În fond, în acei ani am deprins efortul, dorinţa de a şti pentru a găsi libertatea. Dacă, după aceea, am descoperit plăcerea activităţii trepidante şi responsabilităţile, ştiu totuşi ce înseamnă fericirea acelei vieţi statice, departe de zarva omenească. Sunt rădăcini care te protejează. Şi care, cred, te fac înţelept. Nu mai aveam decât încă alte două orizonturi: pianul şi teatrul. Pianul s‑a dovedit o pasiune din copilărie care nu m‑a părăsit niciodată. Am descoperit teatrul în adolescenţă. Şi a fost ca o revelaţie. Nu poate decât să te emoţioneze să spui pe scenă ceea ce ai citit de atâtea ori împreună cu bunica, să‑i asculţi pe alţii jucând, creând împreună o clipă care capătă trup, să‑i faci pe alţii să râdă, să impresionezi. Graţie teatrului am cunoscut‑o pe Brigitte, pe când eram la liceu. Lucrurile au evoluat pe neobservate şi m‑am trezit că eram îndrăgostit. Printr‑o complicitate intelectuală care, zi după zi, s‑a transformat într‑o proximitate sensibilă. Apoi, fără ca vreunul dintre noi să lupte pentru asta, într‑o pasiune care durează şi acum. Mă duceam zilnic să scriu împreună cu ea o piesă de teatru. Şi asta a ţinut câteva luni. Odată scrisă, ne‑am hotărât să o punem în scenă tot împreună. Stăteam de vorbă despre absolut orice. Scrisul ajunsese un pretext. Descopeream că parcă ne cunoşteam dintotdeauna. După câţiva ani am reuşit să trăiesc viaţa pe care mi‑o doream. Eram amândoi de nedespărţit, în ciuda vânturilor potrivnice. La şaisprezece ani am plecat din provincie la Paris. Transhumanţă specifică multor tineri francezi. Pentru mine a fost cea mai frumoasă dintre aventuri. Mă mutam într‑un loc care nu exista decât în romane, urma s‑o iau pe drumuri bătute de personajele lui Flaubert sau ale lui Hugo. Eram purtat de ambiţia devoratoare a tinerilor lupi ai lui Balzac. M‑am bucurat de acei ani trăiţi pe coama dealului Sainte‑Geneviève. N‑am contenit să‑nvăţ zi după zi. Dar, trebuie s‑o recunosc, dacă la Amiens eram în frunte în fiecare an, la Paris nu mă afirmam cine ştie ce. Am descoperit în jurul meu talente inedite, adevărate genii într‑ale matematicii, pe când eu eram mai degrabă un student silitor. Mai trebuie să mărturisesc şi că în acei primi ani parizieni am ales să trăiesc şi să iubesc mai mult decât să mă dedic competiţiei dintre studenţi. Aveam o obsesie, o idee fixă: să‑mi trăiesc viaţa pe care mi‑am ales‑o, împreună cu femeia pe care o iubeam. Şi să fac tot posibilul pentru a ajunge la asta. Cum uşile Şcolii Normale Superioare îmi rămâneau închise, am intrat din convingere la filosofie, la Nanterre şi, cu un noroc fără margini, la Ştiinţe Politice.