Un roman greu de judecat (la prima lectură i-aș fi dat 4 steluțe, la a doua doar una, acum îi dau 3). Bătrînul Cesare Annunziata (73 ani), penintentul ironic al acestei „confesiuni”, se judecă pe sine și constată că și-a greșit definitiv viața, pentru că:
- nu a fost în stare să decidă, cînd trebuia să decidă, și s-a mulțumit să fie „un maestru al compromisului” și al eschivei (p.84); fiica lui, Sveva, îi seamănă leit: „alege încă o dată să nu aleagă” (p.198);
- s-a mulțumit să fie un domn „cinic și ursuz” (p.28), un „sociopat” (pp.38, 69), în loc să fie asertiv cu fiica și fiul lui (Dante, homosexual); în final - minune a minunilor! -, își va corija defectul și va accepta situația așa cum e;
- și-a trăit viața după bunul plac, mînat de impulsuri iraționale, „a navigat la întîmplare” (p.93); a refuzat să-și asume un destin; viața înseamnă să-ți iei soarta în propriile mîini, dar Cesare, deși știa foarte bine asta, a lăsat-o să treacă fără să intervină în cursul ei dezlînat;
- a fost indiferent cu soția, iar soția (Caterine) l-a înșelat; a fost prea preocupat de sine și n-a băgat de seamă nici măcar acest amănunt jenant; Sveva îi dezvăluie adevărul (p.138), iar el nu găsește nimic mai bun decît să se supere de răposată;
- n-a binevoit să-l denunțe la poliție pe soțul Emmei, un idiot bătăuș, nici măcar cînd a însoțit-o pe Emma la spital, iar medicul l-a privit suspicios, fiindcă femeia era plină de răni (p.125); în fond, don Cesare e vinovat de moartea ei: „Ar fi trebuit să-l denunț pe ticălos și să o salvez cu adevărat pe Emma” (p.227);
- cînd a făcut socoteala, a constatat că viața lui a fost o sumă ireparabilă de greșeli, de gesturi lipsite de sens (p.142-143);
- n-a învățat nimic din experiență (p.13).
Concluzia:
„Adevărata mea esență, dorințele, energia și instinctul sînt conservate în tot ceea ce aș fi vrut să fac. Nu-i plăcut să auzi cum ți se repetă că ai greșit o viață întreagă, ți-ai jucat aiurea cărțile și te-ai retras de la masă în timp ce ar fi trebuit să mergi să joci mai departe, chiar dacă riscai să pierzi toate fisele pe care le aveai în față. Nu-i deloc simplu să recuperezi timpul pierdut, în cîțiva ani trebuie să corectezi o existență [întreagă]. Aproape imposibil” (p.50).
Dacă am înțeles corect, morala romanului semnat de Lorenzo Marone ar fi următoarea: ca să fim fericiți, nu e bine să facem precum Cesare Annunziata. Deși tot Cesare afirmă cu mult temei: „Există două feluri de a înfrunta lucrurile, cu disperare sau cu ironie, și nici unul [în carte e „nici una”, n.m.] nu schimbă lucrurile în nici un fel” (p.235). Povestea bătrînului se termină cu un al doilea infarct...
P. S. Romanul lui Marone adună meticulos toate poncifele care se spun despre viață, cînd oamenii au băut un păhărel și au devenit foarte înțelepți...