What do you think?
Rate this book
Câinele de bronz
Un roman în miniatură, ca un gherghef cu toate firele trase înăuntru, scrierea de debut a chişinăuencei Emanuela Iurkin, Câinele de bronz, Cartier, 2018. „Ceea ce reuşeşte ea să facă în acest text e visul oricărui autenticist: suprapunerea maximă dintre discurs şi trăire”, constată Alexandru Cosmescu, precizând că „prin atenţia egală la peisajul interior şi la detaliile afective ale şirului de situaţii descrise, vocea, fără a înceta să fie singulară, reuşeşte să-i ofere cititorului două posibilităţi: a empatiza cu ea şi a-i permite să te consoleze”.
Redusă la minim, trama narativă e la fel de convenţională ca liniile vieţii şi ale sorţii din palmă, ceea ce contează însă este atingerea propriu-zisă, acea tuşă personală care face lucrurile să vibreze într-un fel anume. E nevoie de-un auz muzical perfect spre a recepta, la justa valoare, astfel de secvenţe în moderato cantabile:
„Nu are nume sau nu poate fi numit. Înţelegi despre ce e vorba. Iar numele e doar un cuvânt. Liniştea e totul. Aş fi vrut să mă auzi. Nu pot spune cu voce tare anumite lucruri. Nu se lasă rostite. Se întâmplă doar dacă ai auzul dezvoltat.
Se camuflează în spectacolul firelor irecuperabile care se duc în jos, până în vârful degetelor. Nicio ojă nu le mai poate opri. Plăcere pură, când insişti cu degetele mâinilor pe mătasea ciorapilor, pe firul dus. Linia urcă până sus, la tivul ţesăturii. Apoi se lărgeşte în sus şi în jos, şi în toate părţile. Fâşii definitivate, o pânză nouă. Pentru fiecare unghie câte un fir dus, câte un ochi, ca o prelungire în carnea picioarelor. Simplu. Asemănător cu limbajul irezistibil al autodistrugerii. Testarea propriilor limite.”
Perfecţionistă, repliată asupra-şi, operând într-un registru autenticist ce nu suportă nicio notă falsă, autoarea Câinele-ului de bronz se anunţă drept o scriitoare de cursă lungă – numele ei fie virtuozitate.
Redusă la minim, trama narativă e la fel de convenţională ca liniile vieţii şi ale sorţii din palmă, ceea ce contează însă este atingerea propriu-zisă, acea tuşă personală care face lucrurile să vibreze într-un fel anume. E nevoie de-un auz muzical perfect spre a recepta, la justa valoare, astfel de secvenţe în moderato cantabile:
„Nu are nume sau nu poate fi numit. Înţelegi despre ce e vorba. Iar numele e doar un cuvânt. Liniştea e totul. Aş fi vrut să mă auzi. Nu pot spune cu voce tare anumite lucruri. Nu se lasă rostite. Se întâmplă doar dacă ai auzul dezvoltat.
Se camuflează în spectacolul firelor irecuperabile care se duc în jos, până în vârful degetelor. Nicio ojă nu le mai poate opri. Plăcere pură, când insişti cu degetele mâinilor pe mătasea ciorapilor, pe firul dus. Linia urcă până sus, la tivul ţesăturii. Apoi se lărgeşte în sus şi în jos, şi în toate părţile. Fâşii definitivate, o pânză nouă. Pentru fiecare unghie câte un fir dus, câte un ochi, ca o prelungire în carnea picioarelor. Simplu. Asemănător cu limbajul irezistibil al autodistrugerii. Testarea propriilor limite.”
Perfecţionistă, repliată asupra-şi, operând într-un registru autenticist ce nu suportă nicio notă falsă, autoarea Câinele-ului de bronz se anunţă drept o scriitoare de cursă lungă – numele ei fie virtuozitate.
96 pages, Paperback
Published June 1, 2018
3 people are currently reading
29 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 11 of 11 reviews
December 3, 2018
„Uneori mâncam pâine cu zahăr şi mama strângea firimiturile. Mătura şi în jurul mesei. Le aduna pe toate şi le scotea afară. Le punea pe prichici. Zicea că sunt pentru sufletul flămând al Veruţei şi pentru alte suflete înfometate. Mama Maria zicea că nu le ţine minte numele. Prea multe nume pentru o singură memorie. Se mai uită. Se pare că trec. Însă iarăşi toate se amestecă şi în continuare tuturor le e foame.”,
Emanuela Iurkin, „Câinele de bronz”, (Cartier, 2018, p.48)
Există un rău profund în oamenii acestui pământ. Ceva care a intrat într-atât de adânc în oase, în măduva coloanei vertebrale (asta desigur dacă e să presupunem că am avea așa ceva), încât ar mai trebui generații și generații ca să fie diluat… Cu condiția, absolut necesară, ca soluția în care se va încerca diluarea să fie una cu adevărat terapeutică: de bunăstare, libertate şi… dragoste. Multă dragoste.
Atunci când zic „rău” nu mă refer la acea noțiune vagă pe care o înțelegem doar contrapunându-i una la fel de rău definită, „binele”. Acest rău, este mai degrabă o boală cronică, asemeni unui cancer care ne devoră din interior și care, trebuie s-o recunoaștem, a devenit de-a dreptul ereditar.
Suntem cu toții copiii supraviețuitorilor și călăilor. Suntem copiii foametei și terorii și ne comportăm corespunzător. E ceva profund modificat la nivel de conștiință colectivă. Toate fricile noastre și toate aspirațiile sunt o consecință directă ale urgiei care ne-a decimat acum 70 - 80 de ani...
Aspirațiile noastre de opulență demonstrativă, ușurința cu care ne despărțim de familie, inexplicabilă dacă ar fi să nu luăm în calcul trecutul, violența deseori irațională la adresa aproapelui... Până și astăzi eu, spre exemplu, lupt cu porniri nesăbuite de a stoca, în special produse alimentare... O frică sumbră de a duce lipsă de ceva. Emigrația masivă oare nu-și are rădăcinile în foametea anilor 46 – 47?... E ceva de gândit aici.
Nu am cum să știu dacă Emanuela Iurkin, autoarea romanului „Câinele de bronz”, și-a plămădit cartea anume din această perspectivă, chiar dacă trimiteri și aluzii destul de directe sunt prezente în text. Este însă exact ceea ce a reușit să facă, sacrificând epicul în favoarea confesionalului, o adresare către un tată care este și a fost absent, către un alt personaj, prezentat drept un tutore protector, un frate mai mare, un iubit care ajută naratorul să-și consolideze personalitatea. Un personaj la fel de vag ca și epicul din acest român, un înger păzitor imaginar.
Citind romanul Emanuelei Iurkin nu puteam să evit o corespondență imaginară cu o autoare din Finlanda, Sofi Oksanen, în special cu romanul ei „Vacile lui Stalin”. Mă va ierta, sper, autoarea pentru această trimitere. Romanele sunt foarte diferite de fapt, dar personajele din cărțile finlandezei, mama căreea e originară din Estonia, suferă de aceleași „patologii” că și eroina din „Câinele de bronz”...
Romanul Emanuelei, apărut la Cartier în primăvara acestui an, este în primul rând o scriere purificatoare. O introspecție care, dacă ar fi să credem în una din cele mai mari șmecherii ale secolului 19 și 20, o putem asemui cu o psihanaliză. Poate că anume asta și ne lipsește, o psihanaliză colectivă. O țară întreagă întinsă pe canapea care să-și povestească trecutul, să-și verbalizeze frica... Doar că frica de trecut, de explicații raționale, este și ea parte a acestei moșteniri.
Ce-ar fi să începem această terapie cu lectura „Câinelui de bronz”?
Emanuela Iurkin, „Câinele de bronz”, (Cartier, 2018, p.48)
Există un rău profund în oamenii acestui pământ. Ceva care a intrat într-atât de adânc în oase, în măduva coloanei vertebrale (asta desigur dacă e să presupunem că am avea așa ceva), încât ar mai trebui generații și generații ca să fie diluat… Cu condiția, absolut necesară, ca soluția în care se va încerca diluarea să fie una cu adevărat terapeutică: de bunăstare, libertate şi… dragoste. Multă dragoste.
Atunci când zic „rău” nu mă refer la acea noțiune vagă pe care o înțelegem doar contrapunându-i una la fel de rău definită, „binele”. Acest rău, este mai degrabă o boală cronică, asemeni unui cancer care ne devoră din interior și care, trebuie s-o recunoaștem, a devenit de-a dreptul ereditar.
Suntem cu toții copiii supraviețuitorilor și călăilor. Suntem copiii foametei și terorii și ne comportăm corespunzător. E ceva profund modificat la nivel de conștiință colectivă. Toate fricile noastre și toate aspirațiile sunt o consecință directă ale urgiei care ne-a decimat acum 70 - 80 de ani...
Aspirațiile noastre de opulență demonstrativă, ușurința cu care ne despărțim de familie, inexplicabilă dacă ar fi să nu luăm în calcul trecutul, violența deseori irațională la adresa aproapelui... Până și astăzi eu, spre exemplu, lupt cu porniri nesăbuite de a stoca, în special produse alimentare... O frică sumbră de a duce lipsă de ceva. Emigrația masivă oare nu-și are rădăcinile în foametea anilor 46 – 47?... E ceva de gândit aici.
Nu am cum să știu dacă Emanuela Iurkin, autoarea romanului „Câinele de bronz”, și-a plămădit cartea anume din această perspectivă, chiar dacă trimiteri și aluzii destul de directe sunt prezente în text. Este însă exact ceea ce a reușit să facă, sacrificând epicul în favoarea confesionalului, o adresare către un tată care este și a fost absent, către un alt personaj, prezentat drept un tutore protector, un frate mai mare, un iubit care ajută naratorul să-și consolideze personalitatea. Un personaj la fel de vag ca și epicul din acest român, un înger păzitor imaginar.
Citind romanul Emanuelei Iurkin nu puteam să evit o corespondență imaginară cu o autoare din Finlanda, Sofi Oksanen, în special cu romanul ei „Vacile lui Stalin”. Mă va ierta, sper, autoarea pentru această trimitere. Romanele sunt foarte diferite de fapt, dar personajele din cărțile finlandezei, mama căreea e originară din Estonia, suferă de aceleași „patologii” că și eroina din „Câinele de bronz”...
Romanul Emanuelei, apărut la Cartier în primăvara acestui an, este în primul rând o scriere purificatoare. O introspecție care, dacă ar fi să credem în una din cele mai mari șmecherii ale secolului 19 și 20, o putem asemui cu o psihanaliză. Poate că anume asta și ne lipsește, o psihanaliză colectivă. O țară întreagă întinsă pe canapea care să-și povestească trecutul, să-și verbalizeze frica... Doar că frica de trecut, de explicații raționale, este și ea parte a acestei moșteniri.
Ce-ar fi să începem această terapie cu lectura „Câinelui de bronz”?
June 12, 2019
Carte foarte bună!!
Câteva bucăți mici din text, pentru memoria mea și pentru cititorii comentariului:
„Ai învățat să te ascunzi după zâmbete. Iar când râzi cu adevărat, o faci cu lacrimi și, până la urmă, tot la plâns ajungi” / p. 12
„Când ești orb, lumina nu poate ajuta. E neputincioasă” / p. 20
„Când ți se trimit deseori colete, la un moment dat începi să crezi că te afli la pușcărie, că ești vinovat” / p. 68
„Celui ce are puțin, n-o să i se ceară mult” / p. 86
Câteva bucăți mici din text, pentru memoria mea și pentru cititorii comentariului:
„Ai învățat să te ascunzi după zâmbete. Iar când râzi cu adevărat, o faci cu lacrimi și, până la urmă, tot la plâns ajungi” / p. 12
„Când ești orb, lumina nu poate ajuta. E neputincioasă” / p. 20
„Când ți se trimit deseori colete, la un moment dat începi să crezi că te afli la pușcărie, că ești vinovat” / p. 68
„Celui ce are puțin, n-o să i se ceară mult” / p. 86
September 17, 2019
Fără cuvinte... le-a scris Emanuele pe toate!!
January 24, 2023
Roman - pierdere, roman- dragoste, roman-strigăt, roman-durere, roman-abandon, roman - noduri în gât, roman- speranţă!
Relaţia cu părinţii e una dintre cele mai complicate, sensibile şi dureroase relaţii. Şi aici e despre copilul avid de afecţiune ("cerşetoare de milă şi căldură"), care se vrea "câinele de bronz" - câinele sculptat din Piaţa Revoluţiei de la Moscova, unde vine lumea şi-l netezeşte: "Mă gândesc că mi-ar plăcea să mă transform în câine de bronz, să vină mama să mă netezească pe-ndelete, cu speranţă şi încredere."
Şi parcă n-ar fi de ajuns durerea pe care o trăieşti fiind "abandonată" de părinţii tăi biologici, că îţi pierzi şi o altă bucată din tine -
"Apoi va veni o iarnă şi iarăşi pe la sfârşit de ianuarie, aşa de parcă abia de ai fi auzit, din fugă, o noutate oarecare într-un buletin de ştiri, se va sfârşi totul. Vâlcu va privi spectacolul dintr-o parte şi va zice că abia acum toate urmează să înceapă cu adevărat. Când îl voi întreba ce înseamnă cu adevărat, nu-mi va răspunde. Voi aştepta în tăcere şi mă voi amăgi cu bună ştiinţă că durează până găseşte răspunsul potrivit pentru mine. Apoi, obsedată, voi căuta şi voi afla răspunsuri peste tot. Până voi ajunge în pragul nebuniei. Vâlcu mă va restitui vieţii mele de până la el ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit."
Istoria de la finalul romanului, cea a câinelui Şarik care trăieşte mulţi ani cu un os blocat în gât, vine ca o împăcare şi consolare, ca o încurajare că viaţa merge mai departe!
Relaţia cu părinţii e una dintre cele mai complicate, sensibile şi dureroase relaţii. Şi aici e despre copilul avid de afecţiune ("cerşetoare de milă şi căldură"), care se vrea "câinele de bronz" - câinele sculptat din Piaţa Revoluţiei de la Moscova, unde vine lumea şi-l netezeşte: "Mă gândesc că mi-ar plăcea să mă transform în câine de bronz, să vină mama să mă netezească pe-ndelete, cu speranţă şi încredere."
Şi parcă n-ar fi de ajuns durerea pe care o trăieşti fiind "abandonată" de părinţii tăi biologici, că îţi pierzi şi o altă bucată din tine -
"Apoi va veni o iarnă şi iarăşi pe la sfârşit de ianuarie, aşa de parcă abia de ai fi auzit, din fugă, o noutate oarecare într-un buletin de ştiri, se va sfârşi totul. Vâlcu va privi spectacolul dintr-o parte şi va zice că abia acum toate urmează să înceapă cu adevărat. Când îl voi întreba ce înseamnă cu adevărat, nu-mi va răspunde. Voi aştepta în tăcere şi mă voi amăgi cu bună ştiinţă că durează până găseşte răspunsul potrivit pentru mine. Apoi, obsedată, voi căuta şi voi afla răspunsuri peste tot. Până voi ajunge în pragul nebuniei. Vâlcu mă va restitui vieţii mele de până la el ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit."
Istoria de la finalul romanului, cea a câinelui Şarik care trăieşte mulţi ani cu un os blocat în gât, vine ca o împăcare şi consolare, ca o încurajare că viaţa merge mai departe!
February 12, 2022
Un voiaj amețitor al minții. Recomand.
September 13, 2019
O carte profunda, scrisa bine. O autoare promitatoare.
March 17, 2024
Un microroman răvășitor, dens, trist. Foarte trist. Ca și titlul, un câine de bronz nu e viu, e rece, ascunde suferința celei care duce dorul de iubire.
Am citit textul scriitoarei Emanuela Iurkin, pentru că intenționam să merg la un club de carte. Nu m-am informat despre scriitură. Am intrat ca într-o apă care ar putea fi mai adâncă decât forța mea de plonjare în necunoscut. Monologul, formula adresativă, emoția vibrantă a cuvintelor, destăinuirile eroinei sunt niște labirinturi. Copila, fiica, tânăra, femeia, ea - convenții. Punți. Ca o rană deschisă mi s-a arătat cartea. Pentru că e despre familie, legături dintre generații, dintre voci care se perindă prin venele prezentului.
Realitatea e contextuală. Intenția clară - să scrie sincer ce simte, să îmbrace în sens cuvintele. Vorba naratoarei ,,ca antidot, ca anestezic”. Mai multe nu scriu. Citiți-o. 75 de pagini de trăire pură. Transformată în epistolă.
Am citit textul scriitoarei Emanuela Iurkin, pentru că intenționam să merg la un club de carte. Nu m-am informat despre scriitură. Am intrat ca într-o apă care ar putea fi mai adâncă decât forța mea de plonjare în necunoscut. Monologul, formula adresativă, emoția vibrantă a cuvintelor, destăinuirile eroinei sunt niște labirinturi. Copila, fiica, tânăra, femeia, ea - convenții. Punți. Ca o rană deschisă mi s-a arătat cartea. Pentru că e despre familie, legături dintre generații, dintre voci care se perindă prin venele prezentului.
Realitatea e contextuală. Intenția clară - să scrie sincer ce simte, să îmbrace în sens cuvintele. Vorba naratoarei ,,ca antidot, ca anestezic”. Mai multe nu scriu. Citiți-o. 75 de pagini de trăire pură. Transformată în epistolă.
February 9, 2021
O carte ca o cafea tare, un espresso amar care concentrează esența unor stări descrise cu multă măiestrie de autoare.
December 29, 2021
Beautiful.
It's a flow of the mind, but every sentence is impeccable.
It's a flow of the mind, but every sentence is impeccable.
October 14, 2023
Multe metafore, multe franturi de imagini, amintiri...poate nu a fost chiar momentul ei acum. E o carte subtirica, probabil voi incerca sa o reiau odata.
Displaying 1 - 11 of 11 reviews