Cartea asta tot stă pe raft de vreo șase luni. E o carte de filozofie. Cred. Cu toate că mai degrabă autorul i-ar zice arheologie socială. Autorul, Alessandro Baricco, e profesor și filozof (și romancier și cineast), iar în cartea „The Game” ne vorbește despre societatea în care trăim, mai exact despre tranziția evidentă către societatea digitală. Cartea a fost scrisă în 2018 (și a câștigat premiul european pentru eseu în 2020), deci se oprește cu analiza atunci, însă, fiind o privire înapoi, reușește să rămână actuală în ciuda ritmului nebun al schimbărilor.
Pe parcursul eseului principal, autorul face două chestii. O dată cartografiază evenimentele importante ale acestei migrații către o societate de digital natives și, doi, examinează fosilele lăsate în urmă de aceste evenimente. Sincer, ordinea firească mi s-ar fi părut să fie invers. Mai întâi descoperi fosilele și povestea fiecăreia, apoi pui cap la cap o poveste și cartografiezi migrația. Doar că în cazul societății moderne nu evenimentele sunt cele greu de descifrat (avem destulă presă care să se ocupe de realizarea reportajelor și arhivarea lor) ci extragerea acestor fosile ale comportamentului uman pentru a înțelege exact ce schimbare s-a produs nu în lumea materială ci în concepția oamenilor asupra lumii. Deci nu avem artefacte materiale, astea sunt la fel de ușor de urmărit ca evenimentele (World Wide Web, Google, primul iPhone, Facebook), ci fosile ale comportamentului uman și ale modului în care omul înțelege lumea.
O analogie pe care autorul o tot folosește este cea a tranziției de la jocul de fotbal mecanic (așa e în carte, eu i-aș zice fotbal de masă) la mașina de flipper iar apoi la Space Invaders. O tranziție de la poziția variabilă a jucătorului, senzația tactilă și efortul fizic la postura om-tastatură-ecran pe care o întâlnim până o simplifică și mai mult ecranul tactil. El vede în asta (și o explică cu tot ce trebuie pe parcursul cărții) o tranziție de la cultura tipică secolului al XX-lea, unde adevărul se află undeva la fund, la care nu se poate ajunge decât prin intermediul unor experți (profesori, oameni de știință) și a instituțiilor pe care le reprezintă, la o cultură care scoate miezul lumii la suprafață, îl face accesibil tuturor, refuză „profunzimea ca sălaș al autenticității”.
Mai exact el zice (parafrazând): „Îi vezi pe ăștia care nu dau doi bani pe criticul de artă, pe academician sau pe cineva cu un doctorat? Ăștia nu sunt consecința Facebook, Google și Wikipedia. Ăștia sunt cei care le-au creat de fapt!” Contracultura din California anilor ’60-’70 a pornit direct cu această misiune: ”Stick it to the man!” să scurtcircuiteze accesul la adevăr, fiecare individ să aibă întreaga lume la vârful degetelor. S-au folosit de psihedelice, au deschis lumii proiecte militare (ArpaNet > Internet > World Wide Web), sau au transformat modul nostru de a fi în lume într-un joc. Doar că oamenii ăștia erau extraordinar de deștepți, și ei creau lumea asta după chipul și asemănarea lor, instrument cu instrument. Oamenii care au început să folosească instrumentele, însă, sunt de toate felurile.
Din toată cartea asta de 200+ pagini cu un singur lucru nu sunt întru totul de acord. Nu cred că influențează concluziile, ci mai degrabă simplifică abordarea. Baricco spune că inventatorii „The Game” au avut un plan bine pus la punct, acesta de a deturna autoritatea „sacerdoților”. Planul ar fi să nu mai avem niște elite patriarhale care, din vârful piramidei, prin ideile lor tot mai înălțătoare, să arunce oamenii de rând într-o serie de conflicte globale ca în secolul al XX-lea, ci să trecem la o cultură de descentralizare, individualistă, DIY, în care catastrofe de genul să fie imposibile. Bine, aici ar fi de menționat, într-adevăr, niște nume ca Buckminster Fuller sau Stewart Brand, care chiar are legătură cu Silicon Valley, mai exact cu Steve Jobs. Doar că eu zic că cei mai de succes nu au avut nicidecum planuri mărețe și strategii pe termen lung pentru produsele lor. Larry Page și Sergey Brin habar n-aveau cum să monetizeze Google când l-au conceput. Mottoul Facebook e „move fast and break things”. Numai strategii nu-s astea. Planul lui Brand ar fi fost acela de a schimba cultura umană punându-i individului la dispoziție noi instrumente. Până la urmă așa e, instrumentele îl fac pe om, îi modelează comportamentul. Însă eu nu văd „planul” ăsta decât ca o sugestie, nu un fundament pentru ce avea să se întâmple.
În rest, și e mult și cel puțin la fel interesant acest rest, autorul identifică o dedublare a realității în spațiul digital și tot felul de trasee de comunicare care se realizează între cele două lumi, identifică o instituționalizare a acestei revoluții culturale și o nouă elită specifică acestei lumi, influencerii, capabili de ceea ce el numește Post-experiență, care pot să se adapteze la cerințele ei, știu să îi navigheze particularitățile și să profite de pe urma ei. Post-experiența asta este și ea un termen cu o istorie interesantă, un produs al refuzului experienței care provoacă fiorul acela de a cunoaște și de a înțelege profunzimea lucrurilor, care se dobândește cu mult efort și care are mulți gatekeeperi („sacerdoții” din carte). În schimb, în civilizația digitală, autorul arată cum fiorul se produce prin creație, folosind uneltele noi și din ce în ce mai universale dezvoltate de aceasta. De asemenea, se apleacă asupra noilor mișcări populare potențate de era digitală și discută cum individualismul extrem poate genera mișcări reacționare cu o mare susținere populară.
Tonul cărții e destul de informal, aș spune chiar prietenos. Se vede că autorul pune în practică lecțiile pe care ni le prezintă în carte. Păstrează un stil conversational, se adresează direct cititorului, face niște referințe înduioșătoare la momente din fotbalul anilor ’90 (pe care traducătoarea se simte nevoită să le explice în notele de subsol 😅) și abordează subiectul ca pe un joc, ca pe o călătorie de explorare de-a lungul căreia face descoperirile pe care ni le comunică.
Mai are trei mici eseuri de opinie la finalul cărții, în care vorbește despre era post truth, viitorul artei și al disciplinelor umaniste. Ați crede că deja a dat-o-n bară, a venit AI-ul și a schimbat datele problemei. Doar că ceea ce el a cartografiat rămâne în picioare, iar finalul eseului acoperă inclusiv triumful lui Alpha Go asupra lui Lee Sedol, numindu-l un prim pas al unei noi etape din The Game. În plus, autorul ne anunță că prin 2028 se așteaptă să fie nevoit să scrie un nou volum, tocmai pe tema asta, a inteligenței artificiale. Probabil că-n patru ani o să-l avem, măcar în italiană, dacă nu și tradus.