Un roman de o profunzime aparte, cu o acțiune vibrantă de la un capăt la celălalt. O carte halucinantă, care te va pune pe gânduri într-un mod în care nicio altă carte n-a făcut-o! O poveste superbă!
Am citit cartea pe nerăsuflate, într-o singură după-amiază, fără s-o las din mână. Nu datorită suspansului. Nu suspans e cuvântul potrivit, ci fascinaţie. Prezentarea de pe site-ul editurii nu e exagerată, cartea e halucinantă, nu te lasă să pleci, aşa cum nu lasă dansul unduitor al şarpelui şi privirea lui hipnotizantă prada să fugă. Am ales comparaţia asta pentru că Tunelul de la capătul lumii îşi are doza sa de horror, iar Diana Alzner e o maestră a horror-ului – a unui horror susurat, fascinant, halucinant. Numai că, faţă de proza ei scurtă, romanul ăsta este ceea ce e teseractul faţă de cub. Iar, ca definiţie clasică, inclusă în carte, „teseractul este faţă de cub ceea ce este cubul faţă de pătrat”. Diana e şi o maestră a scrisului în general. Sunt cusurgioaică (mai ales când e vorba de ceea ce fac alţii, nu eu...), dar frazelor ei nu le pot găsi cusururi, aşa cum nu pot găsi nici hibe în logica acţiunii.