What do you think?
Rate this book
Roata plăcerilor: de ce n-au iubit unii înţelepţi cărţile?
„Oare de ce (mai) citim? Un înțelept a găsit răspunsul: pentru a trăi pur și simplu. Citește ca să trăiești... Omul vrea să priceapă ceea ce trăiește. Iar pentru a înțelege este nevoie de cărți. Citim, așadar, pentru a ne înțelege mai bine pe noi înșine, pentru a ne lărgi sinele, citim pentru a trăi... În fond, am învățat să iubim din poemele trubadurilor. Poeții au inventat iubirea-pasiune. Ei au descris iubirea tenace dintre doi amanți separați, iubirea care se manifestă și în absența celuilalt. Prin urmare, omul mai întîi a citit, și-a imaginat, și abia după aceea s-a întrebat dacă iubește aievea. A citit și abia apoi a trăit.” (Valeriu Gherghel)
264 pages, Paperback
First published December 1, 2018
11 people are currently reading
439 people want to read
About the author
Valeriu Gherghel
6 books2,070 followersStudii de Filosofie & Istorie la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași (dublă specializare).
A publicat Porunca lui rabbi Akiba: Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin la Samuel Pepys (2006, ediția a II-a, 2019), Breviarul sceptic. Şi alte eseuri despre simplitate (2012, ed. a II-a, 2020), Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile (2018). Toate la Polirom.
A publicat Porunca lui rabbi Akiba: Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin la Samuel Pepys (2006, ediția a II-a, 2019), Breviarul sceptic. Şi alte eseuri despre simplitate (2012, ed. a II-a, 2020), Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile (2018). Toate la Polirom.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 35 reviews
October 18, 2025
În cronica sa la Roata plăcerilor din Observator cultural, nr.958, criticul literar Bogdan Crețu scrie:
„Valeriu Gherghel este unul dintre cei mai rafinați eseiști pe care îi avem: nu de azi, de ieri, ci dintotdeauna”.
„Dacă mi s-ar cere să-l numesc pe cel mai rafinat și mai substanțial eseist pe care îl avem azi, nu aș ezita să aleg: Valeriu Gherghel. El este, o spun cu tot riscul de a părea desuet sau patetic, un sceptic ludic, un înțelept care refuză să se ia în serios. Adică un eseist pur-sînge”.
Întreaga recenzie aici:
https://www.observatorcultural.ro/art...
„Valeriu Gherghel este unul dintre cei mai rafinați eseiști pe care îi avem: nu de azi, de ieri, ci dintotdeauna”.
„Dacă mi s-ar cere să-l numesc pe cel mai rafinat și mai substanțial eseist pe care îl avem azi, nu aș ezita să aleg: Valeriu Gherghel. El este, o spun cu tot riscul de a părea desuet sau patetic, un sceptic ludic, un înțelept care refuză să se ia în serios. Adică un eseist pur-sînge”.
Întreaga recenzie aici:
https://www.observatorcultural.ro/art...
February 16, 2022
Sînt cărți care te lasă (pe insula aia pustie) cu imaginea stăruitoare a unui personaj, a unei imagini, a unei întorsături de condei. Altele care te bîntuie cu cîte-o afirmație, o reconstituire, o reinterpretare inedită. Rar de tot, dai și peste una care reușește nu numai să-ți adune la un loc obsesiile (chiar și pe acelea pe care nu știai că le ai), dar să le mai găsească și o rezolvare sau, mă rog, măcar o sugestie terapeutică. Așa mi s-a întîmplat mie cu micul volum de eseuri Roata plăcerilor al lui Valeriu Gherghel, care, fie vorba între noi, mi-a cam păcălit orizontul de așteptare cu subtitlul acela care promitea să vorbească despre filosofi certați cu cărțile, nu despre mine 😊.
Și aceasta încă din prolog, unde a reușit să mă scape de piatra care mă apăsa pe inimă ori de cîte ori lăsam o carte neterminată, propunîndu-mi regula celor 50 de pagini a lui Nancy Pearl, ca limită de lectură a unei opere care nu te mișcă nici un pic. După 51 de ani, am aflat mai departe, ai voie să tot scazi cîte-o pagină din alea 50, iar dacă ajungi la 100, poți să judeci fără remușcări orice volum după copertă. Nici sugestia petrecerii timpului după centenar nu e rea, așa că promit să mă apuc de patinat la 101 ani (dacă nu mi-or lua-o creierii înaintea picioarelor la vîrsta aia).
Pe urmă, aceeași voce auctorială binevoitoare a găsit o soluție de a mă scoate din impasul alegerii ritmului potrivit de lectură, dilemă mai puțin simplă decît pare la prima vedere, atunci cînd la teancul de volume necitite din biblioteca proprie se adaugă nu numai cele din librărie la care îți cam „pohtește pohta”, ci și acelea aflate pe tot felul de liste care pretind că dacă nu le-ai citit pînă mori ai murit degeaba (unul dintre eseuri, „13 cărți pe care nu le-a citit nimeni, cu excepția noastră”, abordează cu umor taman moda asta a canoanelor). Sfatul candid al autorului face și titlul unui alt eseu: „Dacă îți place o carte, citește-o cît mai încet”.
Sfat care m-a silit să-mi reconsider o altă obsesie, sau mă rog, o prejudecată care mă făcea să mă distanțez mereu de ceea ce citesc, mai mult, să privesc cu foarte multă suspiciune un text care-mi trezea orice altă emoție decît cea estetică. Considerînd că hermeneuții se înșală cînd cer doar receptarea cognitivă a textului, autorul pledează pentru înlăturarea opoziției între cărți și viață, în contextul în care oricum nu există o definiție unică a vieții care să justifice această antinomie: pentru un Flaubert, de pildă, viața era scrisul.
Cea mai mare satisfacție mi-a trezit-o însă (eu numărîndu-mă printre aceia cărora replicile sclipitoare le vin din păcate în mod regulat după ce discuția s-a încheiat și toată lumea a plecat) opinia că
Respectul de sine mi-a crescut corespunzător, ceea ce vă doresc și vouă, celorlalți nespontani frustrați, care, ca și mine, vă puteți suspecta consolator de profunzimi nebănuite în gîndire (hei, știu prea bine că intenția auctorială nu a fost să împartă neapărat lumea în spontani și înțelepți fără nimic in between, dar mă avantajează grozav s-o ignor). Iar dacă nici cu memorarea citatelor nu stați prea bine, aflați că
Ca majoritatea cititorilor inveterați, mai am o idee fixă și anume că orice raft liber trebuie umplut cu cărți. Cea mai mare jale, atunci cînd am emigrat în Canada, a fost să-mi abandonez biblioteca, care număra vreo două mii de volume, iar obiectivul principal, de vreo cincisprezece ani încoace, a fost să mi-o refac, și am și reușit, pe jumătate, dar se pare că e timpul să nu mă mai laud cu asta. Sfatul autorului, de a-ți dărui fără milă cărțile, mi-a amintit de îndemnul unei japoneze dintr-o carte devenită bestseller, de a trăi din plin „the magic life-changing of tidying-up”, îndepărtînd printre altele, toate cărțile din casă cu excepția a vreo 30. N-am citit-o (că mie propria dezordine exterioară mi se pare că-mi pune suficient de magic în evidență ordinea interioară), dar am văzut că sfatul ăsta i-a făcut pe mulți cititori împătimiți să peroreze indignați pe diverse site-uri tematice. Poate că exemplul personal al lui Valeriu Gherghel o să le placă mai mult, așa că mă gîndesc să-l ofer spre o eventuală discuție sub forma citatului de mai jos, iar dacă apar comentarii pertinente promit să vă țin la curent:
(Off topic la care n-am putut rezista: remarcați, vă rog, delicios de ironicele contradicții textuale).
În fine, după ce transcrie cîteva răspunsuri celebre la întrebarea care mi-a trecut și mie uneori prin cap, recunosc, fără să meditez prea mult asupra ei, și anume, de ce citim, eseistul înșiră, desigur și pentru a se ține de promisiunea din subtitlu, „Cinci motive cuvioase pentru a renunța la citit”, între care: caracterul nefast și sterilizant al lecturii (apud Cioran, dacă aveați vreo îndoială); umflarea nerușinată în pene (cînd te crezi la fel de inteligent ca autorii citiți); revelarea rușinoasă a propriei ignoranțe (prin compararea numărului de cărți citite cu acelea pe care n-ai să ai vreme să le citești nicicînd); transformarea într-un jalnic șoarece de bibliotecă, rupt de viață, de experiența directă; iar ultimul, dar nu cel din urmă, riscul de a deveni o floare deșartă, vorba poetului, adică un critic literar. Chiar dacă cele cinci motive (cu toată autoritatea magică a cifrei), n-au fost suficient de cuvioase să mă vindece de năravul lecturii care i-a uscat creierii eroului lui Cervantes, am considerat că sînt îndeajuns de serioase pentru a fi amintite aici.
Il va sans dire că Roata plăcerilor ascunde mult mai multe comori decît cele pe care le-am enumerat eu, cu mult mai puțin talent decît autorul, mai sus. Citiți-o ca să descoperiți singuri care e, de pildă, legătura dintre titlu și Tolstoi, dintre subtitlu și Seneca, împăratul Marcus Aurelius sau Immanuel Kant, sau cum poate fi deosebit un poet de un prozator chiar din clipa în care intră pe ușă, sau în ce moduri inedite se poate organiza o bibliotecă, sau cum și de ce sînt trivializați mari autori ca Borges, sau cîte lucruri poți înțelege chiar și atunci cînd îți lipsește barba filosofală etc. etc. etc.
Dar cel mai mult și mai mult, citiți-o pentru umorul ei spumos și debordant, pentru stilul dezinvolt și surîzător, care încurajează en tout temps abordarea ludică a lecturii, aceea care favorizează plăcerea iar nu seriozitatea țeapănă, umorul, iar nu pedanteria, apropierea, iar nu distanța față de text:
P.S. Nu știu dacă a fost opțiunea autorului sau a editurii, dar eu tare am mai apreciat și faptul că volumul refuză să respecte reformele ortografice fără nici un sens, dar în vigoare.
Și aceasta încă din prolog, unde a reușit să mă scape de piatra care mă apăsa pe inimă ori de cîte ori lăsam o carte neterminată, propunîndu-mi regula celor 50 de pagini a lui Nancy Pearl, ca limită de lectură a unei opere care nu te mișcă nici un pic. După 51 de ani, am aflat mai departe, ai voie să tot scazi cîte-o pagină din alea 50, iar dacă ajungi la 100, poți să judeci fără remușcări orice volum după copertă. Nici sugestia petrecerii timpului după centenar nu e rea, așa că promit să mă apuc de patinat la 101 ani (dacă nu mi-or lua-o creierii înaintea picioarelor la vîrsta aia).
Pe urmă, aceeași voce auctorială binevoitoare a găsit o soluție de a mă scoate din impasul alegerii ritmului potrivit de lectură, dilemă mai puțin simplă decît pare la prima vedere, atunci cînd la teancul de volume necitite din biblioteca proprie se adaugă nu numai cele din librărie la care îți cam „pohtește pohta”, ci și acelea aflate pe tot felul de liste care pretind că dacă nu le-ai citit pînă mori ai murit degeaba (unul dintre eseuri, „13 cărți pe care nu le-a citit nimeni, cu excepția noastră”, abordează cu umor taman moda asta a canoanelor). Sfatul candid al autorului face și titlul unui alt eseu: „Dacă îți place o carte, citește-o cît mai încet”.
...citim... mult prea rar de plăcere, ca bătrînul Montaigne pe Plutarch, ca Flaubert pe Montaigne, ca Nabokov pe Flaubert. Într-o lume tot mai agitată și sleită, în care timpul și banii nu ne mai ajung, uităm plăcerea, nesocotim principalul și ne purtăm ca asceții de odinioară, deși nu există nici un cîștig filosofic în suferință...
Sfat care m-a silit să-mi reconsider o altă obsesie, sau mă rog, o prejudecată care mă făcea să mă distanțez mereu de ceea ce citesc, mai mult, să privesc cu foarte multă suspiciune un text care-mi trezea orice altă emoție decît cea estetică. Considerînd că hermeneuții se înșală cînd cer doar receptarea cognitivă a textului, autorul pledează pentru înlăturarea opoziției între cărți și viață, în contextul în care oricum nu există o definiție unică a vieții care să justifice această antinomie: pentru un Flaubert, de pildă, viața era scrisul.
Cea mai mare satisfacție mi-a trezit-o însă (eu numărîndu-mă printre aceia cărora replicile sclipitoare le vin din păcate în mod regulat după ce discuția s-a încheiat și toată lumea a plecat) opinia că
...gîndirea și spontaneitatea se exclud. Gîndești numai dacă refuzi primul răspuns găsit la o întrebare chiar dacă este răspunsul corect și în pofida faptului că este răspunsul corect. A gîndi înseamnă a identifica un răspuns în plus, o ipoteză suplimentară, un rest.
Respectul de sine mi-a crescut corespunzător, ceea ce vă doresc și vouă, celorlalți nespontani frustrați, care, ca și mine, vă puteți suspecta consolator de profunzimi nebănuite în gîndire (hei, știu prea bine că intenția auctorială nu a fost să împartă neapărat lumea în spontani și înțelepți fără nimic in between, dar mă avantajează grozav s-o ignor). Iar dacă nici cu memorarea citatelor nu stați prea bine, aflați că
...a cita nu înseamnă cîtuși de puțin a gîndi. Cînd citezi, din filosofi îndeobște, este aproape imposibil să reflectezi. Ți se întunecă mintea. Te ia cu vertij...
Ca majoritatea cititorilor inveterați, mai am o idee fixă și anume că orice raft liber trebuie umplut cu cărți. Cea mai mare jale, atunci cînd am emigrat în Canada, a fost să-mi abandonez biblioteca, care număra vreo două mii de volume, iar obiectivul principal, de vreo cincisprezece ani încoace, a fost să mi-o refac, și am și reușit, pe jumătate, dar se pare că e timpul să nu mă mai laud cu asta. Sfatul autorului, de a-ți dărui fără milă cărțile, mi-a amintit de îndemnul unei japoneze dintr-o carte devenită bestseller, de a trăi din plin „the magic life-changing of tidying-up”, îndepărtînd printre altele, toate cărțile din casă cu excepția a vreo 30. N-am citit-o (că mie propria dezordine exterioară mi se pare că-mi pune suficient de magic în evidență ordinea interioară), dar am văzut că sfatul ăsta i-a făcut pe mulți cititori împătimiți să peroreze indignați pe diverse site-uri tematice. Poate că exemplul personal al lui Valeriu Gherghel o să le placă mai mult, așa că mă gîndesc să-l ofer spre o eventuală discuție sub forma citatului de mai jos, iar dacă apar comentarii pertinente promit să vă țin la curent:
A venit prin urmare, pentru că trebuia să vină în cele din urmă, era inevitabil, momentul să plivesc temerar rafturile zadarnice ale bibliotecii mele. Prea multe cărți, spunea odinioară bunul Seneca (și a repetat, într-un dialog vestit, Petrarca), te opresc din reflecție, îți iau respirația și nu mai pricepi nimic din misterul (perfect vid și nesemnificativ) al lumii înconjurătoare.
(Off topic la care n-am putut rezista: remarcați, vă rog, delicios de ironicele contradicții textuale).
În fine, după ce transcrie cîteva răspunsuri celebre la întrebarea care mi-a trecut și mie uneori prin cap, recunosc, fără să meditez prea mult asupra ei, și anume, de ce citim, eseistul înșiră, desigur și pentru a se ține de promisiunea din subtitlu, „Cinci motive cuvioase pentru a renunța la citit”, între care: caracterul nefast și sterilizant al lecturii (apud Cioran, dacă aveați vreo îndoială); umflarea nerușinată în pene (cînd te crezi la fel de inteligent ca autorii citiți); revelarea rușinoasă a propriei ignoranțe (prin compararea numărului de cărți citite cu acelea pe care n-ai să ai vreme să le citești nicicînd); transformarea într-un jalnic șoarece de bibliotecă, rupt de viață, de experiența directă; iar ultimul, dar nu cel din urmă, riscul de a deveni o floare deșartă, vorba poetului, adică un critic literar. Chiar dacă cele cinci motive (cu toată autoritatea magică a cifrei), n-au fost suficient de cuvioase să mă vindece de năravul lecturii care i-a uscat creierii eroului lui Cervantes, am considerat că sînt îndeajuns de serioase pentru a fi amintite aici.
Il va sans dire că Roata plăcerilor ascunde mult mai multe comori decît cele pe care le-am enumerat eu, cu mult mai puțin talent decît autorul, mai sus. Citiți-o ca să descoperiți singuri care e, de pildă, legătura dintre titlu și Tolstoi, dintre subtitlu și Seneca, împăratul Marcus Aurelius sau Immanuel Kant, sau cum poate fi deosebit un poet de un prozator chiar din clipa în care intră pe ușă, sau în ce moduri inedite se poate organiza o bibliotecă, sau cum și de ce sînt trivializați mari autori ca Borges, sau cîte lucruri poți înțelege chiar și atunci cînd îți lipsește barba filosofală etc. etc. etc.
Dar cel mai mult și mai mult, citiți-o pentru umorul ei spumos și debordant, pentru stilul dezinvolt și surîzător, care încurajează en tout temps abordarea ludică a lecturii, aceea care favorizează plăcerea iar nu seriozitatea țeapănă, umorul, iar nu pedanteria, apropierea, iar nu distanța față de text:
În deosebire de literatorii elegiaci, de mînuitorii de adjective capitale, vreau să scriu în așa fel încît să obțin la sfîrșitul textului meu măcar un surîs. Dacă nu-mi ating țelul, dacă nu binedispun, dacă nu înseninez, mă îndoiesc de talentul meu personal. N-am primit talant. Ori n-am fost în stare să-l înmulțesc. Fac degeaba umbră pămîntului.
P.S. Nu știu dacă a fost opțiunea autorului sau a editurii, dar eu tare am mai apreciat și faptul că volumul refuză să respecte reformele ortografice fără nici un sens, dar în vigoare.
June 20, 2022
Sunt un cititor rapid, nu respect regula celor 50 de pagini, pentru că, parafrazându-l la rândul meu pe Seneca, timpul chiar e cel mai prețios avut al meu. Prin urmare, dacă nu îmi place, nu îmi place și știu asta de la început. Nu acord șanse. Un principiu pe care îl aplic și în viață, de altfel.
Mai greu decât să citești (pentru că, da, nu-i atât de ușor pe cât pare) este să scrii despre cărți. Și să scrii atât de natural, fără înflorituri și fără cuvinte fără rost și sens (unu-i rostul, altu-i sensul).
Și eu am citit în toate locurile enumerate, mai puțin în pădurea Cetățuii, unde, spre rușinea mea, deși am locuit patru ani Ia Iași, nu am ajuns niciodată. Cel mai mult am citit, desigur, ca orice student ieșean, la BCU și chiar pe scările BCU. Și undeva prin Alexandru cel Bun/Dacia, unde am locuit timp de doi ani.
"Roata plăcerilor: de ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?" - O carte despre cărți și viață, despre bucurie și entuziasmul de a învăța și a cunoaște cât mai multe.
Mai greu decât să citești (pentru că, da, nu-i atât de ușor pe cât pare) este să scrii despre cărți. Și să scrii atât de natural, fără înflorituri și fără cuvinte fără rost și sens (unu-i rostul, altu-i sensul).
Și eu am citit în toate locurile enumerate, mai puțin în pădurea Cetățuii, unde, spre rușinea mea, deși am locuit patru ani Ia Iași, nu am ajuns niciodată. Cel mai mult am citit, desigur, ca orice student ieșean, la BCU și chiar pe scările BCU. Și undeva prin Alexandru cel Bun/Dacia, unde am locuit timp de doi ani.
"Roata plăcerilor: de ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?" - O carte despre cărți și viață, despre bucurie și entuziasmul de a învăța și a cunoaște cât mai multe.
May 1, 2023
O carte de citit si recitit, care m-a pus pe ganduri, cu un ritm care mi-a dat senzatia ca asist la un curs, la o conferinta, atat de aproape m-am simtit de autor : ii simti "vocea", vorbeste cu drag si caldura, comunica cu cititorul.
Am gasit-o plina de umor si de informatii pretioase pentru cei ce iubesc cartile.
Desi nu sunt prietena cu filosofia, eseurile sunt accesibile, interesante incursiuni in gandirea filozofilor pe tema lecturii.
Voi cugeta mai mult de acum asupra unor aspecte ca importanta recitirii, ce si cum citesc, cartile inutile din biblioteca si mania de a cumpara prea multe.
Sunt persoane al caror principal scop este de a contoriza un numar cat mai mare de carti citite, o cifra anuala - cel putin pentru mine - imposibil de crezut. Le recomand cartea.
"Cine strabate prea multe carti nici nu apuca sa gandeasca si se usuca. Daca n-a reflectat cat de cat, a trait aproape degeaba."
Am subliniat multe pasaje, am aflat multe lucruri inedite si m-am ales cu cateva titluri de adaugat la lista mea de to-read (cel mai tare m-a fascinat sa aflu despre "Calendarul intelepciunii" a lui Tolstoi).
Il urmaresc pe domnul Valeriu Ghergel pe Goodreads si ii sunt recunoscatoare pentru ca isi aloca din timp pentru a scrie atat analitic, atractiv si concis despre lecturile dânsului.
Nu ma indoiam ca imi va placea si aceasta carte.
Am gasit-o plina de umor si de informatii pretioase pentru cei ce iubesc cartile.
Desi nu sunt prietena cu filosofia, eseurile sunt accesibile, interesante incursiuni in gandirea filozofilor pe tema lecturii.
Voi cugeta mai mult de acum asupra unor aspecte ca importanta recitirii, ce si cum citesc, cartile inutile din biblioteca si mania de a cumpara prea multe.
Sunt persoane al caror principal scop este de a contoriza un numar cat mai mare de carti citite, o cifra anuala - cel putin pentru mine - imposibil de crezut. Le recomand cartea.
"Cine strabate prea multe carti nici nu apuca sa gandeasca si se usuca. Daca n-a reflectat cat de cat, a trait aproape degeaba."
Am subliniat multe pasaje, am aflat multe lucruri inedite si m-am ales cu cateva titluri de adaugat la lista mea de to-read (cel mai tare m-a fascinat sa aflu despre "Calendarul intelepciunii" a lui Tolstoi).
Il urmaresc pe domnul Valeriu Ghergel pe Goodreads si ii sunt recunoscatoare pentru ca isi aloca din timp pentru a scrie atat analitic, atractiv si concis despre lecturile dânsului.
Nu ma indoiam ca imi va placea si aceasta carte.
April 27, 2019
cine nu-l știe pe valeriu gherghel ca universitar ieșean, poate-l știe ca blogăr, de aici.
deși hermeneut și epistemolog, acest volum este un mănunchi de eseuri destinate celor care practică cititul.
numitorul comun al eseurilor este lectura, mai precis ce rol are ea în viața individului. citim de plăcere? învățăm ceva din cărți? dacă da, ce anume? ne este de folos cititul? cum s-au raportat alții, din trecut, la cărți? ce credeau seneca, emerson, borges, montaigne ș.a. despre cărți? trebuie să cumpărăm cărți sau să ne dispensăm de ele? trebuie să mergem până la capăt cu o carte sau nu, dacă nu ne place? cum alegem cărțile bune? trebuie să recitim și dacă da, de câte ori?
este uimitor
citiți continuarea pe http://chestiilivresti.blogspot.com/2...
deși hermeneut și epistemolog, acest volum este un mănunchi de eseuri destinate celor care practică cititul.
numitorul comun al eseurilor este lectura, mai precis ce rol are ea în viața individului. citim de plăcere? învățăm ceva din cărți? dacă da, ce anume? ne este de folos cititul? cum s-au raportat alții, din trecut, la cărți? ce credeau seneca, emerson, borges, montaigne ș.a. despre cărți? trebuie să cumpărăm cărți sau să ne dispensăm de ele? trebuie să mergem până la capăt cu o carte sau nu, dacă nu ne place? cum alegem cărțile bune? trebuie să recitim și dacă da, de câte ori?
este uimitor
citiți continuarea pe http://chestiilivresti.blogspot.com/2...
January 24, 2024
Există autori care te impresionează prin complexitatea stilului său lingvistic, te uimesc prin abilitatea lor de a gândi sistematic, te lasă oarecum intimidat de măreția lor dar și te plictisesc (Hello, Hegel / Kant). Și există autori care nu te impresionează tare prin stilul său, dar totuși sunt mai distractivi, mai jucăuși și au anecdote mai interesante. Dar mai există și autori ca Valeriu Gherghel, care cad undeva pe la mijloc, oscilând dintr-o parte în alta și extinzând limitele care (cred că) sunt auto-impuse de mulți autori.
Gherghel nu vrea să ne impresioneze (OK, poate doar prin a enumera cărțile pe care le-a citit și în ce poziții le-a citit ... și desigur prin explicațiile de ce numărul 5 e cel mai bun număr), din contra, deseori se ia singur peste picior, dar nu exagerează până în momentul când asta ar deveni un „humble brag”, nu—mereu prezintă două părți bine dezvoltate ale unui argument, deci nu coboară la nivelul lui Diogene pentru a părea „mai alături de oamenii de rând”. Și după cum îl văd eu, servește ca un intelectual mai echilibrat (agnostic poate), care e capabil să ne spună detalii despre Infernul lui Dante, dar și despre cum a ținut minte pentru toată viața că în limba germană, Übung este un substantiv feminin, deoarece bizarul profesor (și poet) Mihai Ursachi a fost foarte insistent în a-i explica acest detaliu foarte foarte important (Acum îl știu și eu, dar nu știu de ce am nevoie să-l știu, nu pricep germana deloc).
La baza acestei cărți stă dihotomia „viață versus carte”—O dihotomie considerată falsă de autor, și sunt de acord cu el. Omul e o ființă care vrea să-și confirme propriile credințe, mai ales cele pe care le urmărește zi de zi, de aceea acest aparent conflict între oamenii livrești și oamenii „vieții vii” e mereu actual—fiecare din noi e investit emoțional în propriul stil de viață. Diferența (și originalitatea) acestei cărți e că Gherghel e mai onest (și mai amuzant) decât un autor tipic în a admite propriile lacune și propria orbire față de așa-zisa “viață vie”, declarându-se (după o auto-analiză plină de glume și ironie) un “ins uscat, livresc”:
“Lectura mi-a uzat simțurile, mi-a răcit percepția, mi-a acoperit ochii. Am devenit surd, orb, uscat. Precum Michel Eyquem de Montaigne odinioară, știu o mulțime de versuri latinești, dar n-am contemplat niciodată, cum s-ar cuveni, un lan de maci, un câmp de narcise, o frezie. Oare cum miroase un fir de lămâiță? Ce culori are floarea de myosotis? Dar trei-frați-pătați? Dar floarea-de-colț? N-am nici o idee.” (p. 209)
Domnule Gherghel, nici eu n-am idee cum miroase aceste flori—de ultimele trei prima dată aud, iar dacă le-am mirosit vreodată, am și uitat. It’s OK :)
Roata plăcerilor e un elogiu adus cărților, cititului și cititorilor. Și totuși Gherghel contestă obișnuința noastră de a vedea o carte ca ceva sacru—nu, ea e doar o altă trăire, cu nimic mai specială sau mai puțin specială ca alte trăiri. Să iubești o carte (în opinia lui Gherghel, dar și în opinia mea) înseamnă s-o rugumi, s-o consumi, s-o măzgălești (cu sens), s-o iei cu tine la petreceri (cum făcea Cioran cu Critica Rațiunii Pure a lui Kant ... serios? Critica Rațiunii Pure? Nu știu ce domnișoare voia Emil să atragă dar precis nu cele care au convulsii de la 50 Shades of Grey).
În fine, iată ce crede însuși Gherghel:
„Am auzit de prea multe ori opinia că o carte trebuie să rămână imaculată. Dacă ești un cititor ’adevărat’, trebuie să privești cartea ca pe un obiect sacru (cf. Borges, 2015: 252-256 — sacralitatea cărților este neîndoioasă!), să o tratezi cu maximă venerație. Cine s-ar apuca să-și scrie impresiile pe sânul lui venus din Milo? Deci nu scrieți pe cărți, nu îndoiți paginile, nu puneți semne la pasajele preferate. Păstrați-le completă inocența! Ori de câte ori citesc (sau aud slobozită de la mari înălțimi academice), opinia aceasta mă face să sar în sus ca ars. Mă irită. Mă scoate din sărite, fac alergie. Avem de-a face, negreșit, cu opinia unui biblioman. Nu știți ce este un biblioman? Bibliomanul prețuiește mai mult obiectul carte decât faptul lecturii ei. Posesia obiectului îi ajunge. Lectura îl deprimă. Știe absolut orice despre carte, cu excepția (minoră) a conținutului ei." (p. 213)
Această nevoie de a ruguma o carte nu vine doar din capriciu, de fapt, argumentează Gherghel, ea ne face să reținem mai bine ceea ce citim. Atunci când scriem notițe, când rescriem paragrafe, când îndoiem foile ca să ne reîntoarcem la o idee inevitabil cimentăm (bine, măzgălim) textul în creierașul nostru, care astăzi e deja supraîncărcat de superficialități în era informațională, și deci e sustras „by default”. Atunci cum putem pretinde că am citit cu adevărat o carte dacă nu am notat nimic? La ce naiba e nevoie de „speed-reading”, dacă rămâne vânt în cap? Ca să putem spune că am citit cartea cutare într-o zi? Halal de așa obiceiuri!
„În pofida opiniei cu privire la virginitatea sacrosanctă a cărților, nu poți citi o lucrare fără s-o adnotezi. Dacă nu faci asta, înseamnă că, de fapt, n-o citești. O ții în palme, dai paginile, sau o muți de colo-colo degeaba. Nu-ți va rămâne nimic în minte. Citești ca să scrii (o altă carte, cartea ta). Și scrii ca să pricepi. Și mai scrii ca să-ți exprimi sinele. N-o spun primul. Îți plac o propoziție, un pasaj, tragi o linie subțire sub ea/el: aici vei găsi întotdeauna ceva prețios. (...) Îți vine un gînd neașteptat de profund, te miri tu însuți de profunzimea lui, dar trebuie să străbați lucrarea mai departe, nu te poți opri din lectură. Dacă nu-ți rezumi imediat gîndul, riști totuși să-l pierzi, e mult mai ușor să uiți decît să ții minte.” (p. 214)
Și mai apoi el adaugă:
„Dacă iubești cu adevărat o carte, scrie pe ea, fă un semn. Înainte de orice, a citi înseamnă a căuta un răspuns la o întrebare. Notează o ipoteză, un gînd. Propune o soluție. Lasă măcar o urmă a pasiunii tale.” (p. 219)
Lectura, deci, e o experiență printre altele. Dar ea e unică prin aceea că descrie desfășurat o narativă—ceea ce un pur simț din „viața-vie” nu-i capabil să ni-l transmită:
„Lectura este o experiență printre alte experiențe (cele mai multe indirecte). În definitiv, aproape nimic nu cunoaștem printr-o experiență i-mediată. Ca să ajungem la ego trebuie să citim, să medităm, să ne ’descriem’ cu franchețe într-o narativă, precum Michel de Montaigne — nu există altă cale, încă nu s-a inventat, sinele nu poate fi atins nemijlocit.” (p. 123)
Gherghel de asemenea atinge și diversele motive din care citim, citând câțiva autori. Montaigne spune că e pentru a ne amuza. Flaubert spune că „pentru a trăi, pur și simplu”. Proust crede că „citim pentru a învăța să privim și să vedem lumea din jur, pentru a căpăta energia și imboldul de a gîndi cu mintea noastră, pentru a ne apuca de scris”. Dantzig spune că e „pentru a înțelege lumea și pe noi înșine”. Și motivul meu preferat, notat de Harold Bloom: „pentru a căuta și a trăi o plăcere dificilă; pentru a ne înnoi eul, pentru a ne lărgi sinele.” După cum a spus și Gherghel, plăcerea dificilă e consecința dificultății „rezolvate”.
Dar nici o sugestie nu-l mulțumește pe Gherghel întru totul: „Rămîn cu impresia că nici un argument nu este destul de puternic pentru a justifica lectura. Adevărat este și că nici un argument nu pare suficient de puternic pentru a o interzice.” (p. 122)
Autorul, până la urmă, rămâne totuși agnostic. Într-o lume în care mesajul preoponderent e „alege o parte”, agnosticismul lui Gherghel e „refreshing”.
Dar bine, totuși așa și n-am discutat despre titlul deplin al cărții: „Roata plăcerilor: de ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?”
Prin „unii înțelepți” Gherghel se referă în special la Stoici, printre care se numără Seneca și Marcus Aurelius (l-aș mai adăuga și pe Epictetus), și alți autori, ca Immanuel Kant, de exemplu. Cauza din care Stoicii nu exagerau cu cititul e în principiu clar: Seneca era un om politic majoritatea vieții și era ocupat cu grijile mai imediate. Epictet era sclav aproape o viață-ntreagă, și deci natural se deprinsese … hai să zicem, cu minimalismul. Iar Marcus Aurelius era împăratul Imperiului Roman—probabil avea destule ocupații și griji mai amenințătoare decât cititul exagerat. În același timp, însăși filosofia Stoică (pe care toți trei o urmăreau) presupune o moderație, cam în toate. Argumentul lui Seneca de fapt e “fiindcă nu putem citi toate cărțile pe care le avem, să avem doar cărțile pe care le putem citi.” Acest sfat are sens, e logic, dar vezi că eu acum realizez că nu-l urmăresc—uitându-mă la rafturile mele de cărți necitite.
În cazul lui Kant, tot nu-i de mirare întrucât omul a fost definiția minimalismului: a locuit în Königsberg (Kaliningrad) toată viața, fără să călătorească și nici măcar să viziteze marea, care era foarte alături de el. Iată ce a spus Kant (parafrazat de Gherghel):
“Într-o zi de târg, vezi mai multe cărți decât ai nevoie într-o viață. Mulțimea cărților reprezintă ‘o otravă periculoasă și virulentă’. E bine să păstrezi foarte puține tratate, numai cîteva sînt cu adevărat de folos. Aruncă restul fără să clipești. Nu vei pierde mare lucru. Și mai spune: trebuie, așadar, să ocolim bucuria adusă de lecturi, căci reprezintă o plăcere anostă și orice plăcere este un păcat. Te împiedică să estimezi critic, să judeci drept. Dar cînd citești, meditează metodic. Și, mai ales, nu te grăbi…” (p. 135)
Bine, cu sfatul de a medita metodic și de a nu ne grăbi sunt de acord. Dar cu faptul că “orice plăcere e un păcat”, sorry Kant, ești prea hardcore. Mai trebuiesc și plăceri în viață, e normal, cred :)
Un detaliu esențial e că toți trei au scris, și au scris destul de mult. Atunci mesajul pe care Gherghel ni-l transmite nouă—reieșind din minimalismul acestor intelectuali—e unul care în esență întruchipează mesajul întregii cărți:
„Toți trei au folosit cărțile, dar nu s-au lăsat folosiți de ele. Au procedat cu fereală, gingaș. N-au văzut în carte, ca Borges mai târziu, un obiect sacru, stîlpul și temelia vieții omenești. Toți trei au scris lucrări prețuite și azi. În schimb, toți trei ne avertizează că lectura de pură plăcere este o frivolitate, un moft. Cititul excesiv nu te lasă să fii tu însuți, te clintește din sine, te alienează.
Aș remarca faptul capital că nici unul dintre ei nu pune experiența vieții mai presus de lecturi. Gînditorii sugerează o contradicție slabă, inclusivă, doar între cărți și gîndire. Ei văd silogismul, reflecția, raționamentul (prin analogie) mai presus de orice. Despre viața-viață nu spun deocamdată nimic, nu-i ridică elogii, par dezgustați de ea.
În consecință, cine străbate prea multe cărți nici nu apucă să gîndească și se usucă. Dacă n-a reflectat cît de cît, a trăit aproape degeaba.” (p. 137)
Și la urmă adaug un citat amuzant din carte cu care mă identific foarte mult ... incomod de mult:
„Samuel Johnson a spus odată că nici un alt loc de pe pămînt nu trezește mai multă deznădejde și mai multă zădărnicie decît biblioteca. Iar lectura unui catalog cu mii de titluri și autori devine obligatoriu o lecție de umilință.” (p. 130)
P.S. Recomand să-l urmăriți pe Valeriu pe goodreads: https://www.goodreads.com/author/show...
sau pe blogul său: https://valeriugherghel.blogspot.com/
E un scriitor original și care, în opinia mea modestă, merită mai multă atenție.
Gherghel nu vrea să ne impresioneze (OK, poate doar prin a enumera cărțile pe care le-a citit și în ce poziții le-a citit ... și desigur prin explicațiile de ce numărul 5 e cel mai bun număr), din contra, deseori se ia singur peste picior, dar nu exagerează până în momentul când asta ar deveni un „humble brag”, nu—mereu prezintă două părți bine dezvoltate ale unui argument, deci nu coboară la nivelul lui Diogene pentru a părea „mai alături de oamenii de rând”. Și după cum îl văd eu, servește ca un intelectual mai echilibrat (agnostic poate), care e capabil să ne spună detalii despre Infernul lui Dante, dar și despre cum a ținut minte pentru toată viața că în limba germană, Übung este un substantiv feminin, deoarece bizarul profesor (și poet) Mihai Ursachi a fost foarte insistent în a-i explica acest detaliu foarte foarte important (Acum îl știu și eu, dar nu știu de ce am nevoie să-l știu, nu pricep germana deloc).
La baza acestei cărți stă dihotomia „viață versus carte”—O dihotomie considerată falsă de autor, și sunt de acord cu el. Omul e o ființă care vrea să-și confirme propriile credințe, mai ales cele pe care le urmărește zi de zi, de aceea acest aparent conflict între oamenii livrești și oamenii „vieții vii” e mereu actual—fiecare din noi e investit emoțional în propriul stil de viață. Diferența (și originalitatea) acestei cărți e că Gherghel e mai onest (și mai amuzant) decât un autor tipic în a admite propriile lacune și propria orbire față de așa-zisa “viață vie”, declarându-se (după o auto-analiză plină de glume și ironie) un “ins uscat, livresc”:
“Lectura mi-a uzat simțurile, mi-a răcit percepția, mi-a acoperit ochii. Am devenit surd, orb, uscat. Precum Michel Eyquem de Montaigne odinioară, știu o mulțime de versuri latinești, dar n-am contemplat niciodată, cum s-ar cuveni, un lan de maci, un câmp de narcise, o frezie. Oare cum miroase un fir de lămâiță? Ce culori are floarea de myosotis? Dar trei-frați-pătați? Dar floarea-de-colț? N-am nici o idee.” (p. 209)
Domnule Gherghel, nici eu n-am idee cum miroase aceste flori—de ultimele trei prima dată aud, iar dacă le-am mirosit vreodată, am și uitat. It’s OK :)
Roata plăcerilor e un elogiu adus cărților, cititului și cititorilor. Și totuși Gherghel contestă obișnuința noastră de a vedea o carte ca ceva sacru—nu, ea e doar o altă trăire, cu nimic mai specială sau mai puțin specială ca alte trăiri. Să iubești o carte (în opinia lui Gherghel, dar și în opinia mea) înseamnă s-o rugumi, s-o consumi, s-o măzgălești (cu sens), s-o iei cu tine la petreceri (cum făcea Cioran cu Critica Rațiunii Pure a lui Kant ... serios? Critica Rațiunii Pure? Nu știu ce domnișoare voia Emil să atragă dar precis nu cele care au convulsii de la 50 Shades of Grey).
În fine, iată ce crede însuși Gherghel:
„Am auzit de prea multe ori opinia că o carte trebuie să rămână imaculată. Dacă ești un cititor ’adevărat’, trebuie să privești cartea ca pe un obiect sacru (cf. Borges, 2015: 252-256 — sacralitatea cărților este neîndoioasă!), să o tratezi cu maximă venerație. Cine s-ar apuca să-și scrie impresiile pe sânul lui venus din Milo? Deci nu scrieți pe cărți, nu îndoiți paginile, nu puneți semne la pasajele preferate. Păstrați-le completă inocența! Ori de câte ori citesc (sau aud slobozită de la mari înălțimi academice), opinia aceasta mă face să sar în sus ca ars. Mă irită. Mă scoate din sărite, fac alergie. Avem de-a face, negreșit, cu opinia unui biblioman. Nu știți ce este un biblioman? Bibliomanul prețuiește mai mult obiectul carte decât faptul lecturii ei. Posesia obiectului îi ajunge. Lectura îl deprimă. Știe absolut orice despre carte, cu excepția (minoră) a conținutului ei." (p. 213)
Această nevoie de a ruguma o carte nu vine doar din capriciu, de fapt, argumentează Gherghel, ea ne face să reținem mai bine ceea ce citim. Atunci când scriem notițe, când rescriem paragrafe, când îndoiem foile ca să ne reîntoarcem la o idee inevitabil cimentăm (bine, măzgălim) textul în creierașul nostru, care astăzi e deja supraîncărcat de superficialități în era informațională, și deci e sustras „by default”. Atunci cum putem pretinde că am citit cu adevărat o carte dacă nu am notat nimic? La ce naiba e nevoie de „speed-reading”, dacă rămâne vânt în cap? Ca să putem spune că am citit cartea cutare într-o zi? Halal de așa obiceiuri!
„În pofida opiniei cu privire la virginitatea sacrosanctă a cărților, nu poți citi o lucrare fără s-o adnotezi. Dacă nu faci asta, înseamnă că, de fapt, n-o citești. O ții în palme, dai paginile, sau o muți de colo-colo degeaba. Nu-ți va rămâne nimic în minte. Citești ca să scrii (o altă carte, cartea ta). Și scrii ca să pricepi. Și mai scrii ca să-ți exprimi sinele. N-o spun primul. Îți plac o propoziție, un pasaj, tragi o linie subțire sub ea/el: aici vei găsi întotdeauna ceva prețios. (...) Îți vine un gînd neașteptat de profund, te miri tu însuți de profunzimea lui, dar trebuie să străbați lucrarea mai departe, nu te poți opri din lectură. Dacă nu-ți rezumi imediat gîndul, riști totuși să-l pierzi, e mult mai ușor să uiți decît să ții minte.” (p. 214)
Și mai apoi el adaugă:
„Dacă iubești cu adevărat o carte, scrie pe ea, fă un semn. Înainte de orice, a citi înseamnă a căuta un răspuns la o întrebare. Notează o ipoteză, un gînd. Propune o soluție. Lasă măcar o urmă a pasiunii tale.” (p. 219)
Lectura, deci, e o experiență printre altele. Dar ea e unică prin aceea că descrie desfășurat o narativă—ceea ce un pur simț din „viața-vie” nu-i capabil să ni-l transmită:
„Lectura este o experiență printre alte experiențe (cele mai multe indirecte). În definitiv, aproape nimic nu cunoaștem printr-o experiență i-mediată. Ca să ajungem la ego trebuie să citim, să medităm, să ne ’descriem’ cu franchețe într-o narativă, precum Michel de Montaigne — nu există altă cale, încă nu s-a inventat, sinele nu poate fi atins nemijlocit.” (p. 123)
Gherghel de asemenea atinge și diversele motive din care citim, citând câțiva autori. Montaigne spune că e pentru a ne amuza. Flaubert spune că „pentru a trăi, pur și simplu”. Proust crede că „citim pentru a învăța să privim și să vedem lumea din jur, pentru a căpăta energia și imboldul de a gîndi cu mintea noastră, pentru a ne apuca de scris”. Dantzig spune că e „pentru a înțelege lumea și pe noi înșine”. Și motivul meu preferat, notat de Harold Bloom: „pentru a căuta și a trăi o plăcere dificilă; pentru a ne înnoi eul, pentru a ne lărgi sinele.” După cum a spus și Gherghel, plăcerea dificilă e consecința dificultății „rezolvate”.
Dar nici o sugestie nu-l mulțumește pe Gherghel întru totul: „Rămîn cu impresia că nici un argument nu este destul de puternic pentru a justifica lectura. Adevărat este și că nici un argument nu pare suficient de puternic pentru a o interzice.” (p. 122)
Autorul, până la urmă, rămâne totuși agnostic. Într-o lume în care mesajul preoponderent e „alege o parte”, agnosticismul lui Gherghel e „refreshing”.
Dar bine, totuși așa și n-am discutat despre titlul deplin al cărții: „Roata plăcerilor: de ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?”
Prin „unii înțelepți” Gherghel se referă în special la Stoici, printre care se numără Seneca și Marcus Aurelius (l-aș mai adăuga și pe Epictetus), și alți autori, ca Immanuel Kant, de exemplu. Cauza din care Stoicii nu exagerau cu cititul e în principiu clar: Seneca era un om politic majoritatea vieții și era ocupat cu grijile mai imediate. Epictet era sclav aproape o viață-ntreagă, și deci natural se deprinsese … hai să zicem, cu minimalismul. Iar Marcus Aurelius era împăratul Imperiului Roman—probabil avea destule ocupații și griji mai amenințătoare decât cititul exagerat. În același timp, însăși filosofia Stoică (pe care toți trei o urmăreau) presupune o moderație, cam în toate. Argumentul lui Seneca de fapt e “fiindcă nu putem citi toate cărțile pe care le avem, să avem doar cărțile pe care le putem citi.” Acest sfat are sens, e logic, dar vezi că eu acum realizez că nu-l urmăresc—uitându-mă la rafturile mele de cărți necitite.
În cazul lui Kant, tot nu-i de mirare întrucât omul a fost definiția minimalismului: a locuit în Königsberg (Kaliningrad) toată viața, fără să călătorească și nici măcar să viziteze marea, care era foarte alături de el. Iată ce a spus Kant (parafrazat de Gherghel):
“Într-o zi de târg, vezi mai multe cărți decât ai nevoie într-o viață. Mulțimea cărților reprezintă ‘o otravă periculoasă și virulentă’. E bine să păstrezi foarte puține tratate, numai cîteva sînt cu adevărat de folos. Aruncă restul fără să clipești. Nu vei pierde mare lucru. Și mai spune: trebuie, așadar, să ocolim bucuria adusă de lecturi, căci reprezintă o plăcere anostă și orice plăcere este un păcat. Te împiedică să estimezi critic, să judeci drept. Dar cînd citești, meditează metodic. Și, mai ales, nu te grăbi…” (p. 135)
Bine, cu sfatul de a medita metodic și de a nu ne grăbi sunt de acord. Dar cu faptul că “orice plăcere e un păcat”, sorry Kant, ești prea hardcore. Mai trebuiesc și plăceri în viață, e normal, cred :)
Un detaliu esențial e că toți trei au scris, și au scris destul de mult. Atunci mesajul pe care Gherghel ni-l transmite nouă—reieșind din minimalismul acestor intelectuali—e unul care în esență întruchipează mesajul întregii cărți:
„Toți trei au folosit cărțile, dar nu s-au lăsat folosiți de ele. Au procedat cu fereală, gingaș. N-au văzut în carte, ca Borges mai târziu, un obiect sacru, stîlpul și temelia vieții omenești. Toți trei au scris lucrări prețuite și azi. În schimb, toți trei ne avertizează că lectura de pură plăcere este o frivolitate, un moft. Cititul excesiv nu te lasă să fii tu însuți, te clintește din sine, te alienează.
Aș remarca faptul capital că nici unul dintre ei nu pune experiența vieții mai presus de lecturi. Gînditorii sugerează o contradicție slabă, inclusivă, doar între cărți și gîndire. Ei văd silogismul, reflecția, raționamentul (prin analogie) mai presus de orice. Despre viața-viață nu spun deocamdată nimic, nu-i ridică elogii, par dezgustați de ea.
În consecință, cine străbate prea multe cărți nici nu apucă să gîndească și se usucă. Dacă n-a reflectat cît de cît, a trăit aproape degeaba.” (p. 137)
Și la urmă adaug un citat amuzant din carte cu care mă identific foarte mult ... incomod de mult:
„Samuel Johnson a spus odată că nici un alt loc de pe pămînt nu trezește mai multă deznădejde și mai multă zădărnicie decît biblioteca. Iar lectura unui catalog cu mii de titluri și autori devine obligatoriu o lecție de umilință.” (p. 130)
P.S. Recomand să-l urmăriți pe Valeriu pe goodreads: https://www.goodreads.com/author/show...
sau pe blogul său: https://valeriugherghel.blogspot.com/
E un scriitor original și care, în opinia mea modestă, merită mai multă atenție.
June 11, 2019
E mare lucru să fii filosof și să scrii pe înțelesul tuturor, știut fiind că, deseori, filosofii nu se înțeleg nici pe ei înșiși.
Știam acest lucru despre Valeriu Gherghel, pe care îl citisem cu plăcere pe blogul personal sau aiurea pe Internet. Aici, el face o pledoarie pertinentă pentru citit, pentru cărți, pentru biblioteci mai mici sau mai mari, pentru însemnări personale pe cărți, bucurându-ne inimile și ochii atunci când contemplăm ceea ce au spus înțelepți sau oameni simpli despre carte. Desigur, nu suntem mereu de acord cu el (poate vom scrie despre asta!) sau găsim capitole care ne atrag mai mult decât altele, dar nu avem cum să nu fim atrași de umorul, gingășia și senzația de familiaritate și de normalitate cu care ni se adresează un autor atât de erudit.
Știam acest lucru despre Valeriu Gherghel, pe care îl citisem cu plăcere pe blogul personal sau aiurea pe Internet. Aici, el face o pledoarie pertinentă pentru citit, pentru cărți, pentru biblioteci mai mici sau mai mari, pentru însemnări personale pe cărți, bucurându-ne inimile și ochii atunci când contemplăm ceea ce au spus înțelepți sau oameni simpli despre carte. Desigur, nu suntem mereu de acord cu el (poate vom scrie despre asta!) sau găsim capitole care ne atrag mai mult decât altele, dar nu avem cum să nu fim atrași de umorul, gingășia și senzația de familiaritate și de normalitate cu care ni se adresează un autor atât de erudit.
July 20, 2022
Citind cartea asta mi-am dat seama că sunt departe de cititorul ideal. Mi-e greu sa renunț după 50 de pagini. Oricât de încet încerc să citesc, deseori, mai ales la cărțile care îmi plac, mă obosesc alergând spre final. Mi-e imposibil să scriu pe o carte, atunci când se întâmplă să o am pe hârtie. Recitesc prea puțin. Sticlete e una din cartile mele preferate. :)) Chiar și când am găsit o regulă pe care să mi-o însușesc ( aceea de probat cartea la pagina 99), mi-am dat seama repede că e imposibil de pus in practică pentru că m-am cam mutat pe tabletă.
Cu toate astea, mi-a plăcut cartea asta. Am surâs constant la ideile, regulile, citatele și curiozitățile "înțelepților". Iar Valeriu Gherghel știe să creeze firul narativ care transformă eseul în ceva ce seamănă mai mult cu o povestire. ( Am citit "Sic transit..." ca ficțiune ).
Sper să recitesc la un moment dat cartea asta. Dintre toate regulile pe care le încalc în viața mea de cititor, asta pare cel mai aproape de a fi remediată. După, poate vor veni și celelalte. Totuși, sigur sunt mai aproape de "Porunca lui rabbi Akiba".
Cu toate astea, mi-a plăcut cartea asta. Am surâs constant la ideile, regulile, citatele și curiozitățile "înțelepților". Iar Valeriu Gherghel știe să creeze firul narativ care transformă eseul în ceva ce seamănă mai mult cu o povestire. ( Am citit "Sic transit..." ca ficțiune ).
Sper să recitesc la un moment dat cartea asta. Dintre toate regulile pe care le încalc în viața mea de cititor, asta pare cel mai aproape de a fi remediată. După, poate vor veni și celelalte. Totuși, sigur sunt mai aproape de "Porunca lui rabbi Akiba".
March 7, 2021
Am auzit de Valeriu Gherghel de la fiica mea de 7 ani. M-a rugat sa cumpar o carte care i-ar placea si ei. Avea Roata placerilor in mana. Am vazut coperta (celuilalt Valeriu) colorata si am inteles. Dupa aceea, am gasit o conferinta de la BCU, pe youtube. Sotia m-a intrebat ce ascult. Un tip destept din Iasi. Despre ce vorbeste? Filozofie si alte chestii destepte. Aha. Nota pe mea pe scala inutilitatii a mai urcat cu doua puncte. L-am gasit si pe goodreads. Dupa, am ascultat vlogul lui Andrei Vasilachi despre Roata placerilor. De vreo 5 ori.
Cartea e scrisa cu umor. E ideala de citit, daca nu stii ce sa mai citesti. Pe langa chestiunea lectura vs. viata (discutata deja de Andrei Vasilachi) eu o vad ca pe o sursa foarte utila de autori pe care merita sa ii citim. Autori cu care sa ne umplem timpul pe care il mai avem in drumul nostru spre cimitir. Am mai facut asa cu o singura carte. Adevarul minciunilor, de Vargas Llosa. Cele 35 de eseuri parca, au devenit 35 de volume, care s-au transformat in aproape 35 de autori. Iar autorii mi-au dat alte cateva zeci si sute de volume. Rezultatul: zile intregi de lectura, de timp de calitate, timp curat, bogat. Timp pe care l-am trait cu convingerea ca a meritat sa ma nasc si sa traiesc.
La fel va fi si cu Roata placerilor.
Cartea e scrisa cu umor. E ideala de citit, daca nu stii ce sa mai citesti. Pe langa chestiunea lectura vs. viata (discutata deja de Andrei Vasilachi) eu o vad ca pe o sursa foarte utila de autori pe care merita sa ii citim. Autori cu care sa ne umplem timpul pe care il mai avem in drumul nostru spre cimitir. Am mai facut asa cu o singura carte. Adevarul minciunilor, de Vargas Llosa. Cele 35 de eseuri parca, au devenit 35 de volume, care s-au transformat in aproape 35 de autori. Iar autorii mi-au dat alte cateva zeci si sute de volume. Rezultatul: zile intregi de lectura, de timp de calitate, timp curat, bogat. Timp pe care l-am trait cu convingerea ca a meritat sa ma nasc si sa traiesc.
La fel va fi si cu Roata placerilor.
July 20, 2019
Foarte bun acest volum de eseuri. L am citit si mi am notat suficiente fragmente din el; de fapt este un volum de eseuri pe care sa l tii pe noptieră. Un ghid despre lectură și nu doar atât. Gherghel Valeriu, autorul acestui volum, este filozoful care explică pe intelesul tuturor, ce înseamnă lectura și mai ales contribuția acesteia in dezvoltarea unei persoane. Aduce mai aproape de noi toti, cei care nu suntem cititori înfocați de filozofie, pe marii filozofi ai lumii si ideile lor printr o scriere plăcută, ușor ludică sau presărată cu un umor original. Nu mi ramane sa mai adaug nimic altceva decat, lectura plăcută!
October 24, 2024
O pledoarie minunată pentru cărți și lectură.
"Cartea nu este opusul experienței (cum credeau empiriștii): lectura este o experiență propriu-zisă, face parte din viață, este o formă de a trăi activ, ne modifică, chiar dacă nu ne dăm seama de asta."
M-au delectat aceste pagini, ca pe o cititoare înrăită ce sunt, am subliniat, am notat gânduri pe carte, așa cum însuși autorul ne îndeamnă, am reflectat, m-am bucurat și am încercat să-mi amintesc când am plâns ultima oară citind o carte.
Personajul meu favorit de aici este Flaubert, despre care nu știam mare lucru, mai ales că era așa pasionat de scris și că îl considera singurul sens al vieții. De când vreau să recitesc Doamna Bovary...
"Cartea nu este opusul experienței (cum credeau empiriștii): lectura este o experiență propriu-zisă, face parte din viață, este o formă de a trăi activ, ne modifică, chiar dacă nu ne dăm seama de asta."
M-au delectat aceste pagini, ca pe o cititoare înrăită ce sunt, am subliniat, am notat gânduri pe carte, așa cum însuși autorul ne îndeamnă, am reflectat, m-am bucurat și am încercat să-mi amintesc când am plâns ultima oară citind o carte.
Personajul meu favorit de aici este Flaubert, despre care nu știam mare lucru, mai ales că era așa pasionat de scris și că îl considera singurul sens al vieții. De când vreau să recitesc Doamna Bovary...
February 22, 2019
O bijuterie. De citit si recitit, de tinut mereu la indemina
April 15, 2020
mi se pare greu să scrii o carte de eseuri erudite şi să dai senzaţia că tratezi subiectele la modul lejer. o carte witty şi amuzantă (ca să adopt tonul recenziilor entuziaste din new york times). capitolul fericirile. şi ceea ce urmează după ele mi-a plăcut mai mult decât încercarea lui harari din homo sapiens de a vorbi despre fericire. el încearcă să demonstreze acolo că vânătorii-culegători erau mai fericiţi decât agricultorii. problema e că acest lucru nu se poate demonstra.
November 25, 2020
„[...] a cita nu înseamnă câtuși de puțin a gândi.”
„Numai oamenii nefericiți caută sensul vieții. Numai ei speră. Așadar: ești fericit când nu (mai) încerci să afli nici un răspuns la întrebarea cu privire la sens și, pe deasupra, renunți cu totul și la întrebare, și la speranță.”
„Întrucât citești (și) cărți scrise de oameni inteligenți și înzestrați, începi treptat să te crezi tu însuți inteligent și înzestrat. Gândești întocmai ca ei. Îi citezi. Îi imiți. Crezi că ți-ai rafinat mintea, dar e vorba de o simplă iluzie, de o amăgire. Lectura nu te-a modificat cu nimic, ești la fel de găunos, la fel de sălciu, la fel de înfumurat, de insolent, ca la început, ca întotdeauna.”
„Începea să redacteze o scrisoare îndată după miezul nopții și se oprea pe la 3-4 dimineața. Unde este bărbatul care-i mai scrie unei femei atât de mult, atât de pasionat, cu atâta vervă și bună dispoziție?”
„Obligă-te la o muncă regulată și obositoare. Viața este un lucru atât de hidos încât singurul mijloc de a o suporta este s-o eviți.” (Flaubert)
„În definitiv, visul amanților dintotdeauna este să petreacă împreună și viața de apoi, focul din iad, chiar dacă suferința va ține o veșnicie. Dacă nu-ți dorești acest final perpetuu, nu iubești cu adevărat.”
„Numai oamenii nefericiți caută sensul vieții. Numai ei speră. Așadar: ești fericit când nu (mai) încerci să afli nici un răspuns la întrebarea cu privire la sens și, pe deasupra, renunți cu totul și la întrebare, și la speranță.”
„Întrucât citești (și) cărți scrise de oameni inteligenți și înzestrați, începi treptat să te crezi tu însuți inteligent și înzestrat. Gândești întocmai ca ei. Îi citezi. Îi imiți. Crezi că ți-ai rafinat mintea, dar e vorba de o simplă iluzie, de o amăgire. Lectura nu te-a modificat cu nimic, ești la fel de găunos, la fel de sălciu, la fel de înfumurat, de insolent, ca la început, ca întotdeauna.”
„Începea să redacteze o scrisoare îndată după miezul nopții și se oprea pe la 3-4 dimineața. Unde este bărbatul care-i mai scrie unei femei atât de mult, atât de pasionat, cu atâta vervă și bună dispoziție?”
„Obligă-te la o muncă regulată și obositoare. Viața este un lucru atât de hidos încât singurul mijloc de a o suporta este s-o eviți.” (Flaubert)
„În definitiv, visul amanților dintotdeauna este să petreacă împreună și viața de apoi, focul din iad, chiar dacă suferința va ține o veșnicie. Dacă nu-ți dorești acest final perpetuu, nu iubești cu adevărat.”
May 22, 2025
“La fiecare trei cărți recente, citesc și una veche, un ‘clasic’, un titlu consacrat. Urmez regula prescrisă cândva de un înțelept. Observ că nu-i un raport greșit.”
July 11, 2022
Imi plac cartile despre citit. Imi plac pentru ca e interesant sa afli cum privesc atat alte persoane cititul (in cazul de fata autorul), scriitori celebri sau alti artisti. Imi plac pentru ca pana acum am ramas cu motive in plus pentru a citi si cu entuziasm sporit. Imi plac pentru ca bibliografia este si ea o sursa de inspiratie si placere anticipata.
Cartea lui Valeriu Gherghel este o coletie de eseuri despre carti si lectura.
Cu ce am ramas?
O curiozitate sporita si o dorinta de a citi Borges, Montagne si Flaubert.
Uneori merita sa (si) recitesti carti.
E foarte sanatos sa scrii pe carti. E-books pierd la capitolul asta.
Si cateva eseuri preferate la care sper sa si revin din cand in cand:
Luat din scurt, oare cate opinii personale... Cititul nu ne face neaparat ganditori mai buni.
Experienta si Borges "Lectura ne multiplica trairile, le rafineaza, ne ofera modele de frumos, trezeste emotiile uitate, creeaza efecte noi, ierarhii noi, ceremonii erotice noi (a iubi se invata, iubirea este o deprindere) si ne da nume pentru a le identifica, un lexic pentru a numi nuantele cele mai fine ale unei comotii amoroase"
De cate ori ati citit Razboi si pace? M-am regasit perfect intr-un pasaj, intamplarea face sa fiu chiar in acest punct. "...frecvent este cazul in care un individ oarecare (un cititor oarecare, cu facultati oarecare, cu o profesie oarecare) incepe viguros un volum reputat ca interesant si la un moment dat, se inmoaie ori se plictiseste si incepe sa citeasca unul recent (ultimul Houellebecq, Soumission, sa zicem, fiindca tot a fost la mare moda), dupa care revine energizat sau/si resemnat la cel vechi si mai citeste 5 pagini, inainte de a reveni si mai energizat sau/si resemnat la cel nou, din care citeste tot 5. Iata un ritual compulsiv in care ne putem recunoaste cu usurinta, ca intr-o oglinda necrutatoare."
Daca iti place o carte, citeste-o cat mai incet "...placerea este un ameste destul de complicat de reflectie si traire. Fiindca lectura presupune un corp. Nu este doar cautarea unui sens, este si un prilek de a-ti explora si largi sinele. Este, in chip neasteptat, o activitate egotista (si egofila). In acest caz, s-ar impune, in opinia mea, o analogie cu gimnastica amorului. Poti rezolva -chestiunea femeiasca- intr-o ora, chiar doua, in stilul aristocratiei putrede, cu preludiu, prolog, introducere, cuprins, incheiere, epilog si post-scriptum sau in cinci minute, tinereste, socialist, revolutionar. Daca nu esti sado-masochist (si chiar daca esti), o vei rezolva, desigur, pe calea cea mai lunga" Am ras bine.
De ce citim? De ce nu? "Cand intelegem corect si profund o carte nu sesizam doar textul (semnificatia lui literala, alegorica, morala, anagogica, dupa enumerarea lui Dante), ne intelegem si pe noi insine si, poate, ne "instituim eul", ca sa-i citez inca o data pe filosofii aflati in cautarea identitatii si care vorbesc de o "identitate narativa". Doar povestindu-ne viata accedem la sine. Ori de ce nu? descoperim o posibilitate nebauinta a fiintei noastre, la care nici nu visam inainte de a deschide Pata Umana a lui Philip roth, Sa nu ma parasesesti de Kazuo Ishigura (sau oricare alt volum clasic). Si mai exista un folos inestimabil: gasim in literatura personaje la fel de caraghioase si de naive ca noi insine si asta ne aduce o impacare, ne imbarbateaza. Prindem curaj. Nu suntem deci singuri."
Fac o paranteza aici, si recomand o minunatie de colectie de scrisori pe subiect A Velocity of Being: Letters to A Young Reader
Trei filosofi au dispretuit cartile "... Cine strabate prea multe carti nici nu apuca sa gandeasca si se usuca. Daca n-a reflectat cat de cat, a trait aproape degeaba."
In ce chip poti s-o scoti din minti... Povestea eterna cand intru intr-o librarie. "Daca am intrat sunt pierdut. O sa-mi cumpar carti, o sa fiu si mai sarac, si mai neglijat, fericirea apartine numai celor saraci, ati citit Fericirile? Intru...Rafturile sunt pline, librareasa binevoitoare. Ma uit la carti, la ce altceva? Nici una nu costa mai putin de 30 de lei. Nu pot sa-mi permit tot ce vreau, deci vreau numai ceea ce pot sa-mi permit, Seneca te scoate mereu din impas, viata pare uneori un joc de cuvinte. Dupa un ceas de rasfoiri, imi permit sa-mi permit."
Cartea lui Valeriu Gherghel este o coletie de eseuri despre carti si lectura.
Cu ce am ramas?
O curiozitate sporita si o dorinta de a citi Borges, Montagne si Flaubert.
Uneori merita sa (si) recitesti carti.
E foarte sanatos sa scrii pe carti. E-books pierd la capitolul asta.
Si cateva eseuri preferate la care sper sa si revin din cand in cand:
Luat din scurt, oare cate opinii personale... Cititul nu ne face neaparat ganditori mai buni.
Experienta si Borges "Lectura ne multiplica trairile, le rafineaza, ne ofera modele de frumos, trezeste emotiile uitate, creeaza efecte noi, ierarhii noi, ceremonii erotice noi (a iubi se invata, iubirea este o deprindere) si ne da nume pentru a le identifica, un lexic pentru a numi nuantele cele mai fine ale unei comotii amoroase"
De cate ori ati citit Razboi si pace? M-am regasit perfect intr-un pasaj, intamplarea face sa fiu chiar in acest punct. "...frecvent este cazul in care un individ oarecare (un cititor oarecare, cu facultati oarecare, cu o profesie oarecare) incepe viguros un volum reputat ca interesant si la un moment dat, se inmoaie ori se plictiseste si incepe sa citeasca unul recent (ultimul Houellebecq, Soumission, sa zicem, fiindca tot a fost la mare moda), dupa care revine energizat sau/si resemnat la cel vechi si mai citeste 5 pagini, inainte de a reveni si mai energizat sau/si resemnat la cel nou, din care citeste tot 5. Iata un ritual compulsiv in care ne putem recunoaste cu usurinta, ca intr-o oglinda necrutatoare."
Daca iti place o carte, citeste-o cat mai incet "...placerea este un ameste destul de complicat de reflectie si traire. Fiindca lectura presupune un corp. Nu este doar cautarea unui sens, este si un prilek de a-ti explora si largi sinele. Este, in chip neasteptat, o activitate egotista (si egofila). In acest caz, s-ar impune, in opinia mea, o analogie cu gimnastica amorului. Poti rezolva -chestiunea femeiasca- intr-o ora, chiar doua, in stilul aristocratiei putrede, cu preludiu, prolog, introducere, cuprins, incheiere, epilog si post-scriptum sau in cinci minute, tinereste, socialist, revolutionar. Daca nu esti sado-masochist (si chiar daca esti), o vei rezolva, desigur, pe calea cea mai lunga" Am ras bine.
De ce citim? De ce nu? "Cand intelegem corect si profund o carte nu sesizam doar textul (semnificatia lui literala, alegorica, morala, anagogica, dupa enumerarea lui Dante), ne intelegem si pe noi insine si, poate, ne "instituim eul", ca sa-i citez inca o data pe filosofii aflati in cautarea identitatii si care vorbesc de o "identitate narativa". Doar povestindu-ne viata accedem la sine. Ori de ce nu? descoperim o posibilitate nebauinta a fiintei noastre, la care nici nu visam inainte de a deschide Pata Umana a lui Philip roth, Sa nu ma parasesesti de Kazuo Ishigura (sau oricare alt volum clasic). Si mai exista un folos inestimabil: gasim in literatura personaje la fel de caraghioase si de naive ca noi insine si asta ne aduce o impacare, ne imbarbateaza. Prindem curaj. Nu suntem deci singuri."
Fac o paranteza aici, si recomand o minunatie de colectie de scrisori pe subiect A Velocity of Being: Letters to A Young Reader
Trei filosofi au dispretuit cartile "... Cine strabate prea multe carti nici nu apuca sa gandeasca si se usuca. Daca n-a reflectat cat de cat, a trait aproape degeaba."
In ce chip poti s-o scoti din minti... Povestea eterna cand intru intr-o librarie. "Daca am intrat sunt pierdut. O sa-mi cumpar carti, o sa fiu si mai sarac, si mai neglijat, fericirea apartine numai celor saraci, ati citit Fericirile? Intru...Rafturile sunt pline, librareasa binevoitoare. Ma uit la carti, la ce altceva? Nici una nu costa mai putin de 30 de lei. Nu pot sa-mi permit tot ce vreau, deci vreau numai ceea ce pot sa-mi permit, Seneca te scoate mereu din impas, viata pare uneori un joc de cuvinte. Dupa un ceas de rasfoiri, imi permit sa-mi permit."
April 19, 2020
Citim ca să scriem, zice autorul, ca să găsim întrebări și căutări noi, așa că te simți aproape obligat să notezi câteva cuvinte pe marginea foii/pe ecranul telefonului când termini această roată a lecturii. Și este o roată, nu știi niciodată dacă următorul paragraf este un calmbur care te va face să exclami, încântat de tine, "ah, iată un filosof lizibil" sau o notă pe marginea unui pasaj ermetic dintr-un cronicar creștin, care te va face să cauți frustrat prin dicționare sau pe sfântul Google după informații lămuritoare.
E grăitor pentru (auto)ironia autorului că cea mai limpede referință la titlul cărții (pe mine m-a intrigat foarte tare sensul expresiei "roata plăcerilor") se găsește într-o notă de subsol. Iată:
"Pentru a ilustra acest fapt [că soarta, ca 'suită a hazardurilor', își bate joc de așteptările omului], în 'De consolatione philosophiae', Boethius a numit și a descris roata soartei, 'rota fortunae': 'Nu încerca, nesocotitule, să oprești năvala acestei roți'... ".
Nu ne rămâne decât să citim de plăcere, se pare.
E grăitor pentru (auto)ironia autorului că cea mai limpede referință la titlul cărții (pe mine m-a intrigat foarte tare sensul expresiei "roata plăcerilor") se găsește într-o notă de subsol. Iată:
"Pentru a ilustra acest fapt [că soarta, ca 'suită a hazardurilor', își bate joc de așteptările omului], în 'De consolatione philosophiae', Boethius a numit și a descris roata soartei, 'rota fortunae': 'Nu încerca, nesocotitule, să oprești năvala acestei roți'... ".
Nu ne rămâne decât să citim de plăcere, se pare.
July 4, 2020
O carte metaliterară care ne dă un imbold să mai și gândim, nu doar să citim.
Las aici un răspuns al lui Marcel Proust (citat din carte) la întrebarea "de ce citim?" care nu doar mi-a plăcut, dar și mi-a înflăcărat curiozitatea față de cărți, viață, natură și față de sine.
"Pentru a învăța să privim și să vedem lumea din jur, pentru a căpăta energia și imboldul de a gândi cu mintea noastră, pentru a ne apuca de scris; El [scriitorul] ne spune: Privește! Învață să vezi! Și în acea clipă dispare. Iată valoarea lecturii...
Dacă lectura ne împinge să privim atent o roză și să-i sorbim parfumul, și-a împlinit țelul."
Las aici un răspuns al lui Marcel Proust (citat din carte) la întrebarea "de ce citim?" care nu doar mi-a plăcut, dar și mi-a înflăcărat curiozitatea față de cărți, viață, natură și față de sine.
"Pentru a învăța să privim și să vedem lumea din jur, pentru a căpăta energia și imboldul de a gândi cu mintea noastră, pentru a ne apuca de scris; El [scriitorul] ne spune: Privește! Învață să vezi! Și în acea clipă dispare. Iată valoarea lecturii...
Dacă lectura ne împinge să privim atent o roză și să-i sorbim parfumul, și-a împlinit țelul."
Read
November 19, 2022Volum de eseuri pe tema cărții și lecturii, ce ilustrează frustrările unui cititor avid și avizat, ce realizează că nu poate citi toate cărțile din lume și, în același timp, înțelege că lectura e o inutilitate oarecare, similară multor altor inutilități, fără de care se poate trăi – și încă foarte bine în cazul unora! –, dar care pe el, unul, îl subjugă total, la care nu poate renunța, orice ar fi.
În această carte mi-am regăsit propriile frustrări și complexe, dobândite încă din copilărie, de lector care vrea totul, dar nu poate obține mai nimic, care se amăgește că trăiește mai intens și mai frumos ca alții, dar adeseori descoperă că lumea nu se modifică prea mult, nu devine nici mai bună, nici mai rea dacă mai apare o operă, ori el mai citește un tom.
Sunt amintite motive și explicații pentru care, totuși, unii aleg să-și petreacă timpul citind, dar și justificări și scuze pentru cei care nu se învrednicesc cu acest „viciu” și nu deschid nicio carte, niciodată, ba se mai și laudă cu „performanța” lor. Sunt de asemenea citați mari înțelepți și gânditori ai lumii, scriitori valoroși, apreciați și citați asiduu de marea masă – deși arareori citiți cu adevărat –, care au pretins că nimic bun nu există în cărți și ele nu ar trebui citite: Marcus Aurelius, Seneca, Kant, Petrarca, Charles Dantzing, Tim Parks, Montaigne, Rousseau, Sir Thomas Browne etc. Cu toate acestea, eseistul nuanțează ideea, pentru că subliniază faptul, menționat chiar de unii din autorii amintiți, că e important să parcurgi cărți valoroase, nu foarte multe, dar importante, asupra cărora, obligatoriu, trebuie să meditezi ca să rămâi cu ceva. Lectura devine astfel un gen de experiență de viață, printre multe altele, nu exclusivă și nici exclusivistă, pe care nu o trăiesc decât unii indivizi, dar care e deschisă tuturor.
Nu ajunge, susține eseistul, să cauți doar plăcere în lectură; e imperios necesar să meditezi la ceea ce citești, să alegi și să selectezi, atât cât e posibil, autori și cărți cu care merită să îți pierzi o parte din viață. Se insistă de asemenea pe ideea că cititul te ajută să gândești, să simți mai mult și să exprimi mai bine ceea ce simți, adeseori te învață să numești anumite sentimente, emoții și stări, pe care le ai, dar nu le poți defini, te deprinde cu moduri de gândire noi și îți arată cum au gândit alții înaintea ta. Prin urmare, cititul e o banală inutilitate, dar superbă (aș zice eu!), care valorează enorm, deși oferă infinite deziluzii, dezamăgiri și clipe de neagră disperare.
Concluzia e simplă: rămâne la latitudinea fiecăruia ce alege în viață și ce tip de experiențe vrea să trăiască, dacă e capabil să citească pentru a gândi mai bine, eventual pentru a scrie (în ideea că îți notezi ideile, micile observații și comentariile pe marginea textelor, întrebările pe care ți le-ai pus și concluziile la care ai ajuns etc.), ori se mulțumește cu o existență comodă, lipsită de chinul și frustrările unui lector înrăit.
Roata plăcerilor se învârtește și fiecare o oprește unde vrea... ori unde poate!
În această carte mi-am regăsit propriile frustrări și complexe, dobândite încă din copilărie, de lector care vrea totul, dar nu poate obține mai nimic, care se amăgește că trăiește mai intens și mai frumos ca alții, dar adeseori descoperă că lumea nu se modifică prea mult, nu devine nici mai bună, nici mai rea dacă mai apare o operă, ori el mai citește un tom.
Sunt amintite motive și explicații pentru care, totuși, unii aleg să-și petreacă timpul citind, dar și justificări și scuze pentru cei care nu se învrednicesc cu acest „viciu” și nu deschid nicio carte, niciodată, ba se mai și laudă cu „performanța” lor. Sunt de asemenea citați mari înțelepți și gânditori ai lumii, scriitori valoroși, apreciați și citați asiduu de marea masă – deși arareori citiți cu adevărat –, care au pretins că nimic bun nu există în cărți și ele nu ar trebui citite: Marcus Aurelius, Seneca, Kant, Petrarca, Charles Dantzing, Tim Parks, Montaigne, Rousseau, Sir Thomas Browne etc. Cu toate acestea, eseistul nuanțează ideea, pentru că subliniază faptul, menționat chiar de unii din autorii amintiți, că e important să parcurgi cărți valoroase, nu foarte multe, dar importante, asupra cărora, obligatoriu, trebuie să meditezi ca să rămâi cu ceva. Lectura devine astfel un gen de experiență de viață, printre multe altele, nu exclusivă și nici exclusivistă, pe care nu o trăiesc decât unii indivizi, dar care e deschisă tuturor.
Nu ajunge, susține eseistul, să cauți doar plăcere în lectură; e imperios necesar să meditezi la ceea ce citești, să alegi și să selectezi, atât cât e posibil, autori și cărți cu care merită să îți pierzi o parte din viață. Se insistă de asemenea pe ideea că cititul te ajută să gândești, să simți mai mult și să exprimi mai bine ceea ce simți, adeseori te învață să numești anumite sentimente, emoții și stări, pe care le ai, dar nu le poți defini, te deprinde cu moduri de gândire noi și îți arată cum au gândit alții înaintea ta. Prin urmare, cititul e o banală inutilitate, dar superbă (aș zice eu!), care valorează enorm, deși oferă infinite deziluzii, dezamăgiri și clipe de neagră disperare.
Concluzia e simplă: rămâne la latitudinea fiecăruia ce alege în viață și ce tip de experiențe vrea să trăiască, dacă e capabil să citească pentru a gândi mai bine, eventual pentru a scrie (în ideea că îți notezi ideile, micile observații și comentariile pe marginea textelor, întrebările pe care ți le-ai pus și concluziile la care ai ajuns etc.), ori se mulțumește cu o existență comodă, lipsită de chinul și frustrările unui lector înrăit.
Roata plăcerilor se învârtește și fiecare o oprește unde vrea... ori unde poate!
February 28, 2024
O carte care m-a luat de mâini într-un moment de cumpănă din viața mea de cititor.
Trebuie să vă avertizez din capul locului că în rândurile care urmează voi scrie (prost și neinteresant, dar mai ales, fără modestie) mai mult despre mine ca cititor, decât despre această excelentă colecție despre lectură și nu numai. Ea m-a făcut să simt nevoia să mă expun un pic ca cititor și să mă explic. E, până la urmă, unul din meritele cărții. A provocat, în cazul meu, un fel de "coming out":
De mai bine de zece ani, până anul trecut prin noiembrie, citeam destul de lent și totodată citeam foarte mult puține cărți, adică le reciteam, mai ales. Foarte rar, citeam ceva nou. Foarte des, abandonam cărți insuficient de sublime… Făceam asta, deoarece aveam ambiția să ajung, într-o bună zi, să citesc în original toți autorii iubiți, să reparcurg din nou și din nou, ”dans le texte”, cum zice fracezu’, un canon personal compus din cele mai importante, pentru mine, opere literare. Ori, această ”bună zi” a fost de fapt fiecare zi în care citeam acele puține opere alese, chiar de la bun început, când abia înțelegeam ceva din ele și mult timp pe urmă, când încă citeam cu o lentoare beatică, poate nici 10, 15 pagini pe oră. Am devenit cititor lent de când am descoperit, abia pe la 23 de ani, că engleza este și o limbă literară și mai apoi, pe la 25 de ani, când am început să buchisesc primele texte scurte ale lui Cehov, abia cunoscând ceva mai mult decât alfabetul chirilic. Restul limbilor (și literaturilor) au venit grămadă (unele, “la pachet” - cele neolatine, iar daneza - trăiesc în Danemarca - s-a cuplat bine cu norvegiana și acestea două mi-au înlesnit însușirea germanei). Am cunoscut, deja odată cu primele eforturi de a citi în original, acea plăcere a textului de tip „jouissant”, cum o clasifică Barthes.
În mare, mi-am atins țelul. Azi reușesc să citesc destul de ușor mai toți autorii mei de căpătâi (și nu numai pe ei), direct în limba în care aceștia au scris. Deja de la o vreme, citesc în câteva limbi cu o viteză decentă, aproape legală (oricum, cred că va fi tot timpul un „slow reading”) și cu rarisime căutări în dicționar. Ca să fac un mic bilanț selectiv al lecturilor jubilatorii din ultimii 10 ani:
Los detectives salvajes - citit de 3 ori
Madame Bovary - de 5 sau 6 ori
Kafka - înainte să reușesc să îl citesc în germană, l-am citit în română, engleză, rusă, franceză și italiană… Mi-e imposibil să socotesc de câte ori l-am recitit
Cehov - cu el am început să învăț rusă, am citit unele proze de mai mult de zece ori, marile piese, de patru ori
Gogol - Mantaua, Revizorul și Prima parte din Suflete moarte, de câteva ori
Anna Karenina - 3 ori
Moartea lui Ivan Ilich - sigur de peste 10 ori
Primele 2 volume din „À la recherche du temps perdu” - de 4, respectiv 2 ori (aș fi putut deci, deja, să citesc cap-coadă marele roman a lui Proust, dacă nu aș fi recitit de atâtea ori primul sfert…). Dar nu cred că mi-am pierdut timpul și aș vrea să reiau căutarea în curând.
Sunt dependent de Thomas Bernhard. L-am recitit de multe ori. Îl pot reciti de ori de câte ori. Fiindcă e muzical. Narațiune fără balast narativ. “L’écriture” per se, așa cum o dorea același Barthes de mai sus.
Beckett e mai original în engleză decât în „originalul” francez. Mi-am dat seama că operele pe care le-a scris în franceză au fost până la urmă ciorne pentru traducerile creative în engleză. Beckett scrie cu adevărat traducându-se, astfel, de exemplu, banalul „il se trouvait sur un terrain instabil” devine ineditul, minunatul „he was floundering in muck”.
Am mai citit și Kierkegaard, Hamsun, Pessoa, ultimul, în mod destul de obsesiv.
Totuși, din noiembrie, uimit și impulsionat de palmaresul unor prodigioși cititori de pe goodreads, am înțeles că se poate citi și altfel (înainte de toate, mult mai mult, cantitativ vorbind) și am cam dat în cealaltă extremă a lecturii. M-am hotărât să citesc doar cărți noi și mi-am impus un „challenge” de 100 de cărți pentru anul curent, dar citind deja 39(!), când abia am ajuns la sfârșitul lui februarie, îmi dau seama că dacă o să continui în ritmul ăsta, ori va trebui să ridic ștafeta, ori urmează să-mi sparg challenge-ul prea devreme, citind deja cele 100 de cărți cu mult timp înainte să se decerneze, la toamnă, premiul Nobel. În treacăt fie spus, acesta nu-i un reper important pentru mine. Prea des, (dintr-o obscură tradiție?) premiul Nobel pare a fi doar cea mai semnificativă, cea mai marea surpriză proastă făcută an de an bunilor cititori de literatură contemporană. Ori, s-ar putea să am nevoie de altceva. Poate că deja e cazul să-mi poticnesc din nou cititul. Să pun bine în cumpănă aceste experiențe contrastante de lectură, cea lentă, jubilatorie și idolatrică de până anul trecut și cea frenetică, de o curiozitate vorace de anul ăsta. Să găsesc o a treia, o formă poate mai fericită de lectură, poate o combinație a celor două. Stând deci în cumpănă de ceva timp, am început să reflecteze mai bine la dilema mea tocmai cu ocazia lecturii acestei cărți, care îmi folosește deja ca un îndrumar și în care întrevăd deja câteva bune soluții.
Trebuie să vă avertizez din capul locului că în rândurile care urmează voi scrie (prost și neinteresant, dar mai ales, fără modestie) mai mult despre mine ca cititor, decât despre această excelentă colecție despre lectură și nu numai. Ea m-a făcut să simt nevoia să mă expun un pic ca cititor și să mă explic. E, până la urmă, unul din meritele cărții. A provocat, în cazul meu, un fel de "coming out":
De mai bine de zece ani, până anul trecut prin noiembrie, citeam destul de lent și totodată citeam foarte mult puține cărți, adică le reciteam, mai ales. Foarte rar, citeam ceva nou. Foarte des, abandonam cărți insuficient de sublime… Făceam asta, deoarece aveam ambiția să ajung, într-o bună zi, să citesc în original toți autorii iubiți, să reparcurg din nou și din nou, ”dans le texte”, cum zice fracezu’, un canon personal compus din cele mai importante, pentru mine, opere literare. Ori, această ”bună zi” a fost de fapt fiecare zi în care citeam acele puține opere alese, chiar de la bun început, când abia înțelegeam ceva din ele și mult timp pe urmă, când încă citeam cu o lentoare beatică, poate nici 10, 15 pagini pe oră. Am devenit cititor lent de când am descoperit, abia pe la 23 de ani, că engleza este și o limbă literară și mai apoi, pe la 25 de ani, când am început să buchisesc primele texte scurte ale lui Cehov, abia cunoscând ceva mai mult decât alfabetul chirilic. Restul limbilor (și literaturilor) au venit grămadă (unele, “la pachet” - cele neolatine, iar daneza - trăiesc în Danemarca - s-a cuplat bine cu norvegiana și acestea două mi-au înlesnit însușirea germanei). Am cunoscut, deja odată cu primele eforturi de a citi în original, acea plăcere a textului de tip „jouissant”, cum o clasifică Barthes.
În mare, mi-am atins țelul. Azi reușesc să citesc destul de ușor mai toți autorii mei de căpătâi (și nu numai pe ei), direct în limba în care aceștia au scris. Deja de la o vreme, citesc în câteva limbi cu o viteză decentă, aproape legală (oricum, cred că va fi tot timpul un „slow reading”) și cu rarisime căutări în dicționar. Ca să fac un mic bilanț selectiv al lecturilor jubilatorii din ultimii 10 ani:
Los detectives salvajes - citit de 3 ori
Madame Bovary - de 5 sau 6 ori
Kafka - înainte să reușesc să îl citesc în germană, l-am citit în română, engleză, rusă, franceză și italiană… Mi-e imposibil să socotesc de câte ori l-am recitit
Cehov - cu el am început să învăț rusă, am citit unele proze de mai mult de zece ori, marile piese, de patru ori
Gogol - Mantaua, Revizorul și Prima parte din Suflete moarte, de câteva ori
Anna Karenina - 3 ori
Moartea lui Ivan Ilich - sigur de peste 10 ori
Primele 2 volume din „À la recherche du temps perdu” - de 4, respectiv 2 ori (aș fi putut deci, deja, să citesc cap-coadă marele roman a lui Proust, dacă nu aș fi recitit de atâtea ori primul sfert…). Dar nu cred că mi-am pierdut timpul și aș vrea să reiau căutarea în curând.
Sunt dependent de Thomas Bernhard. L-am recitit de multe ori. Îl pot reciti de ori de câte ori. Fiindcă e muzical. Narațiune fără balast narativ. “L’écriture” per se, așa cum o dorea același Barthes de mai sus.
Beckett e mai original în engleză decât în „originalul” francez. Mi-am dat seama că operele pe care le-a scris în franceză au fost până la urmă ciorne pentru traducerile creative în engleză. Beckett scrie cu adevărat traducându-se, astfel, de exemplu, banalul „il se trouvait sur un terrain instabil” devine ineditul, minunatul „he was floundering in muck”.
Am mai citit și Kierkegaard, Hamsun, Pessoa, ultimul, în mod destul de obsesiv.
Totuși, din noiembrie, uimit și impulsionat de palmaresul unor prodigioși cititori de pe goodreads, am înțeles că se poate citi și altfel (înainte de toate, mult mai mult, cantitativ vorbind) și am cam dat în cealaltă extremă a lecturii. M-am hotărât să citesc doar cărți noi și mi-am impus un „challenge” de 100 de cărți pentru anul curent, dar citind deja 39(!), când abia am ajuns la sfârșitul lui februarie, îmi dau seama că dacă o să continui în ritmul ăsta, ori va trebui să ridic ștafeta, ori urmează să-mi sparg challenge-ul prea devreme, citind deja cele 100 de cărți cu mult timp înainte să se decerneze, la toamnă, premiul Nobel. În treacăt fie spus, acesta nu-i un reper important pentru mine. Prea des, (dintr-o obscură tradiție?) premiul Nobel pare a fi doar cea mai semnificativă, cea mai marea surpriză proastă făcută an de an bunilor cititori de literatură contemporană. Ori, s-ar putea să am nevoie de altceva. Poate că deja e cazul să-mi poticnesc din nou cititul. Să pun bine în cumpănă aceste experiențe contrastante de lectură, cea lentă, jubilatorie și idolatrică de până anul trecut și cea frenetică, de o curiozitate vorace de anul ăsta. Să găsesc o a treia, o formă poate mai fericită de lectură, poate o combinație a celor două. Stând deci în cumpănă de ceva timp, am început să reflecteze mai bine la dilema mea tocmai cu ocazia lecturii acestei cărți, care îmi folosește deja ca un îndrumar și în care întrevăd deja câteva bune soluții.
September 26, 2022
Tare bună asta. Genul de carte după îmi rezum părerea simplu: subscriu. Trăiesc ca să citesc, citesc ca să trăiesc. Formula nu-mi aparține, dar o aplic. Mi-am croit timp pentru Don Quijote (inclusiv volumul 2), pentru Divina Comedie (nu doar Infernul), pentru cele șapte volume din Căutarea timpului pierdut. Platon mi-a stors lacrimi când citeam Despre iubire, Despre frumos și Despre suflet. Îmi place când Valeriu Gherghel scrie ca de la cititor la cititor. L-aș mai citi.
June 22, 2020
Lectura este un viciu nepedepsit!
May 12, 2024
O carte pe care am citit-o cu foarte, foarte mare plăcere. Cicero zicea la un moment dat că scopul oratorului este să convingă/să demonstreze, să încânte, să miște ("ut probet, ut delectet, ut flectat"). Cu toate că nu e o carte de retorică, volumul lui V. Gherghel a avut exact acest efect asupra mea. Nu am putut să nu invidiez erudiția și opiniile autorului... pentru că este exact genul de carte pe care aș fi vrut eu însămi să o scriu cândva. M-am regăsit în tot ce a zis, parcă mie mi-a vorbit. Approuvé! Recomand cu căldură aceste eseuri tuturor celor cărora le place să citească, tuturor celor care iubesc cărțile, atingerea lor, mirosul lor, vederea lor, înțelepciunea lor. Nu în ultimul rând (poate chiar mai ales) celor cărora le place să le "muncească". Să sublinieze pe ele, să facă adnotări, să le coloreze, să ia notițe pe ele, să revină periodic la cele subliniate și glosate. Eu, una, sunt o împătimită a gloselor. Nu există lectură adevărată fără ele...
January 8, 2023
Este o carte minunata.
February 22, 2021
Bughi mambo rag. Asta a fost primul gand de asemuire a cartii. Dar nu, m-am razgandit. Si asta fiindca mi-am amintit de Noica si a sa zicere: Citeste si fa ce vrei (parafrazandu-l de altfel pe Sf. Augustin). Asa ca pina la Scoala unde nu se invata nimic, a fost doar un pas. La fel mi s-a parut si cartea lui Valeriu Gherghel. Autorul impartaseste cu cititorul, urbi et orbi, ganduri, idei si simtire, toate legate de bucuria/placerea de a citi. Cartea e despre oameni, locuri, apucaturi, virtuti si neputinte.
Desi cartea e de mici dimensiuni (fizice), intre copertile ei aduna un pretios breviar al clipelor (apud Alexandru Paleologu, sic), pe care autorul le-a strans de-a lungul anilor, ca practicant asiduu.
Nepartinitor fiind, Valeriu Gherghel te conduce pe alei cunoscute si pe altele mai putin cunoscute, pavate toate cu citate si argumente bine definite. Nimic nu este lasat la voia intamplarii si daca te lasi sedus de povestile domniei sale, cu siguranta iti va parea rau cand vei ajunge la sfarsitul lor.
Ma inclin in fata domniei sale autorul, melifluu!
Desi cartea e de mici dimensiuni (fizice), intre copertile ei aduna un pretios breviar al clipelor (apud Alexandru Paleologu, sic), pe care autorul le-a strans de-a lungul anilor, ca practicant asiduu.
Nepartinitor fiind, Valeriu Gherghel te conduce pe alei cunoscute si pe altele mai putin cunoscute, pavate toate cu citate si argumente bine definite. Nimic nu este lasat la voia intamplarii si daca te lasi sedus de povestile domniei sale, cu siguranta iti va parea rau cand vei ajunge la sfarsitul lor.
Ma inclin in fata domniei sale autorul, melifluu!
January 2, 2020
Foarte bună!
January 30, 2021
În ultimii ani am încercat un constant sentiment de invidie faţă de cei care îşi pot rezolva problema cititului de plăcere ca ,,sarcină de serviciu":bibliotecari,profesori, editori,corectori de carte.
Frustrarea cea mai mare apare însă atunci când constaţi că mintea inundată şi înnecată de legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern,majoritatea abrogate într-un rirm ameţitor, refuză să mai primească cuvinte. Înţelegi atunci rostul îndelungii răbdări şi aştepţi resemnat acel mic indiciu că mintea poate fi din nou primitoare şi ospitalieră cu noi ţesături de cuvinte şi conexiuni aducătoare de bucurie.
Am început anul de lectură cu această colecţie de eseuri şi sunt bucuroasă ,conţine mult mai multe răspunsuri la întrebarea : ,,De ce citim? " decât cele pe care care le pot confirma prin experienţa lecturilor de până acum. În plus,ca să-l citez pe Murakami, cartea are ritm ,deci va rezista în timp. Şi ,ca să aplic unul dintre sfaturile autorului ,m-am străduit să nu o citesc în ,,ritm de galop".
Prologul nostim şi eseul introductiv mi-au smuls primele surâsuri , eram deja încredinţată că voi aplica testul ,,50+ " de acum încolo.
Am subliniat mult,am un index lung de pagini şi paragrafe,am nominalizat şi un eseu preferat,pe care aş fi în stare să-l citez în totalitate:,,Dacă iubeşti cu adevărat o carte....".
Totuşi,am selectat aici câteva citate în care m-am regăsit sau care m-au provocat spre reflecţie .
,,Dă-i cărţii o şansă până la pgina 50.Dacă n-ai simţit niciun interes ,nicio frângere interioară,nicio plăcere (cât de mică), dacă n-ai izbucnit în plâs,este momentul să te opreşti şi să cauţi alt titlu... Dacă ai 51 de ani sau mai mult,va trebui să scazi cifra vârstei tale din 100.Numărul rezultat îţi arată exact câte pagini trebuie să străbaţi ,înainte de a renunţa fără căinţă la o carte(...)..atunci când ai împlinit 100 de ani ,capeţi dreptul de a judeca o carte după copertă"(Nancy Pearl)-p.8
,,Femei şi bărbaţi în toată firea ,care ar putea să se simtă bine şi confortabil(fără să facă nimic deosebit), se simt( dintr-odată,brusc şi subit!) rău, tot mai rău, din ce în ce mai rău,rău de tot , foooooaaarte rău. Tocmai pentru că fac ceva.Ştiţi ce? Caută motive, raţiuni, temeiuri,justificări pentru a se simţi cât mai rău. " Aşadar:,, Fereşte-te mai cu seamă de ursuzi.Aceştia se plâng de orice şi n-au nevoie de pricini serioase pentru a se tângui!(Seneca)-pag.9-Fereşte-te de ursuzi, învaţă să te bucuri...
,,Şi, aş adăuga un accent foarte preţios:gândirea şi spontaneitatea se exclud.Gândeşti numai dacă refuzi primul răspuns găsit la o întrebare,chiar dacă este răspunsul corect şi în pofida faptului că este răspunsul corect.A gândi înseamnă a identifica un răspuns în plus,o ipoteză suplimentară,un rest. Pentru acest motiv îi primesc cu mare suspiciune pe spontani,pe agitaţi,pe ,,intuitivi",pe cei care ştiu răspunsul cu mult înainte de a auzi întrebarea. Agitaţia nu a fost niciodată o valoare filosofică."-p.36
,,La întrebarea ,,de ce citesc cărţi noi? " răspund deci aşa: ca să nu mă usuc prea devreme. Ca să-mi verific simţurile.Ca să percep printre cei dintâi-fireşte ,nu am orgoliul de a fi primul-o frumuseţe instantanee,o nuanţă semantică fulgerătoare.Ca să nu devin repetitiv,maniacal. Ca să nu formulez idei fixe , ci doar idei preferate."-p.93
,,Într-o vreme,vai,foarte îndepărtată,eram nemulţumit de ritmul meu,alţii citeau mult mai rapid şi mai mult.Devorau cărţile,citeau cinci sute de pagini pe zi,mă simţeam umilit.Astăzi consider că totul este o vanitate,o copilărie,nu putem citi totul, nu există niciun motiv să ne grăbim.Vă spun deci din puţina mea învăţătură:cărţile bune se citesc lent."p.103
,,Citim pentru a ne informa(cât suntem ,,activi" şi avem un scop practic) şi citim pentru a simţi o plăcere (când nu mai avem niciun ideal războinic în viaţă)."p.105
,,Într-o lume lipsită de orice haz,cartea înseamnă de cele mai multe ori o plăcere în plus sau,şi mai bine,singura plăcere pe care şi-o pot permite cei mai mulţi dintre muritori.Nu-i un lucru de ignorat. Viaţa omului normal este cenuşie şi,adeseori, lipsită de orice bunăvoinţă.O bucurie oricât de fragilă nu strică."p.110
,,Citim ca să fim confirmaţi,căutăm o aprobare.Şi pentru că n-am vrut altceva, n-am aflat de-a lungul cărţii niciun motiv de îndoială.Am preferat liniştea. Am rămas cu aceleaşi păreri vetuste ...."(Tim Parks)-p.121
,,Sigur, însemnările marginale nu sunt de admis pe cărţile care nu-ţi aparţin,pe cărţile publice,în tomurile amabile ale prietenilor.De asta nu-mi place să împrumut cărţi de la alţii ori de la bibliotecă. Le împrumut numai şi numai în cazuri de mare necesitate,când nu mai găsesc o altă cale de a-mi procura/achiziţiona o carte,o publicaţie,un studiu, un text indispensabil,fără de care aş părea incult şi înapoiat.Şi le citesc fără plăcere.Cu gingăşii rigide.Parcă aş purta mănuşi chirurgicale şi o pânză pe gură ca să nu transmit vreun bacil(sau să iau unul).Deci nu-mi plac cărţile de împrumut."p.214
,,Dacă iubeşti cu adevărat o carte,scrie pe ea,fă un semn.Înainte de orice,a citi înseamnă a căuta un răspuns la o întrebare.Notează o ipoteză,un gând.Propune o soluţie.Lasă măcar o urmă a pasiunii tale."-p.219
Frustrarea cea mai mare apare însă atunci când constaţi că mintea inundată şi înnecată de legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern,majoritatea abrogate într-un rirm ameţitor, refuză să mai primească cuvinte. Înţelegi atunci rostul îndelungii răbdări şi aştepţi resemnat acel mic indiciu că mintea poate fi din nou primitoare şi ospitalieră cu noi ţesături de cuvinte şi conexiuni aducătoare de bucurie.
Am început anul de lectură cu această colecţie de eseuri şi sunt bucuroasă ,conţine mult mai multe răspunsuri la întrebarea : ,,De ce citim? " decât cele pe care care le pot confirma prin experienţa lecturilor de până acum. În plus,ca să-l citez pe Murakami, cartea are ritm ,deci va rezista în timp. Şi ,ca să aplic unul dintre sfaturile autorului ,m-am străduit să nu o citesc în ,,ritm de galop".
Prologul nostim şi eseul introductiv mi-au smuls primele surâsuri , eram deja încredinţată că voi aplica testul ,,50+ " de acum încolo.
Am subliniat mult,am un index lung de pagini şi paragrafe,am nominalizat şi un eseu preferat,pe care aş fi în stare să-l citez în totalitate:,,Dacă iubeşti cu adevărat o carte....".
Totuşi,am selectat aici câteva citate în care m-am regăsit sau care m-au provocat spre reflecţie .
,,Dă-i cărţii o şansă până la pgina 50.Dacă n-ai simţit niciun interes ,nicio frângere interioară,nicio plăcere (cât de mică), dacă n-ai izbucnit în plâs,este momentul să te opreşti şi să cauţi alt titlu... Dacă ai 51 de ani sau mai mult,va trebui să scazi cifra vârstei tale din 100.Numărul rezultat îţi arată exact câte pagini trebuie să străbaţi ,înainte de a renunţa fără căinţă la o carte(...)..atunci când ai împlinit 100 de ani ,capeţi dreptul de a judeca o carte după copertă"(Nancy Pearl)-p.8
,,Femei şi bărbaţi în toată firea ,care ar putea să se simtă bine şi confortabil(fără să facă nimic deosebit), se simt( dintr-odată,brusc şi subit!) rău, tot mai rău, din ce în ce mai rău,rău de tot , foooooaaarte rău. Tocmai pentru că fac ceva.Ştiţi ce? Caută motive, raţiuni, temeiuri,justificări pentru a se simţi cât mai rău. " Aşadar:,, Fereşte-te mai cu seamă de ursuzi.Aceştia se plâng de orice şi n-au nevoie de pricini serioase pentru a se tângui!(Seneca)-pag.9-Fereşte-te de ursuzi, învaţă să te bucuri...
,,Şi, aş adăuga un accent foarte preţios:gândirea şi spontaneitatea se exclud.Gândeşti numai dacă refuzi primul răspuns găsit la o întrebare,chiar dacă este răspunsul corect şi în pofida faptului că este răspunsul corect.A gândi înseamnă a identifica un răspuns în plus,o ipoteză suplimentară,un rest. Pentru acest motiv îi primesc cu mare suspiciune pe spontani,pe agitaţi,pe ,,intuitivi",pe cei care ştiu răspunsul cu mult înainte de a auzi întrebarea. Agitaţia nu a fost niciodată o valoare filosofică."-p.36
,,La întrebarea ,,de ce citesc cărţi noi? " răspund deci aşa: ca să nu mă usuc prea devreme. Ca să-mi verific simţurile.Ca să percep printre cei dintâi-fireşte ,nu am orgoliul de a fi primul-o frumuseţe instantanee,o nuanţă semantică fulgerătoare.Ca să nu devin repetitiv,maniacal. Ca să nu formulez idei fixe , ci doar idei preferate."-p.93
,,Într-o vreme,vai,foarte îndepărtată,eram nemulţumit de ritmul meu,alţii citeau mult mai rapid şi mai mult.Devorau cărţile,citeau cinci sute de pagini pe zi,mă simţeam umilit.Astăzi consider că totul este o vanitate,o copilărie,nu putem citi totul, nu există niciun motiv să ne grăbim.Vă spun deci din puţina mea învăţătură:cărţile bune se citesc lent."p.103
,,Citim pentru a ne informa(cât suntem ,,activi" şi avem un scop practic) şi citim pentru a simţi o plăcere (când nu mai avem niciun ideal războinic în viaţă)."p.105
,,Într-o lume lipsită de orice haz,cartea înseamnă de cele mai multe ori o plăcere în plus sau,şi mai bine,singura plăcere pe care şi-o pot permite cei mai mulţi dintre muritori.Nu-i un lucru de ignorat. Viaţa omului normal este cenuşie şi,adeseori, lipsită de orice bunăvoinţă.O bucurie oricât de fragilă nu strică."p.110
,,Citim ca să fim confirmaţi,căutăm o aprobare.Şi pentru că n-am vrut altceva, n-am aflat de-a lungul cărţii niciun motiv de îndoială.Am preferat liniştea. Am rămas cu aceleaşi păreri vetuste ...."(Tim Parks)-p.121
,,Sigur, însemnările marginale nu sunt de admis pe cărţile care nu-ţi aparţin,pe cărţile publice,în tomurile amabile ale prietenilor.De asta nu-mi place să împrumut cărţi de la alţii ori de la bibliotecă. Le împrumut numai şi numai în cazuri de mare necesitate,când nu mai găsesc o altă cale de a-mi procura/achiziţiona o carte,o publicaţie,un studiu, un text indispensabil,fără de care aş părea incult şi înapoiat.Şi le citesc fără plăcere.Cu gingăşii rigide.Parcă aş purta mănuşi chirurgicale şi o pânză pe gură ca să nu transmit vreun bacil(sau să iau unul).Deci nu-mi plac cărţile de împrumut."p.214
,,Dacă iubeşti cu adevărat o carte,scrie pe ea,fă un semn.Înainte de orice,a citi înseamnă a căuta un răspuns la o întrebare.Notează o ipoteză,un gând.Propune o soluţie.Lasă măcar o urmă a pasiunii tale."-p.219
Displaying 1 - 30 of 35 reviews