O formă de viață necunoscută

by Andreea Răsuceanu

„O formă de viață necunoscută le aduce numeroșilor admiratori ai eseurilor Andreei Răsuceanu surpriza pe care am avut-o și eu, de a descoperi o prozatoare de forță, care construiește o narațiune plină de dramatism, cu fire desfășurate contrapunctic. Autoarea juxtapune poveștile a trei femei care n-au cum să se întâlnească, trăind în epoci diferite, dar care au în comun simțul trecerii și dorința de a opri curgerea necontenită a timpului, construind ceva – o biserică, o casă, o familie. A ales momente de criză – a țării cufundată în război (unul este chiar cel serbat de Centenar), a cuplului încercat de boală, a existenței ajunse la final, a despărțirii prin moarte. Prozatoare a prezentului, în aceeași măsură ca și evocatoare a trecutului, Andreea Răsuceanu știe să dea viață personajelor și lasă să se vadă, sub narațiunea plină de culoare, desenul subtil al destinelor, meditația profundă despre generații, viață și moarte. O carte frumoasă, în care plăcerea de a trăi e permanent însoțită de o discretă melancolie“. – Gabriela Adameșteanu

Genres: Romanian Literature, Fiction, Contemporary, Roman, Romania

336 pages, Paperback

First published October 1, 2018

About the author

ANDREEA RĂSUCEANU a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti (1998-2002). În anul 2009 a devenit doctor în filologie cu lucrarea Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate. A publicat cronici, interviuri, articole de specialitate în reviste precum: Viaţa Românească, România literară, Observator cultural, Bucureştiul Cultural, Idei în dialog, Dilema veche, Convorbiri literare etc. Este autoarea mai multor traduceri din limba engleză şi prefeţe. Prima ei carte, Cele două Mântulese a apărut la Editura Vremea, în anul 2009. A fost nominalizată la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România şi la Marile Premii Prometheus, secţiunea Opera Prima. În 2013 a apărut, la Editura Humanitas, cartea Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, care a fost nominalizată la premiile Uniunii Scriitorilor din România și la premiile revistei Observator cultural. A primit premiul Tânărul critic al anului 2013, în cadrul Galei tinerilor scriitori.
Debutul în proză a avut loc în anul 1999, în revista Cuvântul, condusă de Radu G. Țeposu. A mai publicat fragmente de proză în reviste precum Ramuri, Familia, Bucovina literară, Convorbiri literare. În 2011 i-a fost tradusă o povestire, Verișoara, în limba maghiară și a apărut în revista Székeliföld.
Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului e cea mai nouă carte a ei, apărută la editura Humanitas în 2016 și nominalizată la premiile revistei Observator cultural.

Volume

Cărți – autor

Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului, colecția „Academica”, Humanitas, 2016

Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, colecția „Critică literară/Eseu”, Humanitas, 2013; pref. Sorin Alexandrescu

Cele două Mântulese, Editura Vremea, 2009

Cărți – coautor

Bucureștiul meu, Humanitas, 2016

Orașul, Gestalt Books, 2016

Tot înainte!, Editura Curtea Veche, 2016

Bookătăria de texte și imagini 2, Pandora-M, 2016

Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism, Polirom, 2014

Ferestre din București și poveștile lor, Editura Peter Pan, 2015

Reviews

[Cosmin Leucuța · Rating 4 out of 5]

Am început să citesc cartea asta, și după cam o sută de pagini m-am oprit și am luat-o de la capăt. Personajul principal al romanului pare să fie Bucureștiul, iar cartea urmărește trei fire narative aparent distincte: trei femei (Stanca, Elena și Ioana) ale căror vieți sunt suprinse în epoci diferite, în și în jurul Bucureștiului.

Capitolele alternează între cele trei fire narative, şi ziceam mai sus că după prima sută de pagini m-am întors la început. De ce? Recunosc că, citindu-le așa cum au fost tipărite, mi-a fost greu să urmăresc poveștile. Așa că le-am reluat, ducând, pe rând, fiecare fir până la capăt, înainte să încep următorul - ceea ce vă sfătuiesc și pe voi să faceți. Și le-am citit (fără intenție) în ordine cronologică: Stanca (care trăiește cândva prin secolul 18 sau 19), Elena (surprinsă în jurul primului Război Mondial) și la urmă Ioana (sfârșit de secol 20, început de secol 21).

Poveștile Stancăi și a Elenei mi-au plăcut enorm. Limbajul divers și natural, imaginile de-o frumusețe și cruzime perfect îmbinate, ritmul, personajele memorabile și întâmplările prin care trec până spre final, totul e foarte bine dozat, nu am absolut nimic de reproșat. Le-am devorat.

Apoi am ajuns la povestea Ioanei, și aici m-am cam moleșit. Din context și alte câteva indicii, realizez că e vorba de o poveste cu puternice accente autobiografice, și, implicit, ceva care e foarte aproape de inima autoarei, dar poate tocmai nevoia de a reda toate detaliile în fața cititorului așa cum le-a perceput ea mi s-a părut a fi o greșeală.
În segmentul „Ioana” - cel mai lung dintre cele 3 - nu se întâmplă mare lucru, e clasica abordare navel-gazing atât de plăcută autorilor români și cu părere de rău, recunosc că mostly m-a cam plictisit.
Scriitura e competentă, dar personajele sunt prea multe, cu nume repetate de la o generație la alta, insuficient individualizate și tridimensionalizate - mă făceau să mă scarpin în cap atunci când cutare-cutărescu era menționat, who the fuck is this now? îmi ziceam, și ridicam din umeri -, și recunosc că mi-a fost destul de greu să-mi pese prea mult de ce se întâmpla cu ele. Lumea se naște, crește, se îmbolnăvește și moare, dar toate astea sunt mai mult un fundal, ceva interstițial, adevărata „carne” a acestui segment e formată din senzațiile non-descripte, micro-amintirile care se scurg una într-alta de nu mai știi de la ce a pornit totul, și metaforele care cam des mi s-au părut supralicitate până în punctul ăla în care îți dai ochii peste cap.

All in all, nu-i un 4/5 curat, dar făcând abstracție de o parte din segmentul „Ioana” (care poate vouă o să vă placă, cine știe?), e o carte bună, și v-o recomand.

[Andrei Florian · Rating 3 out of 5]

Mi-a placut in acest roman glisarea prin trei epoci diferite prin intermediul a trei personaje ce se inscriu in acelasi areal. Obsesia aceluiasi spatiu in care au trait personajele Stanca Mantuleasa, Elena Mangaru si Ioana este evidenta, incumba dorinta acestora de a lasa urme care sa aduca aminte in timp de trecerea lor prin lumea aceasta perena. Scriitoarea Andreea Rasuceanu diversifica maniera de abordare narativa, fara sa exceleze compozitional, prin treceri de la monoloagele interioare proustiene, destainuiri la persoana intai (personajul Ioana, aflat in contemporaneitate), la istorisirile autoarei la persoana a treia in privinta personajelor Elena (evocarea secolului al XVIII-lea, inceputul secolului XX) si Stanca (perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial). Impletirea acestor modalitati de abordare dintre epoci indepartate si prezent imi aduce aminte pe de o parte de romanele cu iz istoric ale Doinei Rusti, iar pe de alta parte de incursiunile din trecut intalnite in cartea „Dimineata pierduta” scrisa de Gabriela Adamesteanu.
O forma de viata necunoscuta se pare ca reprezinta supravietuirea, asa dupa cum a precizat chiar autoarea intr-un interviu.

[Elena Papadopol · Rating 4 out of 5]

Cele trei destine pe care le urmarim in acest volum sunt legate prin timp si spatiu de strada Mantuleasa, ce devine indirect un martor tacut pentru toate gandurile si trairile personajelor.

Povestile curg lent, in tihna, avand ocazia sa ne familiarizam cu fiecare decor in parte, cu fiecare context istoric si social, si sa traim macar un pic alaturi de cele trei femei.

[Claudia Șerbănescu · Rating 3 out of 5]

Un fir subțire de melancolie străbate destinele celor patru protagoniste ale romanului - naratoarea, Stanca, Elena și Ioana - femei ce trăiesc în timpuri diferite, dar ai căror pași se suprapun peste ani pe miraculoasa stradă Mântuleasa. O carte ce se citește în tihnă, pictată în culorile apusului și cu gustul ușor zaharisit al dulceții de trandafir.
Pe mine m-a dus cu gândul la “Dimineață pierdută” a Gabriele Adameșteanu (pe care o voi reciti), dar și la încă dureroasa experiență personală a despărțirii de bunica mea (pe care am citit-o descrisă de o inimă-soră).

[Lavinia · Rating 3 out of 5]

(3.5*) Era oarecum de așteptat o ficțiune care să aibă în centru Mântuleasa, venind din partea Andreei Răsuceanu. O Mântuleasă care e, într-un fel, firul roșu care străbate cele 3 povești intercalate, cu focus pe timp, așteptare și absență.
Povestea Ioanei—cea mai intimă, și prin execuție și prin legătura scriitoarei cu subiectul— începe foarte dinamic și atractiv, dar e lungită inutil.
Povestea Elenei Mangâru e, din păcate, insuficient susținută.
Povestea Stancăi Mântuleasa e de departe cea mai fascinantă, i-au ieșit și tonul și limbajul, au ajutat-o și multele detalii istorice.

[claroquesi · Rating 2 out of 5]

Am încercat să mă fac să-mi placă, dar nu am reușit. Am fost foarte descumpănită după vreo 40 de pagini și am început să citesc în ordine cronologică poveștile (asta a ajutat la crearea unei coerențe între diferitele secvențe). Dar, dacă un roman trebuie citit cu instrucțiuni de folosire... Nu cred că cele trei perspective ar fi funcționat pentru mine dacă le citeam în modul în care erau dispuse în roman. Oricum poveștile în sine au fost destul de plictisitoare. Mai ales cea a Ioanei, căreia i se alocă mai mult de jumătate din roman și care este, de fapt, o serie de amintiri care o includ și pe Ioana (cam clickbait, dacă mă întrebați pe mine) (ai comunism, stau, n-ai comunism, trebuie să fie!!)

Într-adevăr, geografia orașului este cel mai interesant aspect al romanului. Ar fi un roman bunicel dacă ar fi citit fenomenologic, axându-te pe factorul spațialității în construcția subiectului și pe interacțiunile dintre materialitate și subiect. Interesantă și recompunerea prin fotografii a Ioanei, prin suprapunerea coordonatelor temporale, în continua încercare de a găsi o soluție pentru golul afectiv lăsat în urmă, dar cam atât. Tind să cred că doar avea nevoie de un pretext pentru a scrie despre schimbările urbanistice prin care trece Bucureștiul din secolul XVIII până în prezent.

[Iulia Vucmanovici · Rating 4 out of 5]

Mărturisesc că, la finalul lecturii, am citit opiniile celorlalți cititori despre carte, spre a mă asigura asupra celor înțelese de mine.
Cred că anonima care povestește viața Ioanei este chiar autoarea.
Și eu cred că este un roman al orașului București, în epoci diferite: cea fanariotă, epoca Primului Război Mondial (a ocupației germano-turco-bulgare de după retragerea autorităților la Iași, mai exact) și cea post-decembristă.
Titlul, pornind de la un lichen extins pe lemnul unei bănci din fața casei, tot nu l-am putut descifra mai mult decât să presupun că nu în titlu stă vreo cheie, motiv pentru care va fi fost și ales (fără ca el să fie aleatoriu). Este mai degrabă un roman al stărilor și peisajelor interioare, decât al întâmplărilor, un roman al liniștilor, tăcerilor și lentorilor. Se citește cu încetinitorul, lectura picură precum perfuzia în branulă. Tema centrală, dincolo de cea citadină, este a singurătății în care se scufundă trei femei, la fel ca și epocile din care ele provin. Judecând după cele câteva aluzii la artele vizuale, ca și după biografia autoarei (doctorat CESI), titlul trimite mai degrabă spre vizual și Melancolia düreriană, greu de înțeles și de cunoscut.

[Maddelline · Rating 3 out of 5]

Nu știu ce se dorește a fi acest roman dar eu l-am interpretat ca fiind monografia unui oraș prezentat din perspectiva mai multor vieți care s-au petrecut la momente diferite de timp.

[Bogdan Enache · Rating 4 out of 5]

The Romanian version of the movie "Cloud Atlas". Three different women deal with three different problems in the same way by building things: a church, a family and a house. The thing that links them toghter is the city Bucharest. The men portraited here are secondary characters uncapble of seeing the hole problem and not willing to solve it.
A nice book with scenes of great sadness and vivid details. The one that impressed me the most is when a woman dies and all her belongings are thrown away in a ditch, her photos are mixed with the sand from the street and steptedon by the pedestrians. After witnessing this one of the main characters goes home and throws away all her pictures so they won't end up the same way...
Another thing that is worth mentioning is that the name of the book is given by a lichen that appears one day as little spots on a banch used by one woman's husband that sit there all day doing nothing (like the lichen).

[Mălina Maria · Rating 4 out of 5]

Despre O formă de viață necunoscută prefer să vorbesc nu ca despre un roman în sensul consacrat al cuvântului, ci, mai degrabă, ca despre un periplu fragmentat și succesiv de ego-uri și alter ego-uri derulându-se în fața cititorului în cele mai intime, dar întru totul verosimile ipostaze. Astfel, Andreea Răsuceanu împletește și apoi diluează în Bucureștiul eternizat ca reper contrapunctic atât destinele unor personaje, cât și timpuri diferite, construind un adevărat dosar de existențe și împrumutând lumii imaginate ceva din dinamismul și impactul unui act teatral. Alternarea cadrelor este captivantă, scriitura bine definită stilistic pe fiecare plan, vocile – individualizate, însă, dincolo de asta, se insinuează treptat impresia unei suspendări a timpului și a spațiului, în final cititorul preluând imaginea Ioanei despre mulțimea de trecători de pe stradă (care nu e niciodată aceeași, cum nici tu nu ești același când o străbați a doua oară) și mișcarea lor browniană: mișcarea se vedea de sus ordonată, de parcă cineva o dirija, nu era ceva haotic, deși uneori câte un nehotărât rupea rândurile și se întorcea brusc, stârnind indignarea trecătorilor.

În același mod am perceput și eu schimbările bruște de perspectivă, intersectările de multe ori dureroase ale crâmpeielor istoriei universale cu cea personală, metamorfozările lente sau drastice ale capitalei românești, de care devii conștient abia treptat, fiindcă în centrul romanului se află pulsiunile vieților celor trei protagoniste. Lumea leagănului bucureștean în secolul fanariot, în timpul primului război mondial și, respectiv, în anii optzeci variază între măreție și dezolare, între zgomot, culoare, ambiție sau dezolare și, nu de puține ori, ea pare a refuza  existența cu totul. Dar în aceste momente, în care scriitura riscă a deveni familiară și desfășurarea de viață previzibilă, personajele Andreei Răsuceanu se hotărăsc să rupă rândurile, să preia inițiativa împotriva inexistenței oricărei urme de speranță și să devină autonome, asumându-și atât dezechilibrul interior propriu, cât și pe cel al oamenilor dragi din jurul lor.

Cred că cel mai mult m-a impresionat povestea Stancăi, deși ea ar putea constitui pentru mulți personajul cu cea mai simplă psihologie: o Vitoria Lipan dintr-un alt secol, trăind cu teama și responsabilitatea neîntoarcerii bărbatului ei acasă de la Stambul, oraș devenit deopotrivă fermecat prin fascinația ce o provoacă tuturor și blestemat pentru că i-l răpise pe Mantu. Orice oraș e ca o femeie ademenitoare care vrea să te prindă în mrejele dragostei ei, dar Stambulul e haremul sultanului, despre care se spune că nici măcar el nu mai știe câte cadâne numără. Așteptarea Stancăi este una în aparență lineară, fără lamentări sau accese de furie, dar rămâne ceva mocnit în ființa ei, o neliniște vinovată care nu își va găsi răspuns niciodată, deși femeia va încerca să schimbe soarta prin ridicarea unei biserici, menite nu să-i aducă bărbatul acasă, ci să dea formă unui dor mistuitor.

Cum corpul omenesc se alcătuia din membre și organe, legate între ele de firul nevăzut al dumnezeirii, la fel și biserica creștea, căpătând un corp de piatră și pământ, prin care duhul lui Dumnezeu urma să treacă în curând.

Mi-au plăcut în acest roman formele pe care le îmbracă iubirea, iar în cazul Stancăi acestea sunt cu atât mai fascinante, cu cât suferința provocată de absență și de dor este amplificată de incertitudine și de imposibilitatea de a afla ce s-a întâmplat cu Mantu (Stanca nu se putea abține să nu-și închipuie fericirea bărbatului ei, străină de-a ei, din orașul care aduce uitarea), iar atunci strategia femeii este nu de a se sustrage sentimentelor, ci de a le conferi un sens și o formă întru sacralitate. Expulzată brusc din lumea lui în continuă mișcare, ea își construiește o lume proprie compensatorie, în care se poate sustrage pierderii, în care poate reconstrui atât iubirea dintre ea și Mantu sub o altă formă, cât și pe sine, oferindu-și, de data asta, garanția unei siguranțe veșnice. Din povestea Stancăi rămân cu imaginea înserărilor de pe Mântuleasa în zilele de vară ale perioadei fanariote, culori și forme vii, mirosuri și îmbieri de trufandale care atrag deopotrivă trecătorii și ciuma, și cu convingerea că niciuneia dintre cele trei femei nu îi era frică cu adevărat de moarte, ci doar de înserare.

Autoarea alternează, printre aceste vieți paralele și scindate, cu protagoniste care par, fiecare în parte și toate la un loc, potrivite să trăiască în oricare altă epocă mai puțin în cea căreia îi aparțin, aluzii fine ce vizează tocmai neîncadrarea unei existențe într-un singur timp definitoriu. Uneori Elenei i se părea că istoria trece pur și simplu pe lângă ea, fără măcar să simtă că face parte dintr-un timp sau altul (…) Unde trăiai de fapt, unde erai sau unde gândeai că ești? E vizibilă plăcerea de a plonja într-un joc narativ atent construit, un joc sinuos și seducător, vizual-dinamic ca o punere amplă în scenă, în care nu te poți abține să nu intri, exact ca încercarea de ordonare a pieselor de puzzle ale lui Petru (uneori însă părea că o mână străină amesteca piesele, iar ele se aranjau într-un alt model, necunoscut, sau, și mai rău, într-o dezordine care-l făcea pe Petru să se piardă în realitatea în care trăiau ceilalți).

Îl numesc joc (al memoriei și potențialității, dacă vreți) fiindcă, deși este evident că cele trei protagoniste nu se pot întâlni vreodată, pare că se pot influența reciproc. De exemplu, la întrebările retorice ale Elenei, revelația Ioanei poate oferi un răspuns: a înțeles că ești locul în care trăiești. Că, dacă locuiești în gazdă, în casa de pe Mântuleasa, într-o cameră întunecoasă unde ții și aragazul cu butelie, viața o să fie un etern provizorat, o stare de provizorat. În realitate, atât Ioana, cât și Elena și Stanca trăiesc într-un provizorat al așteptării, al bolii, al neputinței, deși ele încearcă până la un punct să se sustragă vieții care se scurge pe lângă ele, intervenind cumva în acest cerc al sorții. Trecerea timpului pare de un firesc inofensiv, deși ireversibilitatea lui este punctată dureros în momentele încordate în care acțiunea anilor optzeci este plasată într-un spațiu perfect recognoscibil folosit ca decor (v-ați prins deja că îmi place comparația dintre acest roman și o piesă de teatru în multe acte), cenușiu, nemaipăstrând aproape nimic din atmosfera veacurilor de altădată. Această putere de inducție teatrală face din scriitura Andreei Răsuceanu una plină de forță. (…)

Romanul Andreei Răsuceanu rămâne pentru mine un joc teatral între lumini și umbre, o expunere atât a nefirescului, cât și a integrității umane, o istorie cuprinzătoare a Bucureștiului desfășurată dispersat prin prisma unor personaje feminine remarcabile și un experiment al unor forme de viață într-adevăr necunoscute. Este o carte pe care am citit-o încordată, pe alocuri confuză, până când am reușit să-i văd pe deplin frumusețea.

[Socrate · Rating 3 out of 5]

Ioana şi-a dat seama că din mâna udă îi alunecase una din espadrile. Mai rămăsese una singură, zăcea acum pe mozaicul holului de la intrare ca o pasăre moartă. Încet, lacrimile i s-au adunat în colţurile ochilor şi-au început să-i cadă pe bluza de şantung bleu-ciel, care căpătase acum, de la ploaie, o nuanţă mai închisă. În casă era întuneric, probabil Lala era prin vecini, ca mai întotdeauna la ora asta, să asculte buletinul de ştiri şi să le comenteze la o ceaşcă de cafea şi un coniac, poate şi o mică priză de tutun, o pasiune nouă pe care o ascundea de cei din familie. În cele câteva secunde de când intrase, pe retină i se derulaseră principalele întâmplări de când plecase din Galaţi, o vedea ca prin ceaţă şi pe soră-sa mai mare, Linica, în curtea plină de caişi înfloriţi a popii Vladimir, din strada Poşta Veche, casa natală, din C., în vârful dealului, pe toţi ai casei în faţa ei, stând ca la poză, mama, cu gura mereu strânsă, ca un fir de aţă întins de la un capăt la celălalt al feţei, tatăl, cu ochii albaştri sticloşi pe care-i moşteniseră toţi copiii, fraţii mai mici şi mai mari: Mihai, Traian, Sofi, Ana, Linica şi preferatul ei, Nicu. Şi undeva, jucându-se în praful auriu al curţii , un băieţel necunoscut, blond, cu tot soarele adunat în creştetul capului aplecat, copilul pe care avea să-l nască peste câţiva ani şi care aproape îi va aduce moartea. Şi atunci, în holul strâmt al casei din Mântuleasa, exact în locul unde din sandaua de pânză se scurgea un râuleţ noroios, tot la moarte se gândea. O moarte blândă, ca braţele unei surori, ca braţele Linicăi când o luase la ea, în casa popii Vladimir din marginea Galaţiului, când o îmbrăca în rochie de dantelă albă, ca pe păpuşa pe care n-o avusese niciodată în casa părintească. Ioana nu se temea de moarte. Închizi ochii şi gata, dincolo nu mai e nimic, spunea mereu şi chiar credea asta, firea ei sceptică, moştenită de la Radu, o împiedica să-şi imagineze grădini umbroase în care cei pe care i-a iubit o vor aştepta să trăiască o veşnică viaţă lipsită de dureri. Raiul e-aici, dacă ştii să ţi-l faci, zicea, moartea e uitarea, e nimic, e neant. De undeva din vecini se auzea un radio, o muzică de jazz întreruptă uneori de vocea crainicei, o voce care nu putea fi de-aici, din lumea lor, nu avea nimic de-a face cu răcoarea din înserarea de august, cu părul ei răvăşit, cu buclele distruse, cu firişorul de apă murdară care îşi croia drum prin crăpăturile din mozaic departe, tot mai departe, către camera de zi. Venea de undeva din alt timp, cel mai sigur dintr-un viitor pe care ea nu şi-l închipuia încă, un viitor în care nu încăpea nimic din toate astea, strada mică, cu aerul ei provincial, care se inunda când ploua, şuvoiul mic de apă care curgea la vale, spre Calea Călăraşilor, ca în şanţurile de la C. Vocea se potrivea cu vineţiul nopţii de august, se desfăcea din el, continuând linia melancolică a unui saxofon, încât i se păru că toate speranţele ei spulberate se întâlneau în ea cu ale altora, ca şi cum, odată cu muzica tărăgănată, un fluid enorm de tristeţe ar fi străbătut oraşul la ora aceea din seară. Ar fi dormit, mult, învelită în aşternuturile pe care le cărase de acasă în valiza albastră, dar mai erau atâtea de făcut, de curăţat în hol, de aruncat restul de gunoi. Ar fi trebuit poate să şi mănânce ceva, o cană de lapte cu cacao şi o bucată de pâine. Şi-a schimbat hainele ude, se lipeau de corpul ei ca o piele rece, le-a pus într-un lighean. Şi-a trecut mâinile peste pieptul care-o durea de la fugă şi frig şi s-a învelit într-un prosop. Era aspru, dar îi făcea bine, îi punea sângele în mişcare. S-a şters multă vreme, până când un sânge nou i-a invadat tot corpul. O energie nouă îi urca acum, cine ştie din ce resurse despre care habar n-avea, în picioarele obosite. Şi-a pus un halat de casă, a intrat din nou în baie. A frecat podeaua din hol până târziu, în noapte, până i s-au înroşit mâinile, cum avea să facă toată viaţa de câte ori o încolţeau gândurile, a curăţat bucătăria şi a adormit hotărâtă ca a doua zi de dimineaţă să fi dat uitării totul, pe bărbatul pe care tocmai îl părăsise, pe sora ei Linica şi tot ceea ce însemnase prelungirea adolescenţei ei fericite.

[Andrei Furnica · Rating 2 out of 5]

O dezamăgire. Autoarea, cu un real talent pentru detalii minuțioase, crează cel mult schițele unor personaje trecătoare din miezul proteic al Bucureștiului. Proza ei vine dinspre undeva dar mai apoi eșuează într-o stază - dinspre nicăieri și până aici. Cândva, poate, voi reveni să îi citesc vreun text, o nuvelă sau un roman, dar măcar de-ar avea vreo noimă.

[Vincze Andrada · Rating 2 out of 5]

"Uneori mi se părea că da, mi s-au întâmplat o mulțime de lucruri bune la care în mod normal nici n-aș fi visat. Un fel de lege universală a compensației. Un soi de consolare că uite, ceva sau cineva dă cu tine de pământ, te face praf, nu mai ești om un an de zile, dar în timpul ăsta viața ta continuă, fără tine, deși tu ești mereu acolo. Plimbi prin fața oamenilor un zâmbet care nu e al tău, vorbești, scrii, gândești și în timpul ăsta adevăratul tu orbecăie într-o vale a umbrelor."

[Ema Ema · Rating 3 out of 5]

Prima carte citită de un autor contemporan român. Cam grea, ce-i drept.

[Raluca · Rating 3 out of 5]

Mi-a placut stilul doamnei Rasuceanu, insa singura poveste care m-a atras a fost cea a Ioanei.

[Mohorea Alina · Rating 5 out of 5]

❤️❤️❤️❤️❤️

[❄️📚👓🍂🍁 · Rating 1 out of 5]

1.5 ⭐

[Daria · Rating 3 out of 5]

Dar cum, cum vrei să ajungem, i-am zis. Așa. În attachment era o pată informăm de galben, de diferite intensități, un joc abstract de lumină.
Așa vom fi.