Hora lui Marian porni nesigură, ca un copil care învaţă să meargă. La început muzica abia îl susţinea, dar încet- încet căpătă siguranţă. Portretul lui se înălţă clătinându-se, se priponi repede şi privi în jur cu dârzenie şi cu un soi de aşteptare nerăbdătoare, ca într-o poză de buletin. Păianjenu, prietenul lui cel mai bun, care purta portretul, trebuia să conducă şirul de oameni în mişcări şerpuitoare până când hora avea să se adune în mijlocul satului. Toţi localnicii se prinseseră la joc, nu rămăsese nimeni pe margine, bătrânii şi groparii ieşiră din cârciumă şi intrară în şirul prelung, la fel şi gravidele. Tatăl lui Marian, de profesie conducător de şlep, cu pielea înnegrită de soare, mare şi greoi, dădea ordine cu o voce piţigăiată de femeie, umplea polonicul cu vin gros şi îl întindea fără să se uite cui. Se întâmpla să ofere şi copiilor, care îşi ţineau capul în sus ca să le pice vinul în gură, înghiţeau strângând din bărbie şi ochi, trăgeau rapid aer în piept şi intrau iar în horă, ţinându- se cu ambele mâini de cel dinainte. Păianjenu urma de nevoie direcţia impusă de greutatea portretului pe care-l ţinea. Când ajunseră pe uliţa ce cobora spre Dunăre, flăcăul nu mai putu face faţă poverii fotografiei, aceasta se înclină, cât pe ce s-o scape, iar el o urmă atras de centrul ei de gravitaţie. La prima casă încercă să cotească brusc, să îndrepte şirul horei înapoi spre piaţă, portretul, însă, îi smuci braţul din umăr, simţi cum i se întind tendoanele, ceva îi scârţâi uşor în articulaţie, Păianjenu nu reuşi să se opună şi continuă neputincios pe drum la vale. După el porniră toţi, înlănţuiţi în horă, la fel şi muzicanţii, lăsându-şi pe bancă prosoapele, cămăşile şiciorapii primiţi de pomană. Mamele celor morţi urlau ca pisicile noaptea, la capătul durerii se anunţa un fel de plăcere sălbatică şi disperată, nu ştiau ce le aşteaptă, dar simţeau că e ceva care nu li se mai întâmplase niciodată până atunci. Poate că toate lacrimile vărsate noaptea, toate rugăciunile făcute duminica în faţa icoanei Maicii Domnului, toate ofrandele aduse în biserică schimbaseră ceva, poate că şi moartea era mama cuiva şi le înţelesese şi pe ele.