putea foarte bine să fie prezentat şi în contrast cu civilizaţia românească, ar fi fost mai interesant, cred. Pentru cineva fascinat de Japonia, e un must read, e mai bună decât orice enciclopedie sau ghid turistic. De asemenea, te ajută să înţelegi că există o strânsă legătură între sentimente/emoţii şi bolile care se manifestă fizic. Finalul e abrupt şi în coadă de peşte, eu nu l-am înţeles.
Nu știu de ce nu am citit cartea asta până acum. Raluca Nagy scrie o carte foarte interesantă despre Japonia prin ochii unei femei de 24 de ani din Anglia, Rosalyn, care ajunge în Țara Soarelui Răsare cu niște kilograme în plus și, în toată aparența, cu o inimă cam frântă. Și de acolo începe nu o aventură sau vreun bilgundsroman, ci mai degrabă o apologie, prin absență, a îmbrățișării și antingerii (ad literam, dar și metaforică). Întâlnirea ei cu atât de diferita cultură japoneză are un dublu efect, acela de a o fascina, dar și de a o însingura, dar vom descoperi poate treptat că singurătatea asta are o față dublă și că se manifestă chiar și pe teritorii mai cunoscute și, în toată esența, mai familiare. Întoarcerea lui Rosalyn la Londra (pe care o va vedea ca pe o mătușă ponosită de la țară în comparație cu Tokio) este mai mult acrișoară decât dulce, și tocmai atunci poți să observi cu adevărat impactul pe care l-a avut întâlnirea cu viața-de-zi-cu-zi la Tokio, cu străzile ordonate, mijlocul de transport în comun folosit intens, mașinile electrice, bețigașele ținute corect, garsonierele-cutiuțe, băile diferite și toaletele luxoase, politețea și tăcerea “vorbitoare” a japonezilor…
Raluca Nagy ne oferă aici un roman nu doar interesant, ci și ușor de parcurs, lipsit de “intriga occidentală” (așa cum o precizează Vintilă Mihăilescu pe coperta 4), totuși romanul te ține cu sufletul la gură datorită și unor artificii literare, dar și pentru că narațiunea curge, întâlnirea cu Tokio este fascinantă și intri lesne și curios în viața acestei femei din Sevenoaks care descoperă particularitățile unei culturi care are bine implementat un termen care să definească complet persoanele ca ea: gaikokujin (străin, persoană dintr-o țară străină, și ce mai asocieri vin aici, toate la pachet cu tăcerea vorbitoare și uimirea-uimitoare în fața unui gaijin care folosește bine bețigașele!). Cred că știam majoritatea lucrurilor pe care le-am întâlnit în cartea asta, dar mi-a plăcut totuși să le revăd/reîntâlnesc prin intermediul acestui personaj și a unei narațiuni așa bine plasate. Ca cineva care a trecut printr-o perioadă intensă de privit anime și citit manga, văzut filme și seriale japoneze, ca cineva care se uită din când în când la reality-show-ul Terrace House sau ale cărei filme favorite sunt titluri ca Tokyo Monogatari, The Face of Another, Howl’s Moving Castle și care citește cu imensă plăcere cam orice carte semnată de scriitori japonezi, pot spune că a fost o călătorie grozavă, pe alocuri aproape familiară. O carte tare bine scrisă și o călătorie satisfăcătoare.
Am citit-o rapid și cu plăcere. Are ritm, are umor, are o energie plăcută care atrage cititorul. N-aș zice că n-are deloc intrigă (așa cum ni se promite în preambul), dat fiind că un pachet misterios declanșează dorința lui Rosalyn de a studia japoneza la Tokio, iar despre expeditor aflăm abia la sfârșit. Dacă ar fi să-i ”bag de vină” și eu aș comenta (cum au făcut mulți alții) la originea londoneză a protagonistei, deși am înțeles de ce autoarea a ales așa. Personajul David, un fel de Heathcliff modern, bărbos și mai zâmbitor, m-a cam nedumerit, dar nu într-atât încât să mă îndepărteze de poveste. La finalul cărții am și niște sentimente amestecate față de Japonia: și-aș vizita-o și n-aș vizita-o. Dar o toaletă japoneză mi-ar plăcea să am :)
Cartea Ralucăi a fost minunată, chiar îi reușește să capteze din stilul japonez de scriitură, dar o face într-un mod inedit, adaptat la ochiul nefamiliarizat al europeanului, prins la mijloc între exotismul și avansul tehnologic, dar și între imposibilitatea de comunicare si de integrare într-un mediu care rămâne rece și ostil. Cu pași timizi, protagonista învață și ne învață cum ar fi o astfel de experiență, în mod autentic, punând accent pe dezvrăjirea care se produce. 4.5 ⭐
"Tata mi-a spus odată că vorbesc despre bani doar cei cărora le lipsesc sau care au prea mulți și că în viață e bine să ai atâția bani cât să nu fie nevoie să vorbești despre ei."
Nota de la începutul cărții m-a „pregătit” pentru ceea ce am descoperit în paginile următoare. Așa că nu m-a deranjat faptul că am citit-o mai mult ca pe-un volum de povestiri, având ca temă Japonia, decât ca pe-un roman. Texte care m-au dus cu gândul la un jurnal de călătorie, datorită abundenței detaliilor descriptive și a situațiilor în care-i pusă protagonista. Ironia și umorul adaugă un plus de valoare.
E interesant să citești o carte despre cultura japoneză prin ochii unei persoane ce nu admiră Japonia. O persoană normală care nu a luat contact cu Japonia dar care are ocazia să facă atât de multe dar nu face nimic. Mă gândesc că este destul de greu să fii într-o țară cu totul extraterestră față de Europa sau de orice în general. Japonia este o țară cu totul diferită și cred sincer că nu oricine este capabil să o admire. Am citit cartea asta dorind să cunosc o perspectivă nouă, non-biased asupra Japoniei. Cu toate astea am dat peste o confuzie imensă și o dezamăgire și mai mare spre finalul cărții. Scrisă sub forma unui eseu, povestea trece de la un plan la altul mult prea brusc pentru gusturile mele. De la amintiri cu foști la mâncarea sau băuturile japoneze. Îmi e greu să empatizez cu cineva ce ia decizii proastre fără un motiv anume... Adică fata asta are de toate și merge și călătorește peste tot dar nu obține nimic. Nici iubire nici prieteni nici amintiri bune. Totul se întâmplă sub o pâclă a semnului întrebării și atât eu cititorul cât și eu personajul nu știm unde ne aflăm jumătate din timp. Așadar, am rămas numai cu întrebări fără răspuns... Ce s-a întâmplat cu David cât a lăsat-o trei zile? De ce nu o consideră sau prezintă drept iubita lui? De ce e ea în regulă cu asta? Ce s-a întâmplat cu domnul Tatsuru? De ce a plecat când i-a fost rău lui Rosalyn? De ce nu l-a mai contactat? Ce a făcut-o să plece mai devreme? De ce a venit poliția la ea și nu salvarea?
This entire review has been hidden because of spoilers.
"Am înțeles de fapt filosofia culturii japoneze de a lăsa mereu un mic defect, o fisură, un detaliu nefinisat, un punct de pornire pentru o ameliorare viitoare, pentru ca perfectiunea trebuie să fie dinamică. Otomanii ziceau că intr-o casă terminată doar moartea mai vine şi de asta îşi mai lăsau mereu câte un turnuleț în construcție."
'Un cal într-o mare de lebede' se află printre puținele cărți din care am citit cu voce tare altcuiva, cu entuziasmul descoperirii autentice, nu turistice sau 'exotice', a altui meleag. De recitit curând!
Interesant mod de a povesti despre experienta în Japonia, despre impactul cultural, despre toate lucrurile pentru care aceasta tara ne fascinează ca un tărâm mitologic.
O carte care mi-a placut, cu un fir narativ usor de urmarit. O imagine a Japoniei. Am descoperit-o datorita unui interviu al autoarei de pe pagina de Facebook a Editurii Nemira.
Am niște nelămuri care nu și-au găsit explicația în alte recenzii ale romanului: 1) Are loc cumva un viol în ultimele pagini? Că mie așa mi s-a părut, atunci când invită un japonez pe la ea, îi e distrasă atenția de corpul vecinei sinucigașe în cădere de la balcon, apoi se trezește cu el mișcându-se ritmic pe la spatele ei? 2) Care e faza cu leșinurile ei? O dată în Maroc și a doua oară când cu vecina sinucigașă.
All în all, mi-a plăcut romanul. Un fel de Lavinia Braniște, dacă mi se permire comparația. Un plus mare este felul cum m-a introdus în atmosfera Japoniei. Nu părea să aibă un fir epic în sine, ci doar o descriere de senzații pe care le simte o nou-venită în Țara Soarelui Răsare. Asta până spre sfârșitul cărții, când personajul principal începe să-și amintească momente din relația abuzivă cu David, fostul ei prieten.
O citesc de ceva vreme ca devenea epuizanta la un moment dat, cu inghesuirea de lucruri si ganduri, ce nu cred ca au vrut sa fie stream of consciousness, din partea autoarei.
Scrierea mi se pare inconsistenta si fast forward, din care parca lipsesc multe bucati, care nu au mai fost puse la loc, se mentioneaza nume de personaje si intamplari, fix in mijlocul unui dialog, la care nu se mai revine.
Nu mi-a placut nici o asociere a naratoarei: atunci cand vede steagul japoniei, ii aminteste de un absorbant murdar de menstruatie, si nu mi se pare cea mai fericita comparatie.
Dau totusi 3 stele pentru experienta de a fi purtat in Japonia si de a-mi fi impartasit niste insides, legate de a trai acolo
Dacă aș fi mai troll, din cartier și din gen z, cred că aș spune că romanul Ralucăi e "forță pe senzații". A reușit să îmi readucă aminte exact cum m-am simțit în Tokyo. Nu atât ce am văzut sau făcut cât "cum" și "ce" am simțit. Nu-mi dau seama ce face pentru un cititor care nu a trecut printr-o astfel de experiență lecturarea romanului, dar chiar și fără șocul tranziției la viața într-o cu totul alta lume, rămâne un je ne sais quoi intim și personal pe care îl resimți pe tot parcursul poveștii, dar pe care mie cel puțin îmi e greu sa pun concret degetul.
Trei steluțe fiindcă e vorba de Japonia. :) Mi-a plăcut și m-a captivat demersul antropologic, decodificarea și cartografierea civilizației japoneze. Nu m-a convins însă identitatea britanică a naratoarei și nici n-am înțeles rostul (în măsura în care au fost intenționate) destul de numeroaselor fraze în spatele cărora se ghiceau cuvintele englezești, ca într-o traducere mediocră.
Subiectul romanul e ofertant: o tânără din Europa care se descoperă pe sine într-un an petrecut în Japonia (plus insights culturale).
Deocamdată am citit doar 75-80% din carte, dar mi se pare că personajele nu au f multă substanță (nu le înțeleg atât de bine temerile, speranțele, motivațiile etc.). În plus, unele acțiuni sau situații sunt prezentate superficial sau se trece repede peste.
Sunt introduse persoane sau situații care nu au rol neapărat în conturarea poveștii. Se deschid subiecte care nu se continuă. Cam haotic pentru gustul meu.
Per total, nu e un roman rău, dar nici nu te impresionează nici ca scriitură, nici ca poveste și nici dilemele sau frământările personajului nu sunt atât de bine explorate.
Aveam așteptări mai mari, prin prisma premiilor obținute.
4.25 🌟 A story about finding yourself somewhere you have never been before, a stranger in a new world with a whole new social system, that at first may seem absurd but as time goes by they get more and more familiar. And when you finally arrive back home you somehow miss the feeling of your trip and all the weird and bizzare things that are now your new normal. That's the reason and also the way Rosalyn, the FMC perceives Japan and especially the city of Tokio, with all its different quarters that feel as their one little state in this big world.