Teatru: 2. Jacques. Viitorul e în ouă. Scaunele

by Eugène Ionesco, Vlad Russo (trad.), Vlad Zografi (trad.)

„Faptul că lumea îmi pare absolut ireală naște în mine sentimentul grotescului, al deriziunii. Dar lumea asta prea ușoară, prea goală, poate oprima, sufoca. Obiectele se amestecă, proliferează la nesfârșit invadând totul; refuzul condiției umane îl va conduce, pas cu pas, pe Jacques la supunerea cea mai desăvârșită. El, cel ce refuzase să se cufunde într-o lume decăzută, va sfârși prin a se lăsa prins în capcana existenței, se va mulțumi cu o anume liniște biologică.
Scaunele sosind cu toată viteza, din ce în ce mai repede, constituiau imaginea centrală, aceasta exprima pentru mine vidul ontologic, un soi de vârtej al vidului. Pe această imagine inițială, pe această primă obsesie s-a grefat o povestire, cea a celor doi bătrâni care sunt, ei înșiși, pe buza neantului, care au avut necazuri întreaga lor viață. Însă povestea lor e destinată numai să susțină imaginea inițială, fundamentală, care dă semnificație piesei.“ (Eugène IONESCO)

152 pages, Paperback

First published January 1, 2003

About the author

Eugène Ionesco, born Eugen Ionescu, was a Romanian playwright and dramatist; one of the foremost playwrights of the Theatre of the Absurd. Beyond ridiculing the most banal situations, Ionesco's plays depict in a tangible way the solitude and insignificance of human existence.

Excerpted from Wikipedia.

Reviews

[Socrate · Rating 4 out of 5]

BĂTR NA: Hai, puiule, închide fereastra, miroase urât apa stătută… intră şi ţânţarii…
BĂTR NUL: Lasă-mă-n pace!
BĂTR NA: Hai, puiule, hai, aşază-te pe scaun. Nu te mai apleca, ai să cazi în apă. Doar ştii ce-a păţit Francisc I. Ai grijă.
BĂTR NA: Iar îmi vii cu exemple istorice! M-am săturat de istoria Franţei, căcăreaza mea. Vreau să mă uit; bărcile de pe apă sunt ca nişte pete pe discul soarelui.
BĂTR NA: N-ai cum să le vezi, nu-i soare, e întuneric, puiule.
BĂTR NUL: Rămâne umbra lui. (Se apleacă foarte mult.)
BĂTR NA (îl trage cu toată puterea): Vai!… mi se face frică, puişor… hai, dă-te jos, n-ai să le vezi când vin. N-are rost. E întuneric… (Bătrânul se lasă tras împotriva voinţei sale.)
BĂTR NUL: Vroiam să mă uit, îmi place aşa mult să privesc apa.
BĂTR NA: Nu ştiu cum poţi, puiule… Pe mine mă ia cu ameţeală. Ah! casa asta… şi insula, nu mă pot obişnui… de jur-împrejur apă… de sub ferestre, apă cât vezi cu ochii…
(Bătrâna, trăgându-l pe Bătrân, se îndreaptă spre cele două scaune din marginea scenei. Bătrânul se aşază cât se poate de firesc pe genunchii Bătrânei.)
BĂTR NUL: E şase după-masă… Şi s-a făcut deja întuneric, îţi mai aduci aminte? Pe vremuri era altfel; era lumină până la nouă seara, până la zece, până la miezul nopţii.
BĂTR NA: Chiar aşa, ce memorie ai!

[Soledad · Rating 4 out of 5]

„Am conștiința că sunt adevărat atunci când inventez și când imaginez. Nimic nu e mai evident și mai ≪logic≫ decât construcția imaginativă. Aș putea chiar spune că lumea e cea care mi se pare irațională, care devine irațională și scapă rațiunii mele. În spiritul meu regăsesc legile cărora încerc s-o readaptez și s-o supun în permanență.”

„... am făcut un efort să înțeleg, ca atunci când încerci să-ți interpretezi visele. Mi-am spus: Iată, este absența, este văduvia, este neantul. Scaunele au rămas goale fiindcă nu este nimeni. Lumea nu există cu adevărat, tema piesei a fost neantul, nu eșecul. Absența totală: scaune cu nimeni. Lumea nu este pentru că nu va mai fi, totul moare.”
(Eugène Ionesco)