Două eseuri despre paradis

by Horia-Roman Patapievici

„Deși toată viața m-am îndeletnicit cu încercarea de a înțelege lucrurile, și am căutat în toate, în mult mai mare măsură decât plăcerea mea, luciditatea fără rest, a mea și a culturii, foarte târziu am înțeles că tema vieții mele a fost dintotdeauna paradisul. Încă de când mă lăsasem fascinat de ideea posibilității de a-ți începe viața din nou, de astă dată perfect – iar asta s-a întâmplat când am descoperit, la șaptesprezece ani, La vita nuova a lui Dante –, eram deja în căutarea paradisului. L-am căutat, fără să știu că îl caut, în toate formele de frumos la care, de-a lungul vieții, mintea și inima m-au făcut sensibil, recunoscându-l, întotdeauna același, cald, emoționant, încărcat de nostalgie și de promisiuni, în marile pagini ale marilor literaturi, în ideile metafizice ale filozofiei, în ecuațiile fizicii matematice, în construcțiile teologiei, logicii formale sau muzicii, raportându-mă mereu, ca la un orient viu și la un nord polar deopotrivă, prin el, la splendorile poeziei.“ (Horia-Roman Patapievici)

Ilustrația copertei: Paradisul, Cântul XXIII (Cerul al optulea, al stelelor fixe). Dante, Divina Comedie, cca 1564, colecția Cornell University Library

Genres: Philosophy, Romanian Literature

136 pages, Hardcover

First published October 1, 2018

Reviews

[paula · Rating 3 out of 5]

Despre Splendoare și despre Lumină. M-a bucurat primul eseu sufletește, mai ales, și ce tihnă am simțit citindu-l în acest aprilie plin de liliac, de ciripit și de soare blând.
Etimologia cuvântului „paradis” e lămuritoare, are rădăcini într-o desfătare a vechilor aristocrați persani și reprezentarea i s-a păstrat și în creștinism: paradisul ca o grădină superbă, de-un verde viu, cu izvoare line, umbre răcoroase și cântări suave. Paradisul ca fericire, o fericire pastorală, de „locus amoenus”. Teza lui Patapievici e următoarea: feluritele reprezentări ale Paradisului au născut în cultura europeană anumite instincte paradiziace. Oricine le simte tânjește, de fapt, după Paradis. Se oprește și puțin asupra preocupării creștinismului și a Paradisului instaurat: Învierea (în ortodoxie) și Parousia (în catolicism). Abandonează însă calea religiei (deși e regală) și încearcă să vadă ce a făcut cultura (literatura, în speță) cu Paradisul. Conștiința modernă l-a pierdut, secularizându-l; preferă infernul dantesc, nu Empireul, și analizează cânturile lui Pound (poemul epic al modernității), opunându-l lui Dante care, față de moderni, a reușit să simtă materia din care e format Paradisul. O analiză filosofică și, pe alocuri, poetică (analogia la Proust cu dogma recăpătării trupurilor după moarte și aluzia cuminecării cu Paradisul).

[Stelian F. · Rating 5 out of 5]

"Nașterii urâtului în secolul al XIX-lea i-a urmat instalarea post-adevărului în secolul al XXI-lea"

[Bogdan Andrei · Rating 4 out of 5]

veșnicele ogoiri ale unor locus amoenus…