Oamenii trădaseră iarăşi.
De cele mai multe ori, apusul aducea clipe de pace şi seninătate. Dar astă-seară soarele era roşu ca sângele, iar Divina Adoratoare simţi cum i se strânge inima.
Domnind peste oraşul sfânt Karnak, preoteasa împlinea ritualurile regale, înălţa edificii şi cârmuia un grup de credincioşi pe care faraonul Amasis, deşi îndrăgea cultura greacă, îl respecta. Încă de la întemeierea dinastiei saite[1], Egiptul de Jos se deschidea spre lumea din afară şi accepta pe zi ce trecea decăderea idealurilor şi a obiceiurilor.
Dându-şi seama pe de-a-ntregul de gravitatea împrejurărilor, Divina Adoratoare încerca să apere valorile moştenite de la străbunii întemeietori. Doar respectarea temeinică a ritualului ferea încă ţara de haos şi, în această privinţă, o cât de mică neatenţie ar fi avut urmări cumplite. Aşa că cerea seriozitate deplină din partea ritualiştilor şi a slujitorilor ei, devotaţi cu toţii soţiei pământene a zeului ascuns Amon.
Dar acest echilibru firav păstrat la Theba ameninţa să se strice, căci soarele dogoritor vestea o perioadă grea.
Neputând să îndure nici rătăcirile, nici nevolnicia oamenilor, zeii nu vor întârzia să se răzbune. Însă, chiar şi în toiul furtunii, Divina Adoratoare va ţine piept vitregiilor până în ultima clipă.
Fără să schimbe cu nimic obiceiurile sau cuvenita celebrare a sărbătorilor şi a ritualurilor, va aştepta. Vântul nenorocirii îi va aduce oameni dornici să lupte cu soarta potrivnică şi să înlăture urgia. Iar dacă se vor dovedi vrednici, ea le va oferi comoara adăpostită la Karnak.
Dar oare, graţie comorii, vor scăpa de răzbunarea zeilor?