3,5
Așa o carte discretă, scrisă cu o voce mică, deloc spectaculoasă, de mult n-am mai citit. Fiind destinată în totalitate marelui subiect al evreilor vânați cu atâta tenacitate de regimul nazist, este surprinzător de văzut cât de putin dramatic este narată de către această doamnă, François Frenkel, pe numele ei adevărat Frymeta Idesa Frenkel, o poloneză cu origini evreiești. Nu exista nici cea mai mică urmă care să trădeze dorința de a pune în scenă ceva cu puternic impact emoțional. Până la urmă, această delicatețe mi-a plăcut cel mai mult. În definitiv, ceea ce au experimentat evreii în Europa ocupata de naziști este foarte asemănător. Într-un crescendo s-a ajuns de la discriminare, defaimare si hărțuire, până la vânare, încarcerare, exploatare, tortură, exterminare. Sunt povesti infinit mai atroce, mai terifiante, cu o putere mult mai mare de a impresiona și a emoționa decât cea din volumul de față. Povestea doamnei Frenkel nu ajunge nici în ghetou, nici în lagăr, nici în crematoriu. Ea relatează simplu cum a deschis o librarie franceza în Berlin și cum anul 1939, cu evenimentele lui, a obigat-o sa părăsească Germania într-o fugă continuă care ia sfârșit doar când ajunge în Elveția neutră, în 1943. Este așadar o supraviețuitoare. Crede că este necesar sa-si spună povestea, că și ea completează marele tablou al acelor timpuri descreierate. Timpuri în care o femeie în jur de 50 de ani, cu studii la Sorbona și proprietară a unei librarii berlineze este nevoită sa fugă precum un delicvent, precum un animal vânat, din oraș în oraș, la mila unor oameni necunoscuți și la discreția unui denunț care putea surveni oricând de la oricine. Povestea este relatata foarte calm, cu un tempo foarte uniform, concetrandu-se pe fapte si fără prea multe momente de introspecție. Nu aflam nimic din ce urmează după ce ajunge pe un teritoriu sigur, nici ce turnură a avut existența ei ulterioara, nici dacă s-a reunit cu familia de care fusese separată. Doar ca soțul ei a fost exterminat într-unul din marile lagăre naziste.
Cartea a fost publicata imediat, în 1945, probabil îndată după încetarea războiului. Totuși, autoarea nu devoaleaza multe nume, apar câteva persoane menționate doar cu inițială. Nu spune cine erau prietenii din străinătate care vegheau asupra ei, care-i indicau oameni de legătură, care îi procurau vize. Nu exista nicio îndoială ca a plătit ani întregi camere de hotel, gazde, acte false, permise de ședere, fără să poată munci nicăieri. Ajutorul pe care l-a primit ea și o mulțime de alți evrei a fost în schimbul unor plăti regulate. A fost nevoita sa achite transport, hrană, călăuze, fără îndoială a avut nevoie de mulți bani lichizi. Toate acestea sunt trecute cu vederea. Eu presupun ca e așa dintr-o discreție, dintr-o rezervă față de sentimentul jenant al aspectelor mercantile și, nu în ultimul rand din cauza momentului istoric, cand comunitatea evreiască era sub șocul marii nenorociri care o lovise din plin și care încă se temea pentru soarta ei.
Cartea a fost redescoperita de curând și republicată după o lungă perioada în care a fost uitata și ignorată.
Nu e o carte majoră, nu e o carte de căpătâi, este încă o mărturie a unui timp în care omul valora mai nimic.