Odessa, Rusia, 1918
În târziul după-amiezii, ceaţa deasă se rostogoli în port către seară, înghiontită de o schimbare neaşteptată a direcţiei vântului. Talazurile de un cenuşiu descurajant spălau cheiurile de piatră, învârtejindu-se în susul Treptelor Odessei şi pogorând o înserare timpurie asupra portului aglomerat de la Marea Neagră. Pasagerii feriboturilor şi ai cargoboturilor îşi anulară călătoriile, lăsând zeci de marinari fără ocupaţie. Pe când îşi căuta drumul pe bâjbâite prin ceaţa rece care învăluia coasta, pătrunzându-i până în măduva oaselor, căpitanul Anatoly Tovrov auzea hohotele de râs ale beţivilor din speluncile deocheate şi din bordeluri, toate ticsite de lume. Trecu pe lângă principala stradă cu cârciumi, coti pe o alee şi deschise o uşă pe care nu se găsea niciun înscris. Aerul cald, îngreunat de mirosurile de fum de ţigară şi de votcă, îi invadă nările. Un bărbat corpolent, aşezat la o masă din colţ, îi făcu semn să se apropie.
Alexei Federov era şeful Vămii din Odessa. Căpitanul îşi făcuse obiceiul să-l întâlnească, ori de câte ori se afla în port, în bodega izolată, frecventata mai ales de marinari retraşi din activitate, unde votca era ieftină şi îndeobşte nu ucidea. Birocratul satisfăcea nevoia căpitanului de a se afla în compania unei făpturi omeneşti fără să se lege printr-o relaţie de prietenie. Tovrov îşi cârmea viaţa pe o rută singuratică de când îi fuseseră ucise soţia şi tânăra fiică, cu câţiva ani înainte, într-una dintre răbufnirile de violenţă fără sens de pe teritoriul Rusiei.
Federov părea bizar de preocupat. De obicei un tip gălăgios, pe care puteai conta când era vorba să acuze în glumă ospătarul că încărcase nota de plată, el comandă acum un rând de băutură ridicând două degete în tăcere. Încă şi mai surprinzător, zgârcitul vameş plăti băutura. Vorbea pe un ton scăzut, trăgându-se agitat de mica ţăcălie neagră şi aruncând priviri nervoase către marinarii înfrânţi de vreme, cocârjaţi deasupra paharelor la alte mese. Mulţumit că discuţia lor rămânea confidenţială, Federov ridică paharul şi ciocniră.
— Dragul meu căpitan, spuse el, îmi pare rău că dispun de timp puţin şi trebuie să intru direct în subiect. Mi-aş dori să duci un mic grup de pasageri şi ceva marfă la Constantinopol, fără întrebări.
— Când mi-ai plătit băutura, mi-am dat seama că se-ntâmplă ceva ciudat, zise căpitanul, cu obişnuita lui lipsă de menajamente.
Federov râse pe-nfundate. Fusese întotdeauna intrigat de francheţea căpitanului, deşi n-o putea înţelege.
— Ei bine, căpitane, noi, slugile sărmane ale guvernului, trebuie să trăim din salariul de mizerie pe care ni-l oferă.
Buzele lui Tovrov schiţară un zâmbet reţinut în timp ce căpitanul contempla pântecul masiv al vameşului, care încerca din greu nasturii vestei scumpe, de fabricaţie franţuzească. Federov se plângea adesea de slujba lui. El îl asculta politicos. Ştia că oficialul avea relaţii sus-puse la Sankt Petersburg şi că îşi petrecea zilele cerând mită de la armatori, ca să „liniştească mările” birocraţiei, cum îi plăcea să spună.