What do you think?
Rate this book
Povestiri din garaj
Povestirile din garaj sunt tipice tranziției de tip balcanic, trăite în Timișoara înainte și după ’90: veri în care timpul se dilată, așa cum doar în vacanțele școlare o poate face, muzici interzise, trase pe casete, baruri locale, animate de legende de cartier, români, sârbi, șvabi și maghiari, Poli Timișoara, huligani, bătăi, ecouri ale primelor revolte care au declanșat Revoluția din decembrie ’89, afaceri stranii, crime, râuri de bere, scriitori și artiști de tot soiul, scene din viața de zi cu zi, întâmplări adolescentine și rememorări nostalgice. Toate desfășurate între betoane și Bega.
„Marea șmecherie pe care o face Goran în povestirile lui e că are un fel de familiaritate în scris, ai impresia că-i știi de undeva personajele. Rockeri, punkeri și idealiști ajunși bătrâni și sictiriți într-un oraș care «era odată» par niște veterani ai unui război pentru optimism, ce a avut loc cândva la începutul anilor ’90. Război pe care l-au câștigat cam cum au câștigat sârbii mai toate războaiele din ultima vreme, à la Pyrrhus.“
Ovidiu Eftimie
„În prozele lui Goran Mrakić descoperi o Timișoară aparte, recognoscibilă și, totuși, extraordinară. Ai putea sta la o bere cu personajele sale, te-ai putea avânta cu ele în peripețiile lor prin oraș sau în afara sa, ați putea locui pe aceeași stradă. Nimic din ceea ce-ți povestește Mrakić nu poate fi pus sub semnul întrebării sau al îndoielii. Lucrurile par că se întâmplă pur și simplu, iar ție îți vine să le dai mai departe, să le împărtășești altora, de parcă le-ai fi trăit odată cu personajele.“
Eli Bădică
coordonatoarea colecției n’autor
„Marea șmecherie pe care o face Goran în povestirile lui e că are un fel de familiaritate în scris, ai impresia că-i știi de undeva personajele. Rockeri, punkeri și idealiști ajunși bătrâni și sictiriți într-un oraș care «era odată» par niște veterani ai unui război pentru optimism, ce a avut loc cândva la începutul anilor ’90. Război pe care l-au câștigat cam cum au câștigat sârbii mai toate războaiele din ultima vreme, à la Pyrrhus.“
Ovidiu Eftimie
„În prozele lui Goran Mrakić descoperi o Timișoară aparte, recognoscibilă și, totuși, extraordinară. Ai putea sta la o bere cu personajele sale, te-ai putea avânta cu ele în peripețiile lor prin oraș sau în afara sa, ați putea locui pe aceeași stradă. Nimic din ceea ce-ți povestește Mrakić nu poate fi pus sub semnul întrebării sau al îndoielii. Lucrurile par că se întâmplă pur și simplu, iar ție îți vine să le dai mai departe, să le împărtășești altora, de parcă le-ai fi trăit odată cu personajele.“
Eli Bădică
coordonatoarea colecției n’autor
288 pages, Paperback
First published July 20, 2018
6 people are currently reading
166 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 22 of 22 reviews
January 8, 2022
E greu să scrii o recenzie unui concitadin de aceeași vârstă cu tine, fără să simți că îl trădezi, dacă nu îi dai punctaj maxim.
Am refăcut prin Goran traseele adolescenței mele spre școala: Circumvalațiunii, centru, Maria, Küttl, Colegiul Bănățean. Practic, Dana din al doilea text al volumului reface drumul meu zilnic timp de 8 ani de zile, chiar daca o face la 20 (si ceva) de ani distanta. Chiar și muzica pe care o ascultă e cam aceeași.
Să nu mai zic de traseele pe la birturile acelor vremuri: Blues, Retro etc., festivalul Underground - primele editiții de la Lira (chiar am prins câteva din astea), Rockarolla din Unirii, Mahu și trupa, IPR (primul concert din viața mea a fost un concert IPR) și multe multe alte excursii în familiar.
Unele texte, chiar și cu inevitabila lor notă ironică sunt de o sensibilitate aparte. Iar altele m-au plictisit teribil: prea mare concentrația (etilică) a dipsomanilor și microbiștilor. Nu e ceaiul meu preferat.
Câteva frânturi faine:
„Cei care se nasc și mor aici trăiesc o artă pură toată viața, chiar dacă nu conștientizează nici o clipă aces lucru. Simplitatea lor este o filozofie spre care tind mulți înțelepți sofisticați. E o Rusie metafizică în miniatură, lipsită însă de acel tumult suicidal al stepelor, al Baicalului, al Uralilor. Banatul e o paradigmă a plafonării divine, o virgulă după care nu urmează nimic. Un iad binecuvântat, un paradis posac. Uită-te în jur și asta ți-o va comunica orice plantă, orice jivină, orice dihanie care se ascunde prin pădurile întunecate de dincolo de dealuri sau orice cuvântătoare împăcată cu propria-i curgere și scurgere spre idefinibil.” (Biserica din Stanciova)
„Un călugăr ortodox își mângâie barba și crucea de lemn de la gât. Privește în depărtare, spre un punct aflat dincolo de acest bulevard, de cimitirul de pe Calea Șagului, de acest oraș și de această lume. O liceană stă în spatele lui și citește ‚Pendului lui Foucault’. Nu știe probabil că autorul tocmai își trăiește ultimele clipe pe această lume. Când expresul va ajunge în zona Steaua, signor Eco va fi ajuns, la rândul său, într-un punct îndepărtat din univers, până la care nu poate ‚bate’ nici măcar privirea serenă a călugărului.
Șoferul ia o gură de cafea rece, își aprinde un Dunhill și deschide puțin geamul. La radio, David Bowie cântă piesa Lazarus. Toți pasagerii au coborât și au plecat în direcții necunoscute. Expresul a ajuns la capăt de linie.” (Expres pe drumul crucilor)
„Seara decurgea lin, în dulcele stil etilic, discuțiile deveneau tot mai aprinse, tot mai pasionale. Înauntru era un fum de-l puteai tăia cu cuțitul, dar toți duhăneau și îi împrumutau cu țigări pe cei care n-aveau. Domnea o atmosferă plăcută, familială, chiar dacă pe mulți dintre cei din incintă nu știam nici cum îi cheamă. Se mai semnala din când în când câte un moment dintr-acela delicios, când stai la o masă plină, în miez de noapte, povestești ceva și la un moment dat observi că toți vorbesc între ei și nu te ascultă nici dracu’. Atunci intri într-o anticipație penibilă, cu un rânjet tâmp pe față, pândind o privire întâmplătoare și condescendentă, pentru a-ți continua poliloghia tembelă și inutilă.” (Za zube)
Am refăcut prin Goran traseele adolescenței mele spre școala: Circumvalațiunii, centru, Maria, Küttl, Colegiul Bănățean. Practic, Dana din al doilea text al volumului reface drumul meu zilnic timp de 8 ani de zile, chiar daca o face la 20 (si ceva) de ani distanta. Chiar și muzica pe care o ascultă e cam aceeași.
Să nu mai zic de traseele pe la birturile acelor vremuri: Blues, Retro etc., festivalul Underground - primele editiții de la Lira (chiar am prins câteva din astea), Rockarolla din Unirii, Mahu și trupa, IPR (primul concert din viața mea a fost un concert IPR) și multe multe alte excursii în familiar.
Unele texte, chiar și cu inevitabila lor notă ironică sunt de o sensibilitate aparte. Iar altele m-au plictisit teribil: prea mare concentrația (etilică) a dipsomanilor și microbiștilor. Nu e ceaiul meu preferat.
Câteva frânturi faine:
„Cei care se nasc și mor aici trăiesc o artă pură toată viața, chiar dacă nu conștientizează nici o clipă aces lucru. Simplitatea lor este o filozofie spre care tind mulți înțelepți sofisticați. E o Rusie metafizică în miniatură, lipsită însă de acel tumult suicidal al stepelor, al Baicalului, al Uralilor. Banatul e o paradigmă a plafonării divine, o virgulă după care nu urmează nimic. Un iad binecuvântat, un paradis posac. Uită-te în jur și asta ți-o va comunica orice plantă, orice jivină, orice dihanie care se ascunde prin pădurile întunecate de dincolo de dealuri sau orice cuvântătoare împăcată cu propria-i curgere și scurgere spre idefinibil.” (Biserica din Stanciova)
„Un călugăr ortodox își mângâie barba și crucea de lemn de la gât. Privește în depărtare, spre un punct aflat dincolo de acest bulevard, de cimitirul de pe Calea Șagului, de acest oraș și de această lume. O liceană stă în spatele lui și citește ‚Pendului lui Foucault’. Nu știe probabil că autorul tocmai își trăiește ultimele clipe pe această lume. Când expresul va ajunge în zona Steaua, signor Eco va fi ajuns, la rândul său, într-un punct îndepărtat din univers, până la care nu poate ‚bate’ nici măcar privirea serenă a călugărului.
Șoferul ia o gură de cafea rece, își aprinde un Dunhill și deschide puțin geamul. La radio, David Bowie cântă piesa Lazarus. Toți pasagerii au coborât și au plecat în direcții necunoscute. Expresul a ajuns la capăt de linie.” (Expres pe drumul crucilor)
„Seara decurgea lin, în dulcele stil etilic, discuțiile deveneau tot mai aprinse, tot mai pasionale. Înauntru era un fum de-l puteai tăia cu cuțitul, dar toți duhăneau și îi împrumutau cu țigări pe cei care n-aveau. Domnea o atmosferă plăcută, familială, chiar dacă pe mulți dintre cei din incintă nu știam nici cum îi cheamă. Se mai semnala din când în când câte un moment dintr-acela delicios, când stai la o masă plină, în miez de noapte, povestești ceva și la un moment dat observi că toți vorbesc între ei și nu te ascultă nici dracu’. Atunci intri într-o anticipație penibilă, cu un rânjet tâmp pe față, pândind o privire întâmplătoare și condescendentă, pentru a-ți continua poliloghia tembelă și inutilă.” (Za zube)
March 19, 2021
Deși mi-am petrecut copilăria la Oravița, apoi la Anina, și pentru mine Timișoara reprezentă capitala. Acel loc singular spre care duc toate drumurile. Goran povestește atât de bine încât uneori mă surprindeam exclamând: da, băi! așa e! Am fost și eu acolo, sau dincolo, sau în cealaltă parte. Un volum foarte fain. Merită citit! Felicitări autorului.
January 4, 2023
De un gust metalic și sclipitoare. Goran scrie într-un mod unic.
Captează perfect esența românească, chiar și scenele banale sunt pictate excepțional.
Subliniază luptele din interiorul oamenilor marginali, arată umorul din teme tragice. Peste toate locurile pe unde ne poartă, plutesc un cinism și un haz de necaz care cred că vor seduce orice balcanic. Deci în total, cred că nu surprinde perfect doar românii, ci pe balcanici în sine.
O recomand cu toată inima, dacă ești sătul de expresia ”de tranziție”.
Captează perfect esența românească, chiar și scenele banale sunt pictate excepțional.
Subliniază luptele din interiorul oamenilor marginali, arată umorul din teme tragice. Peste toate locurile pe unde ne poartă, plutesc un cinism și un haz de necaz care cred că vor seduce orice balcanic. Deci în total, cred că nu surprinde perfect doar românii, ci pe balcanici în sine.
O recomand cu toată inima, dacă ești sătul de expresia ”de tranziție”.
November 6, 2020
Stilul lui mi-a adus un pic aminte de Hemon. Am citit-o de dorul României și al Timișoarei.
September 23, 2024
Pentru cineva care si-a petrecut toata viata in Timisoara si mai toate vacantele de vara intr-un sat care se afla la o aruncatura de bat de granita dintre Romania si Serbia, aceasta carte devine un portret definitoriu pentru plaiurile, traditiile si oamenii Banatului.
A fost o placere continua sa citesc toate aceste randuri si ma bucur nespus de mult ca sunt oameni precum Goran care reusesc sa realizeze astfel de lucrari.
Mi-as dori sa pot scrie mai multe, dar din pacate sunt limitat de modul in care aceasta carte a reusit sa ma transpuna in tot ceea ce inseamna Timisoara si satul banatean.
A fost o placere continua sa citesc toate aceste randuri si ma bucur nespus de mult ca sunt oameni precum Goran care reusesc sa realizeze astfel de lucrari.
Mi-as dori sa pot scrie mai multe, dar din pacate sunt limitat de modul in care aceasta carte a reusit sa ma transpuna in tot ceea ce inseamna Timisoara si satul banatean.
January 10, 2021
Pur si simplu n-am putut lasa cartea din mana. Povestirile au curs, una dupa alta, in cel mai firesc si captivant mod. Povestiri spuse cu har, de parca cineva, abia intalinit, dar avand ceva cunostinte comune, mi-ar fi povestit - la o bere, tot felul de chestii, intamplate in locuri atat de familiare, dintr-o epoca in care Timisoara era cel mai viu, ma liber, si cosmopolit oras din Romania, plin de "balcanozauri" dar si plin de farmec.
February 20, 2022
Bucăți dintr-un oraș mereu lipit de suflet.
March 5, 2020
Multe istorioare scurte, care izolează arome ale locului. Probabil evocator pentru un Timișorean, însă pentru oricine altcineva autorul oferă doar ingredientele fără a închega produsul final. Lasă impresia de fruct necopt, sau placintă de IKEA. Există și discrepanță pe alocuri între limbajul doct al povestitorului și cel al personajelor, dând un aer de artificialitate care îngreunează imersia.
La final, dezamăgitor, Mrakić nu are nimic de spus: doar vâră sub nas un album cu poze filingoase și apoi se uită la noi dând din cap în timp ce expira lung din țigara de foi.
La final, dezamăgitor, Mrakić nu are nimic de spus: doar vâră sub nas un album cu poze filingoase și apoi se uită la noi dând din cap în timp ce expira lung din țigara de foi.
August 29, 2023
2,5 stele, rounded up în sus, că am primit cartea într-o călătorie în Timi
Prea macho pt gusturile mele, dar reprezentativ pentru vremurile și mentalitățile anilor 90, pe care le-am trăit.
Am avut senzația că sunt povești pe care le-am mai auzit. Ceea ce m-a mirat, mă așteptam la povești mai specifice Timișoarei. Așa, sună exact ca ce am trăit în Brăila natală în vremurile alea.
Nici stilul nu mi s-a părut prea uniform sau închegat. Cel mai mult m-a prins când devenea cinematografic-dinamic. M-a pierdut când se ducea în clișee lingvistice sau cuvinte demonstrativ-deștepte.
Prea macho pt gusturile mele, dar reprezentativ pentru vremurile și mentalitățile anilor 90, pe care le-am trăit.
Am avut senzația că sunt povești pe care le-am mai auzit. Ceea ce m-a mirat, mă așteptam la povești mai specifice Timișoarei. Așa, sună exact ca ce am trăit în Brăila natală în vremurile alea.
Nici stilul nu mi s-a părut prea uniform sau închegat. Cel mai mult m-a prins când devenea cinematografic-dinamic. M-a pierdut când se ducea în clișee lingvistice sau cuvinte demonstrativ-deștepte.
January 24, 2023
Timișoara așa cum a fost și este.
Oameni prezentați realist, fără retușări poetice. Povestiri mai mult sau mai puțin interesante dar care aduc aminte de parfumul sau duhoarea unor anume locuri în anume timpuri.
Și peste toate apăsarea vremurilor din comunism cu absurde situații, unele uitate pe nedrept, altele dureros de prezente în conștiința oamenilor."cine uită e complice" spune o vorbă... Și e atât de adevărată.
Oameni prezentați realist, fără retușări poetice. Povestiri mai mult sau mai puțin interesante dar care aduc aminte de parfumul sau duhoarea unor anume locuri în anume timpuri.
Și peste toate apăsarea vremurilor din comunism cu absurde situații, unele uitate pe nedrept, altele dureros de prezente în conștiința oamenilor."cine uită e complice" spune o vorbă... Și e atât de adevărată.
May 8, 2022
Pe cât de bune au fost unele dintre povești (amuzante, emoționante, desăvârșite ca tehnică), pe atât de mare mi-a fost frustrarea față de inegalitatea volumului per total.
Lumea lui Mrakić e o peticeală pitorească de culturi și epoci istorice, un mix de balcanism, vechi lustru austro-ungar, comunism, punk, boemi și huligani, în care am regăsit, conservată ca o insectă în chihlimbar, Timișoara pe care o cunosc și de care m-am îndrăgostit la un moment dat. Scriitorul are un ochi pentru detalii, capacitatea de a reda cu fidelitate și umor atmosfera orașului, și o inventivitate și ușurință în mânuirea limbajului care lucrează uneori împotriva lui.
O bună parte din texte mi s-au părut excelente și le-aș include fără ezitare într-o antologie a celor mai relevante proze din ultimii ani („Pionierii clandestini”, „Cine l-a ucis pe Kurt”, „66 de grade”, „Cabron”, „Anul nou sârbesc”, „1990”, „Șarpe șerpește”, prima proză din ciclul „Supermarket”, ciclul „Povestiri din Garaj”). Acțiunea e subtilă și plină de emoție înăbușită, personajele sunt atât de interesante că ai vrea să le scoți la o bere, dar cel mai captivant lucru rămâne vocea amuzantă și inteligentă a naratorului.
Prin contrast, alte proze sunt surprinzător de slabe. Abilitatea scriitorului de a se juca cu limbajul pare că scapă de sub control, parazitând povestea (repetiții, formulări ilogice, exces de figuri de stil și cuvinte); iar încrederea lui în capacitatea de a-și transmite mesajul prin intermediul acțiunii și personajelor scade, fiind înlocuită de discursuri furioase, care nu au nici pe departe profunzimea prozelor în care scriitorul lasă cititorul să-și tragă singur concluziile. Apologia violenței ultrașilor care se opun moliciunii și ipocriziei culturii consumeriste (a la Fighclub) are sens din punctul de vedere al unui adolescent în proza „Hienele”, dar e mai puțin convingător în „Gaura Neagră”, unde personajul-narator Puroi, un fost deținut fără școală, actualmente bucătar, monologhează pagini întregi despre asta folosind un limbaj de poet cu doctorat („Mănânc asemeni unui Labiș întors și văd cum se înalță în eter sufletele răposaților mici cu bicarbonat”). Același lucru se întâmplă și în „Timișoara Calling”, o proză superbă până în punctul culminant, despre un român timișorean care lucrează ca bucătar în Germania și intră în conflict cu un subordonat refugiat musulman, dar totul se rezolvă cu un monolog care idealizează clasa muncitoare în contrast cu middle class-ul conformist și fals. Nu am o problemă cu mesajul, ci cu modul în care îmi e transmis: mi se spune că așa e, în loc ca autorul să mă convingă din poveste de asta. Și pentru că în jumătate din proze reușește s-o facă, mă întreb ce s-a întâmplat cu celelalte.
Ratingul e o medie între poveștile de cinci și cele de trei stele. Mi-ar fi plăcut mult ca textele să fie mai apropiate ca nivel de calitate. Dar volumul tot merită citit pentru cele 150+ de pagini foarte bune.
Lumea lui Mrakić e o peticeală pitorească de culturi și epoci istorice, un mix de balcanism, vechi lustru austro-ungar, comunism, punk, boemi și huligani, în care am regăsit, conservată ca o insectă în chihlimbar, Timișoara pe care o cunosc și de care m-am îndrăgostit la un moment dat. Scriitorul are un ochi pentru detalii, capacitatea de a reda cu fidelitate și umor atmosfera orașului, și o inventivitate și ușurință în mânuirea limbajului care lucrează uneori împotriva lui.
O bună parte din texte mi s-au părut excelente și le-aș include fără ezitare într-o antologie a celor mai relevante proze din ultimii ani („Pionierii clandestini”, „Cine l-a ucis pe Kurt”, „66 de grade”, „Cabron”, „Anul nou sârbesc”, „1990”, „Șarpe șerpește”, prima proză din ciclul „Supermarket”, ciclul „Povestiri din Garaj”). Acțiunea e subtilă și plină de emoție înăbușită, personajele sunt atât de interesante că ai vrea să le scoți la o bere, dar cel mai captivant lucru rămâne vocea amuzantă și inteligentă a naratorului.
Prin contrast, alte proze sunt surprinzător de slabe. Abilitatea scriitorului de a se juca cu limbajul pare că scapă de sub control, parazitând povestea (repetiții, formulări ilogice, exces de figuri de stil și cuvinte); iar încrederea lui în capacitatea de a-și transmite mesajul prin intermediul acțiunii și personajelor scade, fiind înlocuită de discursuri furioase, care nu au nici pe departe profunzimea prozelor în care scriitorul lasă cititorul să-și tragă singur concluziile. Apologia violenței ultrașilor care se opun moliciunii și ipocriziei culturii consumeriste (a la Fighclub) are sens din punctul de vedere al unui adolescent în proza „Hienele”, dar e mai puțin convingător în „Gaura Neagră”, unde personajul-narator Puroi, un fost deținut fără școală, actualmente bucătar, monologhează pagini întregi despre asta folosind un limbaj de poet cu doctorat („Mănânc asemeni unui Labiș întors și văd cum se înalță în eter sufletele răposaților mici cu bicarbonat”). Același lucru se întâmplă și în „Timișoara Calling”, o proză superbă până în punctul culminant, despre un român timișorean care lucrează ca bucătar în Germania și intră în conflict cu un subordonat refugiat musulman, dar totul se rezolvă cu un monolog care idealizează clasa muncitoare în contrast cu middle class-ul conformist și fals. Nu am o problemă cu mesajul, ci cu modul în care îmi e transmis: mi se spune că așa e, în loc ca autorul să mă convingă din poveste de asta. Și pentru că în jumătate din proze reușește s-o facă, mă întreb ce s-a întâmplat cu celelalte.
Ratingul e o medie între poveștile de cinci și cele de trei stele. Mi-ar fi plăcut mult ca textele să fie mai apropiate ca nivel de calitate. Dar volumul tot merită citit pentru cele 150+ de pagini foarte bune.
February 1, 2025
Am citit că nenorocitul ăla de Churchill a spus despre democrație că e cel mai prost sistem, dar cel mai bun din câte există. Să-l piș în freză cu tot cu citatele lui! Când mă uit la orice film care are ca temă cel de-Al Doilea Război Mondial, țin cu nenorociții de nemți, evident, doar dintr-un spirit de frondă, sperând ca acestor putregaiuri, care au câștigat într-un final, să le țâțâie cât mai mult cururile. Dacă ar fi câștigat friții războiul, vă dați seama ce distracție ar fi fost, numai punk ne-ar fi dat astăzi! Totuși, mă distrează ideea de a fi dizident underground într-o Europă nazistă și militaristă. Ar fi fost o aventură pe cinste, chiar dacă de scurtă durată, pentru că dobermanii ăia în uniforme impecabile te-ar fi găsit și în gaură de șarpe. Cel mai scârbos lucru e că azi toți se revendică de la o inexistentă tradiție antifascistă și strâmbă din nas când văd o zvastică, dar uită că bunicii lor au stat capră în fața mustăciosului și s-au grăbit să-l ajute când s-au dus peste rusnaci.
În pauze, savurez cu mare încântare cărțile lui I.D. Sîrbu, scrise în ultimii ani ai comunismului. O epocă halucinantă, pe care n-am prins-o. Pe vremea aia, mama credea că Ceaușescu are facultate, o instituție la care, îmi spune ea, urma să ajung și eu după doișpe ani de școală. Doișpe ani mi se păreau, însă, mai lungi și decât cele șapte strofe din Trei culori, pe care mama le cânta în fiecare dimineață la liceu. Doișpe ani erau cam cât o veșnicie tolerabilă.
Nu am trăit în comunism, dar uneori îmi doresc să o fi făcut. Citesc lucruri contradictorii despre acea epocă și nu știu ce să cred. Ceva mă ține deoparte de idioții care regretă un dictator egocentric, de viermii care și-ar amaneta pe vecie bruma de libertate pentru 200 de grame de salam și două conserve de pește oceanic, dar mă dezgustă și noua intelectualitate de stânga sau de dreapta, snoabă, falsă și oportunistă până în măduva oaselor. Îmi lasă impresia că e compusă din niște pulifrici care s-ar băga în rectul oricui pentru o funcție, pentru un comision, pentru o leafă, pentru o invitație la un eveniment cultural mai important.
În pauze, savurez cu mare încântare cărțile lui I.D. Sîrbu, scrise în ultimii ani ai comunismului. O epocă halucinantă, pe care n-am prins-o. Pe vremea aia, mama credea că Ceaușescu are facultate, o instituție la care, îmi spune ea, urma să ajung și eu după doișpe ani de școală. Doișpe ani mi se păreau, însă, mai lungi și decât cele șapte strofe din Trei culori, pe care mama le cânta în fiecare dimineață la liceu. Doișpe ani erau cam cât o veșnicie tolerabilă.
Nu am trăit în comunism, dar uneori îmi doresc să o fi făcut. Citesc lucruri contradictorii despre acea epocă și nu știu ce să cred. Ceva mă ține deoparte de idioții care regretă un dictator egocentric, de viermii care și-ar amaneta pe vecie bruma de libertate pentru 200 de grame de salam și două conserve de pește oceanic, dar mă dezgustă și noua intelectualitate de stânga sau de dreapta, snoabă, falsă și oportunistă până în măduva oaselor. Îmi lasă impresia că e compusă din niște pulifrici care s-ar băga în rectul oricui pentru o funcție, pentru un comision, pentru o leafă, pentru o invitație la un eveniment cultural mai important.
April 1, 2023
Dacă neaoșul golănesc s-ar preda la Sorbona, trag nădejdea că prezența lui Goran acolo ar fi obligatorie - ori în programă, ori în spatele catedrei. Mă bucur mult că am dat de el și de stilul lui lejer, piperat cu playlist-uri contextuale și accente de grotesc urban.
N-am fost niciodată în Timișoara, era un oraș pe care doar mi-l conturasem din poveștile bunicului meu (fost student la politehnică) - însă felul în care o descrie Goran în "Povestiri" nu are cum să nu pară familiar. Chit că n-ai prins revoluția, dacă ai trăit măcar câțiva ani prin cartierele de beton brăzdate de tramvaie, nu ai cum să nu zâmbești la anumite pasaje și să-ți scape un "ia uite frate, și la ăștia era așa".
O frescă socială foarte mișto, care te trec pe străzile Timișoarei, prin comunitatea sârbă și prin baruri în care probabil și azi îți riști dinții din gură dacă n-asculți "ce trebuie".
N-am fost niciodată în Timișoara, era un oraș pe care doar mi-l conturasem din poveștile bunicului meu (fost student la politehnică) - însă felul în care o descrie Goran în "Povestiri" nu are cum să nu pară familiar. Chit că n-ai prins revoluția, dacă ai trăit măcar câțiva ani prin cartierele de beton brăzdate de tramvaie, nu ai cum să nu zâmbești la anumite pasaje și să-ți scape un "ia uite frate, și la ăștia era așa".
O frescă socială foarte mișto, care te trec pe străzile Timișoarei, prin comunitatea sârbă și prin baruri în care probabil și azi îți riști dinții din gură dacă n-asculți "ce trebuie".
December 23, 2023
Pentru mine asta este în mod categoric cartea anului.
Pentru cineva care s-a născut și a crescut în Timișoara, această carte este la fel de esențială ca Biblia, evenimentele înainte de 89 fiind un Vechi Testament, iar cele după Noul.
Prin acest volum de short stories, Goran Mrakic creează ceva fantastic. Citești fiecare povestire și brusc realizezi "stai, am crescut cu omul asta" sau "exact prin asta am trecut și eu la un punct". Referințe superbe la muzica, cultura și locațiile ce-au marcat orașul Timișoara.
O recomand citita cu muzica trupei Implant pentru Refuz pe fundal și o bere bună!
Pentru cineva care s-a născut și a crescut în Timișoara, această carte este la fel de esențială ca Biblia, evenimentele înainte de 89 fiind un Vechi Testament, iar cele după Noul.
Prin acest volum de short stories, Goran Mrakic creează ceva fantastic. Citești fiecare povestire și brusc realizezi "stai, am crescut cu omul asta" sau "exact prin asta am trecut și eu la un punct". Referințe superbe la muzica, cultura și locațiile ce-au marcat orașul Timișoara.
O recomand citita cu muzica trupei Implant pentru Refuz pe fundal și o bere bună!
September 27, 2025
Povestiri din garaj de Goran Mrakic este a doua întâlnire a mea cu autorul, și mi-a plăcut să regăsesc stilul de scriere, umorul și dialogul colorat a personajelor lui Mrakic. Deși mi-a plăcut volumul, cred că pentru cineva din Timișoara, sau care a trăit în Timișoara în perioada revoluției și a anilor 90, cartea asta ar fi ca o întoarcere în trecut. Vă recomand cartea dacă vreți să știți ce simțea, cânta, plângea și respira Timișoara, de la cartierele mărginașe până la buricul orașului, prin intermediul unor tineri prinși între două lumi opuse.
January 4, 2019
Reflecții ca multe altele despre comunism, dar are întâmplări amuzante, bătăi multe cu microbiști și, pe alocuri, descrieri poetice. Are proze mai scurte și mai lungi, cehoviene. Nu-mi pare rău că am citit-o. Am rămas cu niște idei.
December 3, 2020
I-as da de fapt 3.5 stele subiective.
Pentru ca ne despart cativa ani pe mine si autor, unele intamplari si povesti nu imi spun absolut nimic, insa altele ma "cheama" acasa, atunci cand acasa inseamna Timisoara.
Pentru ca ne despart cativa ani pe mine si autor, unele intamplari si povesti nu imi spun absolut nimic, insa altele ma "cheama" acasa, atunci cand acasa inseamna Timisoara.
April 16, 2024
Am citit-o pe diverse terase din Timişoara in 2023 si am avut senzaţia că este vorba despre un alt oraş, care s-a dizolvat între timp. Oricum, nu puteam vizita Capitala Culturală Europeană, fără a citi Povestirile lui Mrakić - ar fi fost o experienţă incompletă!
July 14, 2019
Dacă fiecare oraș ar avea un propovăduitor de vivacitatea și efervescența lui Goran am avea o Românie dacă nu mai frumoasă cel puțin mai bine „zugrăvită”.
March 22, 2020
Cea mai buna carte!
September 7, 2020
Orice timișorean se va regăsi în unele dintre aceste povestiri.
June 29, 2025
Punk requiem e mai buna, mai cizelata, mai experimentata. Timisoara calling mi.a mers direct in inima.
Displaying 1 - 22 of 22 reviews