Stilul nu este de ajuns ca să faci o poveste atât de amuzantă citibilă, mai ales când ideile se pierd în elucubrații și-și pierd șirul de la un paragraf la altul. Am terminat-o doar din ambiție, dar și fiind curios să aflu ce se alege până la urmă cu locuitorii din Vergo, care, dintr-o dată, nu mai pot muri. Știu, ce năpastă pe capul lor, mai ales că de când cu necazul ăsta formidabil, nici nu se mai naște nimeni în Vergo.
Noroc că cel care mai mișcă lucrurile este tânărul Tiber, cel fără de buric, găsit de sora Irma, fostă aventurieră ce și-a găsit acum refugiul și liniștea la mănăstirea din sat. Și noroc cu marchizul, ale cărui cugetări au mai destins atmosfera, altfel povestea mi s-ar fi părut prea lungă ca să o mai pot duce până la capăt.
Mi-a adus aminte de un cărțoi al lui Erico Verissimo, „Incident la Antares”, în care, tot așa, nu mai murea lumea. Sau înviau morții, nu mai țin minte exact, oricum, ceva asemănător se întâmplă și în „Ambitus.”