What do you think?
Rate this book
Calvarul
In nuvela Calvarul, destinul lui David Pop rezuma anticipativ conflictele de constiinta ale lui Apostol Bologa din romanul Padurea spanzuratilor. Deosebiri sunt, insa, destule. Inainte de razboi, David Pop duce o viata tihnira, lipsita de intamplari capabile sa-l scoata dintr-o inertie molateca si indiferenta. Viata lui se suprapune unui fel de a fi care-l va plasa anonim si confundabil in provincia musiliana a omului fara insusiri. Zbuciumarile nu-i plac lui David Pop si nu-i place nici munca. Manat de ambitia tatalui sau – un taran darz si muncitor – petrece ani multi prin universitate fara sa treaca examenele. Si doar ca sa se poata infatisa nasaudenilor intr-o lumina favorabila se apuca el si "trece cu bine" examenul de ofiter. Magulit si inaltat in ochii concetatenilor, prin titlul de sublocotenent in rezerva, David Pop isi descopera o vocatie de care nu se stia capabil. Militarul de profesie care dormita in dosul incapacitatilor si leneviei sale tihnite il va arunca mai pe urma – in vremurile razboiului – in bratele unui destin nou. - Daniel Vighi
- GenresRomanian Literature
179 pages, Paperback
First published January 1, 1919
3 people are currently reading
83 people want to read
About the author
Liviu Rebreanu
73 books325 followersLiviu Rebreanu was a Romanian novelist, playwright, short story writer, and journalist.
Born in Târlişua (currently Bistriţa-Năsăud County), Transylvania, then part of Austria-Hungary, he was the second of thirteen children born to Vasile Rebreanu, a schoolteacher, and Ludovica Diuganu, descendants of peasants. His father had been a classmate of George Coşbuc's and was an amateur folklorist. Liviu Rebreanu went to primary school in Maieru (where he was taught by his father), and then in Năsăud and Bistriţa, to military school at Sopron and then to the military academy in Budapest. He worked as an officer in Gyula but resigned in 1908, and in 1909 illegally crossed the Transylvanian Alps into Romania, and lived in Bucharest.
He joined several literary circles, and worked as a journalist for Ordinea, then for Falanga literară şi artistică. At the request of the Austro-Hungarian government, he was arrested and extradited in 1910. Rebreanu was incarcerated in Gyula, being freed in August; he returned to Bucharest. In 1911-1912 he was secretary for the National Theater in Craiova, where he worked under the direction of short story writer Emil Gârleanu. He got married to actress Fanny Rădulescu.
His first published in 1912 with a volume of novellas gathered under the title Frământări ("Troublings"). During World War I Rebreanu was a reporter for Adevărul, and he continued publishing short stories: Golanii ("The Hooligans") and Mărturisire (Confession) in 1916 and Răfuială ("Resentfullness") in 1919. After the war, he became an important collaborator at the literary society Sburătorul led by the literary critic Eugen Lovinescu.
In 1920 Rebreanu published his novel Ion, the first modern Romanian novel, in which he depicted the struggles over land ownership in rural Transylvania. For Ion, Rebreanu received a Romanian Academy award - he became a full member of the institution in 1939. Between 1928 and 1930 he was chairman of the National Theatre of Bucharest, and from 1940 to 1944 he was President of the Romanian Writers' Society.
In 1944, aged 59, he was diagnosed with throat cancer. Rebreanu shot himself in the mouth, in his country house in Valea Mare, Argeş County
Born in Târlişua (currently Bistriţa-Năsăud County), Transylvania, then part of Austria-Hungary, he was the second of thirteen children born to Vasile Rebreanu, a schoolteacher, and Ludovica Diuganu, descendants of peasants. His father had been a classmate of George Coşbuc's and was an amateur folklorist. Liviu Rebreanu went to primary school in Maieru (where he was taught by his father), and then in Năsăud and Bistriţa, to military school at Sopron and then to the military academy in Budapest. He worked as an officer in Gyula but resigned in 1908, and in 1909 illegally crossed the Transylvanian Alps into Romania, and lived in Bucharest.
He joined several literary circles, and worked as a journalist for Ordinea, then for Falanga literară şi artistică. At the request of the Austro-Hungarian government, he was arrested and extradited in 1910. Rebreanu was incarcerated in Gyula, being freed in August; he returned to Bucharest. In 1911-1912 he was secretary for the National Theater in Craiova, where he worked under the direction of short story writer Emil Gârleanu. He got married to actress Fanny Rădulescu.
His first published in 1912 with a volume of novellas gathered under the title Frământări ("Troublings"). During World War I Rebreanu was a reporter for Adevărul, and he continued publishing short stories: Golanii ("The Hooligans") and Mărturisire (Confession) in 1916 and Răfuială ("Resentfullness") in 1919. After the war, he became an important collaborator at the literary society Sburătorul led by the literary critic Eugen Lovinescu.
In 1920 Rebreanu published his novel Ion, the first modern Romanian novel, in which he depicted the struggles over land ownership in rural Transylvania. For Ion, Rebreanu received a Romanian Academy award - he became a full member of the institution in 1939. Between 1928 and 1930 he was chairman of the National Theatre of Bucharest, and from 1940 to 1944 he was President of the Romanian Writers' Society.
In 1944, aged 59, he was diagnosed with throat cancer. Rebreanu shot himself in the mouth, in his country house in Valea Mare, Argeş County
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 12 of 12 reviews
December 11, 2025
Războiul este în sine un calvar, dar atunci când nu poți aparține niciunui loc, când ești un fugar în propria țară calvarul războiului devine de nesuportat. Subiectul tratează aceeași dilema existențială ca și Pădurea Spânzuraților, fiind un preludiul al acesteia.
September 20, 2025
un preview la "Pădurea spânzuraților " nu ai cum să nu îl iubești pe Rebreanu. Felul cum redă atmosfera tensionată pe străzile Bucureștiului înaintea de venirea nemților sau teribile zile ale primului război mondial. Personajul suferă el însuși de o criză existențială.....foarte asemănător personajului Apostol Bologa.
August 27, 2015
,,Calvarul”, roman autobiografic, reia tot tema războiului, văzut de data aceasta prin ochii unui necombatant – Remus Lunceanu. Construcţia cărţii este elaborată, reiterând povestirea în ramă şi reactualizând un motiv clasic – cel al manuscrisului găsit.
Romanul se deschide cu un avertisment la adresa războiului. Ideile nu sunt neapărat originale, pentru că au fost gândite de toţi cei care au trecut, cu voie sau fără voie, prin calvarul războiului: ,,Războiul e o tragedie uriaşă, alcătuită dintr-o complexitate de tragedii mărunte. Câte milioane de oameni a înghiţit măcelul, atâtea milioane de drame a stârnit în lume, unele zdrobind numai trupurile, altele strivind sufletele."
Manuscrisul descoperit, evident întâmplător, reface viaţa chinuită a unui mort. ,,În paginile acestea, găsite în faţa unui mort, războiul nostru, prea bogat în dureri, e mai mult decât un laitmotiv sfidător. Nu i se văd zvârcolirile muiate în bălţi de sânge, nu i se aud fanfarele eroice, nici vaierele de doliu, dar i se simt pretutindeni palpitaţiile vijelioase, atotcuprinzătoare. Trece peste un om, îl calcă în picioare, i se încuibează în inimă şi, în cele din urmă, îl aruncă în ocna morţii.”
Carte document, spovedanie a unui naiv, de un realism care adesea face să pălească însăşi viaţa, este alcătuită ca un semnal de alarmă: ,,Toate câte povesteşte poetul dispărut sunt lucruri întâmplate aievea. Dacă totuşi pe alocuri cartea pare un roman, de vină este numai viaţa care, orice s-ar spune, este cel mai iscusit romancier din lume.” (Liviu Rebreanu – Martie 1919)
Insistenţa cu care autorul ţine să sublinieze ,,pura asemănare” cu romanul, deci cu actul literar elaborat, are scopul de a atrage atenţia tocmai asupra faptului trăit, asupra experienţei directe, netrucate (deşi carte în sine este un jurnal trucat), scrise la persoana întâi. Naratorul creditabil, infailibil deschide şi închide rama povestirii cu detaşare şi modestie, lăsându-l pe cititor să-şi formeze opiniile.
Personajul central, Remus Lunceanu (un nume cât se poate de românesc) îşi începe confesiunea (capitolul I: ,,De ce?”) introspectându-se fără patimă. Are părul alb ,,ca oaia” şi este poet. Are prieteni, dar nu-l iubeşte nimeni. Fire veşnic în opoziţie, ,,contrazice”, dar fără vehemenţă, ci calm, politicos. Opinia generală, în ceea ce-l priveşte, pare să nu-i facă cinste: ,,O fi având dreptate, dar e scârbos...”
,,Sunt ardelean” mărturiseşte eroul şi lucrul acesta sună ca o boală, ca un verdict definitiv, ceea ce ,,trebuia să arăt în primul rând”. În vârstă de 31 de ani, s-a mutat de un deceniu în Regat. ,,Dincolo fusesem un biet nimic îndrăgostit de scrisul românesc.” Schimbând ţara, nu poate să schimbe şi părerile celor din jur, care îl cotează drept insensibil: ,,Ţie nu-ţi pasă de nimic.” Asemeni majorităţii eroilor lui Rebreanu, are conştiinţa cinstei, ,,uitând că cinstit nu e acela care e cinstit, ci acela pe care ceilalţi îl consideră cinstit”. Afirmaţia, uşor tautologică, îşi va descoperi sensurile profunde şi amare în finalul cărţii.
Confesiunea curge sub girul onestităţii protagonistului ce recunoaşte că nu are temperament de luptător, căci aceasta nu îl ademenise niciodată. Este şi el un antierou, dar de alt fel: ca opus al eroului tipic şi ca oponent a ceea ce înseamnă erou şi eroism.
Început într-o notă neliniştitor de calmă, romanul ajunge curând la deconspirarea intrigii – începutul războiului. Dacă în Ardeal starea de beligeranţă este normală şi cere luptători, în Regat orice atitudine agitatorică poate însemna trădare. Drama protagonistului porneşte să se contureze de pe acum. Se insinuează foarte fin statutul ambiguu al personajului, care va fi privit ca un potenţial spion de către autorităţile române şi ca un dezertor de către cele austro-ungare.
Războiul ,,a venit sub forma unui afiş mic pe care scria cu litere roşii: mobilizarea. L-am văzut în geamul tutungeriei de alături.” Această ,,venire”, deşi aparent neimportantă prin asociere cu ,,afişul mic” va căpăta corporalitate la propriu. Interesantă este şi ambiguitatea ,,vederii” – cea a afişului şi ,,vederea/viziunea” războiului. Conflagraţia nu îşiface apariţia cu surle şi trâmbiţe, ci se insinuează discret, ,,civilizat” sub forma insignifiantului afiş, aşa cum la Marin Preda, în ,,Delirul” conflictul vine sub forma scrisorii care anunţă concentrarea.
Dacă pentru Iţic Ştrul războiul însemna doar onorarea unei obligaţii a omului simplu şi fără putere şi poate şansa, ulterior conştientizată, de a deveni viteaz, iar pentru David Pop, acelaşi război era sâcâitor pentru că îi tulbura ,,liniştea”, pentru Remus Lunceanu anunţarea veştii încleştării armate se asociază cu o stare de fericire: ,,A fost ziua cea mai veselă şi mai fericită din toată viaţa mea, care se încheie acuma...” Entuziasmul îi cuprindea şi pe alţii, pe doctorul Aurel Neamţu, de exemplu, şi el tot om al datoriei: ,,...să-mi fac datoria întreagă la locul de onoare.”
Fericirea se transformă destul de repede în nerăbdarea de a pleca pe front, iar întârzierea şi chiar refuzul sunt simţite ca o mare ofensă, devenită apoi frustrare. Eroul începe să colinde instituţiile abilitate să-l trimită în linia întâi şi asiduităţile sale stârmesc exasperarea funcţionarilor de la Ministerul de Război: ,,Bine, domnule, dumneata de ce nu te-astâmperi? Ţii cu orice preţ să mori? [...] Avem noi grije de dumneavoastră”, ultima replică sunând insinuant şi duplicitar ca o ameninţare încă neînţeleasă.
Protagonistul trăieşte o dramă aproape unică în literatura de razboi – refuzul de a fi primit în armată. Într-o situaţie în care instinctul de conservare urlă împotriva promisiunii morţii, Remus Lunceanu se simte un exclus, ca de la o mare taină: ,,Am bătut şi porţile au rămas închise...” Acest comportament surprinzător poate fi explicat, deşi eroul nu o face în mod clar, prin faptul că el este ardelean, şi nu la el acasă, ci în Regat, în ţara care luptă cu cei care i-au cotropit casa.
Imaginea războiului pare să se concretizeze greoi, dar curând încep să se vadă şi efectele. Ameninţarea indeterminată iniţial, care plutea în văzduh, ia acum forme concrete: moarte, răni, ,,golurile şi pierderea vlăgii care se scurgea acum prin mii de răni.”
Capitolul al doilea, ,,Primejdia”, concretizează şi imaginea pericolului – vin nemţii! Zvonul răspândeşte groaza. Spaima este atenuată, când şi când, de victorii anemice ale armatei române, apoi ofensiva inamicului este decisivă. Nemţii iau tot: Târgu-Jiu, Filiaşi, Craiova, Olteţ, Oltul şi finalmente, Bucureştiul. Panica pe care o stârnesc strigătele ,,Vin nemţii!” se asociază cu o realitate cumplită şi vizibilă care ,,zgâlţăie uşa”. În agitaţia care se creează, eroul se întreabă precum David Pop: ,,Eu ce fac?” şi apoi deznădăjduit hotărăşte să plece cu familia. Imaginea celor care se grăbesc să părăsească Bucureştiul – haotică şi grandioasă (reiterare la scară mai redusă a celebrului asediu al Atlantei) – este surprinsă în detaliu şi pune la îndoială umanitatea indivizilor în faţa pericolului iminent: oamenii se calcă în picioare pentru a prinde un loc în tren, bagajele stau părăsite, degringolada domneşte peste tot.
Protagonistul este prins însă în cu totul alte probleme, căci acum pluteşte şi ameninţarea acuzaţiei de dezertare şi trădare. Apoi, grija familiei este un alt balast. Se creează o ingenioasă alternanţă între faptele şi gândurile eroului, pe de o parte, şi drama colectivă, pe de alta. Sunt prezentate trenurile interminabile cu refugiaţi, deraiate, miile de morţi şi cadavrele aruncate din tren, ca în ,,Balaurul” Hortensiei Papadat-Bengescu. Enumeraţia rece, de proces verbal, aglomerarea de informaţii, trădează vocea narativă-obiectivă, realistă şi dură a naratorului principal. Apoi, zvonurile că nemţii, acolo unde ajung, îi strâng pe toţi ardelenii, îi pun la zid şi îi împuşcă alimentează şi mai mult confuzia generală. Prezentarea inamicului se face printr-o gradare a tensiunii (,,Vin!... Nu mai vin!... Vin...”) şi o exacerbare la nivel sonor. Apoi linişte...
Intrarea nemţilor în Bucureşti este prezentată printr-o imagine clasică, am spune: ,,un vierme cenuşiu de oameni, poate vreo două sute”, dar şi dezamăgitoare, căci mulţi români fraternizează cu inamicul, femei nebune li se aruncă de gât ostaşilor germani, le dau pupături, flori şi turtă dulce: ,,...îţi umplea sufletul de durere şi de ruşine veselia aceea” [...] ,,Începea robia.”
Sentimentele eroului sunt contradictorii şi neclare. Revolta se asociază cu teroarea omului hăituit, care se aşteaptă să fie arestat în orice clipă. Soarta pare să-i stea tot sub semnul amânării. Nu este ridicat de autorităţi, ci i se oferă un post de traducător (sugestivă dubla semnificaţie a cuvântului!) la ,,Gazeta Bucureştilor” pe un salariu bun, dar refuză, căci nu vrea să fie ,,om de încredere pe-aici.” Calvarul lui Remus Lunceanu se conturează tot mai exact, dar omul pare să se obişnuiască mai uşor cu răul, decât cu binele, aşa că viaţa merge mai departe, ca şi ocupaţia germană.
Zvonistica este o foarte eficientă armă de război, deoarece macină lent şi sigur orice psihic. Aşteptarea este insuportabilă când e posibil să-ţi pierzi libertatea în orice clipă şi devine o tortură mult mai elaborată decât oricare alta. Ura împotriva ocupantului german îl face pe Lunceanu să-şi sondeze sentimentele: ,,E uşor să te baţi în piept că-ţi iubeşti ţara, când nimeni nu te opreşte s-o iubeşti. Dar s-o iubeşti când nu e voie, când iubirea e privită ca o crimă [...] atunci are un preţ, atunci ţi se cuvine recunoştinţa. Adică nu... Atunci îţi simţi mulţumirea. O datorie firească n-are nevoie de recunoştinţă, ci numai de suflet.” Deşi se reiterează termeni precum iubire de ţară, patrie, datorie, onoare este prima dată când se încearcă o surprindere simplă şi cinstită a acestora, fără fanfaronada obişnuită. Iubirii i se asociază ura ca element chiar necesar: ,,Ura are nevoie de descărcare, ca şi iubirea. Tăinuită te înăbuşe. O simţeam cum mă gătuia tot mai strâns.”
Modalitatea de rezistenţă în faţa inamicului este scrisul, iar articolele teatrale ale personajului deranjează, aşa că se propune începerea unei anchete. Eroul, spre deosebire de alte reprezentări în literatura de gen, gândeşte şi acţionează ca un civil. Se luptă cu propria laşitate şi cu iubirea de ţară. Acţiunile sale, deşi declarate ca subversive, sunt palide, dar în vreme de război capătă conotaţii catastrofale. În paralel cu ce cred autorităţile, personajul îşi întocmeşte chiar un fel de ,,mângâiere a disperării”: ,,Omul e animalul cel mai răbdător de sub soare. Oriunde l-ai arunca, trăieşte. Oricum l-ai tortura, se obişnuieşte. Primejdia nu-l mai înspăimântă, ba chiar îl oţeleşte. [...] O singură ţintă am: să mă strecor... Trebuie să rabd, să tac, să cred...”
Inevitabilul se produce şi Lunceanu e arestat şi ,,consolat” când cere lămuriri: ,,Nu arestăm noi degeaba pe nimeni!”, iar replica se potriveşte pentru orice regim totalitar. Acuzaţiile sunt stereotipe: dezertare (,,Ţara n-a renunţat la dumneata”), trădare (,,ai agitat împotriva ţării dumitale”) şi atitudine duşmănoasă. Dar anchetatorul are şi o latură umană, căci dă sfaturi de bine celui acuzat: ,,Potoleşte-te... că altfel întoarcem cojocul!” şi ajunge şi la adevăratul motiv al reţinerii – obţinerea lăzilor cu corespondenţa lui N. Iorga.
Într-un final vine şi ordinul de recrutare, dar (cinism al sorţii) în armata austro-ungară. Deşi depune jurământul de credinţă, Lunceanu reuşeşte să fugă şi să se ascundă la cunoştinţe. Schimbă apoi adresele şi împrumută bani, hotărât să ajungă în Moldova, o ,,ţară a făgăduinţei”, la liniile româneşti. Călătoria este lungă şi plină de pericole. Iese din Bucureşti ascuns într-o căruţă cu fân şi-şi continuă drumul cu trenul (văzut ca la H.P. Bengescu - ,,un balaur furios”), cu complicitatea ocupantului (,,Ce nu face neamţul pentru bacşiş”). Surprins de un funcţionar zelos, eroul şi însoţitorul său, Boiangiu, este dat pe mâna autorităţilor, bănuit de spionaj. Este dezamăgitor comportamentul obedient şi duplicitar al românilor faţă de ocupantul german.
Partea aceasta a cărţii stă sub semnul ,,romanului de senzaţie” prin tensiunea puternică, încercarea de adormire a vigilenţei duşmanului, minciuni salvatoare (eroul se prezintă drept corespondent de război, care încearcă să dea o lovitură de presă), deghizări etc.
Ajuns la Iaşi este copleşit de sentimentul bucuriei reîntâlnirii cu prietenii. Catastrofa (chiar titlul capitolului) se desăvârşeşte acum. Mai întâi ia forma unei uşoare reticenţe şi răceli din partea cunoscuţilor, care încep să-l ocolească. ,,O frică rea mă luase în braţe, mă strângea... O să mă înabuşe.” Misterul este lămurit curând de către un amic: se vorbesc lucruri îngrozitoare despre el, e bănuit a fi om al nemţilor, spion. Isteria războiului îl urmăreşte implacabil. Acuzaţiile false şi impresiile sunt mai credibile decât adevărul însuşi, iar argumentul suprem al celor care îl acuză este chiar rămânerea sa timp îndelungat sub ocupant fără să fie arestat. Naivitatea protagonistului este încă o dată incredibilă şi păguboasă: ,,Niciodată minciunile nu au trai lung.” Încercând să-şi impună numele nepătat i se replică dur şi cinic: ,,Eşti de-atâta vreme în ţară şi încă n-ai învăţat că la noi nimeni nu se compromite! Încetează cu sentimentalismele...” Nici în vremuri tulburi mizeriile caracterului uman nu se astâmpără, ba dimpotrivă, terenul este şi mai propice pentru colportări de zvonuri şi intrigi. Gura lumii devine instanţa supremă. Nimeni nu ştie nimic, dar ,,toată lumea vorbeşte.”
Utimele iluzii despre dreptate şi bunătate omenească se năruie: ,,Când viaţa te doare, moartea este singura tămăduire.” Chiar sfaturile bine intenţionate, capătă aparenţa imposturii: ,,Omul trebuie să lupte. Mai cu seamă omul ales. Dacă ai fi un nimic, nimeni nu te-ar lua în seamă. Cei chemaţi sunt totdeauna bine înarmaţi.” Arma la care va recurge eroul în final nu mai este scoasă din arsenalul sentimentelor înalt-umane, ci una cât se poate de reală – un revolver.
Capitolul final, ,,De ce?” reia în mod identic titlul primului şi închide cercul existenţei eroului. ,,Te poţi apăra împotriva unui duşman văzut, dar împotriva duşmăniei nelămurite nu există scăpare.” ,,Lumea e o vorbă şi sutele şi miile de guri împreună.”
Găsirea revolverului îi clarifică nu numai ce are de făcut, ci şi ceea ce a fost viaţa sa până atunci: ,,Am rătăcit prin lume fără nici o ţintă lămurită. Ambiţiile mele se fereau de ambiţiile altora, în loc să le încrucişeze şi să le zădărnicească. Am avut veşnic numai începuturi de luptă [...] Eram un învins printre cei ce se războiau chiar cu morile de vânt, numai să aibă iluzia că sunt învingători.” Consideraţiile sale sunt grave, autoanaliza se face fără milă şi cu precizia laserului. Nu îi este permis nici măcar un raport de egalitate cu bătrânul Don Quijote. Vina sa este şovăirea, neimplicarea, moliciunea, întârzierea deciziilor şi faptul că este doar un om normal, cu tot ce implică această păcătoasă normalitate – slăbiciune, temere, iluzie.
Iluminarea finală este profundă şi decisivă: ,,Cel ce moare de bunăvoie e un călător istovit de drum, dornic de odihnă... Balsamul sufletelor este odihna.” Sfârşitul cărţii asociază două spovedanii: a unui naiv şi a unui învins, dar numai în aparenţă: ,,Omul hotărât este cel puternic.” ,,Omul pate fi înfrânt, dar nu distrus”, spunea Hemingway.
Anunţarea victoriei în război coincide cu ,,victoria” omului în faţa unei vieţi de calvar. ,,Există oare o mai mare victorie ca moartea?” Este o interogaţie retorică ce aminteşte un alt destin, de data aceasta celest, cel al lui Iisus Hristos. Calvarul lui Remus Lunceanu este o urcare a Golgotei şi o crucificare benevolă, chiar înainte de a i se spune că gestul nu mai este necesar. Eroul se desparte de viaţă în sunet de fanfare, iar paşii care fac diferenţa dintre lumină şi întuneric, dintre viaţă şi moarte, sunt prezentaţi fotogramă cu fotogramă. Avertismentul cu care se deschidea romanul îşi găseşte lămurirea în final, sau poate nu în totalitate, lăsând să plutească veşnic acuzator întrebarea ,,De ce?”
(Amalia Istrate pe www.bookspot.ro)
Romanul se deschide cu un avertisment la adresa războiului. Ideile nu sunt neapărat originale, pentru că au fost gândite de toţi cei care au trecut, cu voie sau fără voie, prin calvarul războiului: ,,Războiul e o tragedie uriaşă, alcătuită dintr-o complexitate de tragedii mărunte. Câte milioane de oameni a înghiţit măcelul, atâtea milioane de drame a stârnit în lume, unele zdrobind numai trupurile, altele strivind sufletele."
Manuscrisul descoperit, evident întâmplător, reface viaţa chinuită a unui mort. ,,În paginile acestea, găsite în faţa unui mort, războiul nostru, prea bogat în dureri, e mai mult decât un laitmotiv sfidător. Nu i se văd zvârcolirile muiate în bălţi de sânge, nu i se aud fanfarele eroice, nici vaierele de doliu, dar i se simt pretutindeni palpitaţiile vijelioase, atotcuprinzătoare. Trece peste un om, îl calcă în picioare, i se încuibează în inimă şi, în cele din urmă, îl aruncă în ocna morţii.”
Carte document, spovedanie a unui naiv, de un realism care adesea face să pălească însăşi viaţa, este alcătuită ca un semnal de alarmă: ,,Toate câte povesteşte poetul dispărut sunt lucruri întâmplate aievea. Dacă totuşi pe alocuri cartea pare un roman, de vină este numai viaţa care, orice s-ar spune, este cel mai iscusit romancier din lume.” (Liviu Rebreanu – Martie 1919)
Insistenţa cu care autorul ţine să sublinieze ,,pura asemănare” cu romanul, deci cu actul literar elaborat, are scopul de a atrage atenţia tocmai asupra faptului trăit, asupra experienţei directe, netrucate (deşi carte în sine este un jurnal trucat), scrise la persoana întâi. Naratorul creditabil, infailibil deschide şi închide rama povestirii cu detaşare şi modestie, lăsându-l pe cititor să-şi formeze opiniile.
Personajul central, Remus Lunceanu (un nume cât se poate de românesc) îşi începe confesiunea (capitolul I: ,,De ce?”) introspectându-se fără patimă. Are părul alb ,,ca oaia” şi este poet. Are prieteni, dar nu-l iubeşte nimeni. Fire veşnic în opoziţie, ,,contrazice”, dar fără vehemenţă, ci calm, politicos. Opinia generală, în ceea ce-l priveşte, pare să nu-i facă cinste: ,,O fi având dreptate, dar e scârbos...”
,,Sunt ardelean” mărturiseşte eroul şi lucrul acesta sună ca o boală, ca un verdict definitiv, ceea ce ,,trebuia să arăt în primul rând”. În vârstă de 31 de ani, s-a mutat de un deceniu în Regat. ,,Dincolo fusesem un biet nimic îndrăgostit de scrisul românesc.” Schimbând ţara, nu poate să schimbe şi părerile celor din jur, care îl cotează drept insensibil: ,,Ţie nu-ţi pasă de nimic.” Asemeni majorităţii eroilor lui Rebreanu, are conştiinţa cinstei, ,,uitând că cinstit nu e acela care e cinstit, ci acela pe care ceilalţi îl consideră cinstit”. Afirmaţia, uşor tautologică, îşi va descoperi sensurile profunde şi amare în finalul cărţii.
Confesiunea curge sub girul onestităţii protagonistului ce recunoaşte că nu are temperament de luptător, căci aceasta nu îl ademenise niciodată. Este şi el un antierou, dar de alt fel: ca opus al eroului tipic şi ca oponent a ceea ce înseamnă erou şi eroism.
Început într-o notă neliniştitor de calmă, romanul ajunge curând la deconspirarea intrigii – începutul războiului. Dacă în Ardeal starea de beligeranţă este normală şi cere luptători, în Regat orice atitudine agitatorică poate însemna trădare. Drama protagonistului porneşte să se contureze de pe acum. Se insinuează foarte fin statutul ambiguu al personajului, care va fi privit ca un potenţial spion de către autorităţile române şi ca un dezertor de către cele austro-ungare.
Războiul ,,a venit sub forma unui afiş mic pe care scria cu litere roşii: mobilizarea. L-am văzut în geamul tutungeriei de alături.” Această ,,venire”, deşi aparent neimportantă prin asociere cu ,,afişul mic” va căpăta corporalitate la propriu. Interesantă este şi ambiguitatea ,,vederii” – cea a afişului şi ,,vederea/viziunea” războiului. Conflagraţia nu îşiface apariţia cu surle şi trâmbiţe, ci se insinuează discret, ,,civilizat” sub forma insignifiantului afiş, aşa cum la Marin Preda, în ,,Delirul” conflictul vine sub forma scrisorii care anunţă concentrarea.
Dacă pentru Iţic Ştrul războiul însemna doar onorarea unei obligaţii a omului simplu şi fără putere şi poate şansa, ulterior conştientizată, de a deveni viteaz, iar pentru David Pop, acelaşi război era sâcâitor pentru că îi tulbura ,,liniştea”, pentru Remus Lunceanu anunţarea veştii încleştării armate se asociază cu o stare de fericire: ,,A fost ziua cea mai veselă şi mai fericită din toată viaţa mea, care se încheie acuma...” Entuziasmul îi cuprindea şi pe alţii, pe doctorul Aurel Neamţu, de exemplu, şi el tot om al datoriei: ,,...să-mi fac datoria întreagă la locul de onoare.”
Fericirea se transformă destul de repede în nerăbdarea de a pleca pe front, iar întârzierea şi chiar refuzul sunt simţite ca o mare ofensă, devenită apoi frustrare. Eroul începe să colinde instituţiile abilitate să-l trimită în linia întâi şi asiduităţile sale stârmesc exasperarea funcţionarilor de la Ministerul de Război: ,,Bine, domnule, dumneata de ce nu te-astâmperi? Ţii cu orice preţ să mori? [...] Avem noi grije de dumneavoastră”, ultima replică sunând insinuant şi duplicitar ca o ameninţare încă neînţeleasă.
Protagonistul trăieşte o dramă aproape unică în literatura de razboi – refuzul de a fi primit în armată. Într-o situaţie în care instinctul de conservare urlă împotriva promisiunii morţii, Remus Lunceanu se simte un exclus, ca de la o mare taină: ,,Am bătut şi porţile au rămas închise...” Acest comportament surprinzător poate fi explicat, deşi eroul nu o face în mod clar, prin faptul că el este ardelean, şi nu la el acasă, ci în Regat, în ţara care luptă cu cei care i-au cotropit casa.
Imaginea războiului pare să se concretizeze greoi, dar curând încep să se vadă şi efectele. Ameninţarea indeterminată iniţial, care plutea în văzduh, ia acum forme concrete: moarte, răni, ,,golurile şi pierderea vlăgii care se scurgea acum prin mii de răni.”
Capitolul al doilea, ,,Primejdia”, concretizează şi imaginea pericolului – vin nemţii! Zvonul răspândeşte groaza. Spaima este atenuată, când şi când, de victorii anemice ale armatei române, apoi ofensiva inamicului este decisivă. Nemţii iau tot: Târgu-Jiu, Filiaşi, Craiova, Olteţ, Oltul şi finalmente, Bucureştiul. Panica pe care o stârnesc strigătele ,,Vin nemţii!” se asociază cu o realitate cumplită şi vizibilă care ,,zgâlţăie uşa”. În agitaţia care se creează, eroul se întreabă precum David Pop: ,,Eu ce fac?” şi apoi deznădăjduit hotărăşte să plece cu familia. Imaginea celor care se grăbesc să părăsească Bucureştiul – haotică şi grandioasă (reiterare la scară mai redusă a celebrului asediu al Atlantei) – este surprinsă în detaliu şi pune la îndoială umanitatea indivizilor în faţa pericolului iminent: oamenii se calcă în picioare pentru a prinde un loc în tren, bagajele stau părăsite, degringolada domneşte peste tot.
Protagonistul este prins însă în cu totul alte probleme, căci acum pluteşte şi ameninţarea acuzaţiei de dezertare şi trădare. Apoi, grija familiei este un alt balast. Se creează o ingenioasă alternanţă între faptele şi gândurile eroului, pe de o parte, şi drama colectivă, pe de alta. Sunt prezentate trenurile interminabile cu refugiaţi, deraiate, miile de morţi şi cadavrele aruncate din tren, ca în ,,Balaurul” Hortensiei Papadat-Bengescu. Enumeraţia rece, de proces verbal, aglomerarea de informaţii, trădează vocea narativă-obiectivă, realistă şi dură a naratorului principal. Apoi, zvonurile că nemţii, acolo unde ajung, îi strâng pe toţi ardelenii, îi pun la zid şi îi împuşcă alimentează şi mai mult confuzia generală. Prezentarea inamicului se face printr-o gradare a tensiunii (,,Vin!... Nu mai vin!... Vin...”) şi o exacerbare la nivel sonor. Apoi linişte...
Intrarea nemţilor în Bucureşti este prezentată printr-o imagine clasică, am spune: ,,un vierme cenuşiu de oameni, poate vreo două sute”, dar şi dezamăgitoare, căci mulţi români fraternizează cu inamicul, femei nebune li se aruncă de gât ostaşilor germani, le dau pupături, flori şi turtă dulce: ,,...îţi umplea sufletul de durere şi de ruşine veselia aceea” [...] ,,Începea robia.”
Sentimentele eroului sunt contradictorii şi neclare. Revolta se asociază cu teroarea omului hăituit, care se aşteaptă să fie arestat în orice clipă. Soarta pare să-i stea tot sub semnul amânării. Nu este ridicat de autorităţi, ci i se oferă un post de traducător (sugestivă dubla semnificaţie a cuvântului!) la ,,Gazeta Bucureştilor” pe un salariu bun, dar refuză, căci nu vrea să fie ,,om de încredere pe-aici.” Calvarul lui Remus Lunceanu se conturează tot mai exact, dar omul pare să se obişnuiască mai uşor cu răul, decât cu binele, aşa că viaţa merge mai departe, ca şi ocupaţia germană.
Zvonistica este o foarte eficientă armă de război, deoarece macină lent şi sigur orice psihic. Aşteptarea este insuportabilă când e posibil să-ţi pierzi libertatea în orice clipă şi devine o tortură mult mai elaborată decât oricare alta. Ura împotriva ocupantului german îl face pe Lunceanu să-şi sondeze sentimentele: ,,E uşor să te baţi în piept că-ţi iubeşti ţara, când nimeni nu te opreşte s-o iubeşti. Dar s-o iubeşti când nu e voie, când iubirea e privită ca o crimă [...] atunci are un preţ, atunci ţi se cuvine recunoştinţa. Adică nu... Atunci îţi simţi mulţumirea. O datorie firească n-are nevoie de recunoştinţă, ci numai de suflet.” Deşi se reiterează termeni precum iubire de ţară, patrie, datorie, onoare este prima dată când se încearcă o surprindere simplă şi cinstită a acestora, fără fanfaronada obişnuită. Iubirii i se asociază ura ca element chiar necesar: ,,Ura are nevoie de descărcare, ca şi iubirea. Tăinuită te înăbuşe. O simţeam cum mă gătuia tot mai strâns.”
Modalitatea de rezistenţă în faţa inamicului este scrisul, iar articolele teatrale ale personajului deranjează, aşa că se propune începerea unei anchete. Eroul, spre deosebire de alte reprezentări în literatura de gen, gândeşte şi acţionează ca un civil. Se luptă cu propria laşitate şi cu iubirea de ţară. Acţiunile sale, deşi declarate ca subversive, sunt palide, dar în vreme de război capătă conotaţii catastrofale. În paralel cu ce cred autorităţile, personajul îşi întocmeşte chiar un fel de ,,mângâiere a disperării”: ,,Omul e animalul cel mai răbdător de sub soare. Oriunde l-ai arunca, trăieşte. Oricum l-ai tortura, se obişnuieşte. Primejdia nu-l mai înspăimântă, ba chiar îl oţeleşte. [...] O singură ţintă am: să mă strecor... Trebuie să rabd, să tac, să cred...”
Inevitabilul se produce şi Lunceanu e arestat şi ,,consolat” când cere lămuriri: ,,Nu arestăm noi degeaba pe nimeni!”, iar replica se potriveşte pentru orice regim totalitar. Acuzaţiile sunt stereotipe: dezertare (,,Ţara n-a renunţat la dumneata”), trădare (,,ai agitat împotriva ţării dumitale”) şi atitudine duşmănoasă. Dar anchetatorul are şi o latură umană, căci dă sfaturi de bine celui acuzat: ,,Potoleşte-te... că altfel întoarcem cojocul!” şi ajunge şi la adevăratul motiv al reţinerii – obţinerea lăzilor cu corespondenţa lui N. Iorga.
Într-un final vine şi ordinul de recrutare, dar (cinism al sorţii) în armata austro-ungară. Deşi depune jurământul de credinţă, Lunceanu reuşeşte să fugă şi să se ascundă la cunoştinţe. Schimbă apoi adresele şi împrumută bani, hotărât să ajungă în Moldova, o ,,ţară a făgăduinţei”, la liniile româneşti. Călătoria este lungă şi plină de pericole. Iese din Bucureşti ascuns într-o căruţă cu fân şi-şi continuă drumul cu trenul (văzut ca la H.P. Bengescu - ,,un balaur furios”), cu complicitatea ocupantului (,,Ce nu face neamţul pentru bacşiş”). Surprins de un funcţionar zelos, eroul şi însoţitorul său, Boiangiu, este dat pe mâna autorităţilor, bănuit de spionaj. Este dezamăgitor comportamentul obedient şi duplicitar al românilor faţă de ocupantul german.
Partea aceasta a cărţii stă sub semnul ,,romanului de senzaţie” prin tensiunea puternică, încercarea de adormire a vigilenţei duşmanului, minciuni salvatoare (eroul se prezintă drept corespondent de război, care încearcă să dea o lovitură de presă), deghizări etc.
Ajuns la Iaşi este copleşit de sentimentul bucuriei reîntâlnirii cu prietenii. Catastrofa (chiar titlul capitolului) se desăvârşeşte acum. Mai întâi ia forma unei uşoare reticenţe şi răceli din partea cunoscuţilor, care încep să-l ocolească. ,,O frică rea mă luase în braţe, mă strângea... O să mă înabuşe.” Misterul este lămurit curând de către un amic: se vorbesc lucruri îngrozitoare despre el, e bănuit a fi om al nemţilor, spion. Isteria războiului îl urmăreşte implacabil. Acuzaţiile false şi impresiile sunt mai credibile decât adevărul însuşi, iar argumentul suprem al celor care îl acuză este chiar rămânerea sa timp îndelungat sub ocupant fără să fie arestat. Naivitatea protagonistului este încă o dată incredibilă şi păguboasă: ,,Niciodată minciunile nu au trai lung.” Încercând să-şi impună numele nepătat i se replică dur şi cinic: ,,Eşti de-atâta vreme în ţară şi încă n-ai învăţat că la noi nimeni nu se compromite! Încetează cu sentimentalismele...” Nici în vremuri tulburi mizeriile caracterului uman nu se astâmpără, ba dimpotrivă, terenul este şi mai propice pentru colportări de zvonuri şi intrigi. Gura lumii devine instanţa supremă. Nimeni nu ştie nimic, dar ,,toată lumea vorbeşte.”
Utimele iluzii despre dreptate şi bunătate omenească se năruie: ,,Când viaţa te doare, moartea este singura tămăduire.” Chiar sfaturile bine intenţionate, capătă aparenţa imposturii: ,,Omul trebuie să lupte. Mai cu seamă omul ales. Dacă ai fi un nimic, nimeni nu te-ar lua în seamă. Cei chemaţi sunt totdeauna bine înarmaţi.” Arma la care va recurge eroul în final nu mai este scoasă din arsenalul sentimentelor înalt-umane, ci una cât se poate de reală – un revolver.
Capitolul final, ,,De ce?” reia în mod identic titlul primului şi închide cercul existenţei eroului. ,,Te poţi apăra împotriva unui duşman văzut, dar împotriva duşmăniei nelămurite nu există scăpare.” ,,Lumea e o vorbă şi sutele şi miile de guri împreună.”
Găsirea revolverului îi clarifică nu numai ce are de făcut, ci şi ceea ce a fost viaţa sa până atunci: ,,Am rătăcit prin lume fără nici o ţintă lămurită. Ambiţiile mele se fereau de ambiţiile altora, în loc să le încrucişeze şi să le zădărnicească. Am avut veşnic numai începuturi de luptă [...] Eram un învins printre cei ce se războiau chiar cu morile de vânt, numai să aibă iluzia că sunt învingători.” Consideraţiile sale sunt grave, autoanaliza se face fără milă şi cu precizia laserului. Nu îi este permis nici măcar un raport de egalitate cu bătrânul Don Quijote. Vina sa este şovăirea, neimplicarea, moliciunea, întârzierea deciziilor şi faptul că este doar un om normal, cu tot ce implică această păcătoasă normalitate – slăbiciune, temere, iluzie.
Iluminarea finală este profundă şi decisivă: ,,Cel ce moare de bunăvoie e un călător istovit de drum, dornic de odihnă... Balsamul sufletelor este odihna.” Sfârşitul cărţii asociază două spovedanii: a unui naiv şi a unui învins, dar numai în aparenţă: ,,Omul hotărât este cel puternic.” ,,Omul pate fi înfrânt, dar nu distrus”, spunea Hemingway.
Anunţarea victoriei în război coincide cu ,,victoria” omului în faţa unei vieţi de calvar. ,,Există oare o mai mare victorie ca moartea?” Este o interogaţie retorică ce aminteşte un alt destin, de data aceasta celest, cel al lui Iisus Hristos. Calvarul lui Remus Lunceanu este o urcare a Golgotei şi o crucificare benevolă, chiar înainte de a i se spune că gestul nu mai este necesar. Eroul se desparte de viaţă în sunet de fanfare, iar paşii care fac diferenţa dintre lumină şi întuneric, dintre viaţă şi moarte, sunt prezentaţi fotogramă cu fotogramă. Avertismentul cu care se deschidea romanul îşi găseşte lămurirea în final, sau poate nu în totalitate, lăsând să plutească veşnic acuzator întrebarea ,,De ce?”
(Amalia Istrate pe www.bookspot.ro)
July 21, 2024
"E ușor să te bați în piept că-ti iubești țara, când nimeni nu te oprește s-o iubești. Dar s-o iubești când nu e voie, când iubirea e privită drept o crimă, când mii de ispite te pândesc să te abată, atunci are un preț, atunci ți se cuvine recunoștința."
February 23, 2014
Ador sa citesc tot ce-a scis Rebreanu. L-am admirat foarte mult si ca om. Tare mult as fi apreciat oportunitatea de-l fi cunoscut personal!!!
February 16, 2024
"E ușor să te bați în piept că-ți iubești țara, când nimeni nu te oprește s-o iubești. Dar s-o iubești când nu e voie, când iubirea e privită drept o crimă, când mii de ispite te pândesc să te abată, atunci are un preț, atunci ți se cuvine recunoștința. Adică nu... Atunci îi simți mulțumirea. Atât. O datorie firească are nevoie de recunoștință, ci numai de suflet. Rău este când n-o împlinești, când însă ți-o faci, nu-ți câștigi merite deosebite.În realitate, dragostea de ţară și de neam nu știi s-o prețiiești și nici s-o simți aievea decât sub pumnul străinului. Atunci îți umple tot sufletul, îți înnobilează toată firea, îți sporește nădejdile și-ți întărește încrederea. Fructul oprit e cel mai dulce. Numai cel ce suferă pentru ţara lui, cel ce trebuie să scrâșnească dinții și să-și înghită mânia, cel ce se revoltă „cu pumnii strânși în buzunare“, numai în inima aceluia își coboară rădăcinile adânci adevărata iubire. Suferința singură zămislește pasiunile mari..."
July 24, 2019
"Calvarul" este o narațiune la persoana I , puţin practicată de prozatorul care va declara mai târziu că el " s-a sfiit totdeauna să scrie pentru tipar la persoana întâi" şi nu a agreat " hiperbolizarea aceasta a eului".
Confesiune sau ficțiune? - este o dilemă neclară. Cele doua noțiuni nu sunt în fond,chiar atât de incompatibile pe cât par. "Calvarul "este confesiunea fictivă a lui Remus Lunceanu ( antenţie la iniţialele R. L) în care trebuie să citim confesiunea reală, dar deghizată a autorului însuşi, Liviu Rebreanu( L.R) .
"Calvarul " se prezintă ca mărturirea testamentară a unui poet şi gazetar, Remus Lunceanu, de 31 de ani( deci cu o mică diferență în minus față de vârsta autorului, acesta având 34 de ani la publicarea cărții ; şi de asemenea, exact vârsta de 31 de ani o are şi David Pop din nuvela " Catastrofa " , scrisă în aceiasi perioadă), frământat până la istovire de suspiciunile confraților, în timpul Primului Război Mondial . Plecat din Ardeal în urmă cu zece ani, e suspectat la Bucureşti , in timpul ocupaţiei germane , de lipsa de loilalitate față de statul austro- ungar. Refugiat la Iaşi ,din teama de a nu fi arestat pentru eschivă de recrutare , e bănuit de confraţi ca spion al regimului de ocupaţie . Suspiciunea generalizată îl copleseşte , îl împinge la sinucidere , după cum explică resorturile acestei drame în avertismentul autorului : " Un om şi-a curmat viaţa în clipa în care a înțeles limpede că între el şi oamenii spre care năzuise din toate adâncimile sufletului său, s-a deschis o prăpastie- atâta tot ".
Întregul roman nu va fi deci, altceva decât confesiunea unui învins , adresată unei posteriorități incerte , scrisă de-a lungul unei nopți , înainte de a se sinucide.
Moartea sa îi va acuza , îi va învinovăți pe cei care l-au împins în gestul ultim .
Povestirea sau romanul nu vor depune mărturie despre măcelul fizic , despre " zdrobirea trupurilor", ci despre "strivirea sufletelor ", mai exact despre suferințele sufleteşti care rod îndelung temelia vieții. Explicitatea orientează foarte bine lectura , în sensul unei suferințe morale , deci al unei drame psihologice profund semnificative pentru un timp tragic.
Altă direcţie de erodare a generalitații dramei umane din " Calvarul" vine dinspre un conjuncturalism ( sau chiar regionalism ) asumat. Remus Lunceanu este un scriitor ardelean care a trecut munții pentru a se realiza, dar mediul cultural şi social din Regat i-a spulberat iluziile. Atmosfera devastatoare a războiului şi drama civică a unui ardelean apropie, mai clar , " Calvarul" de nuvela " Catastrofa" si de romanul" Pădurea spânzuraților ". Dacă acestea din urmă , prezintă drama ardeleanului angajat pe front împotriva confraților, "Calvarul " se referă la o situație de neangajare , de marginalizare vinovată; fapt demonstrat de refuzul instituţiilor de război, de a-l recuruta în armata romană.
Disperarea lui Remus Lunceanu e rodul otrăvit al unei alienări individuale într-o societate bolnavaă devastată de coşmarul războiului . Remus Lunceanu este predestinat să fie victima unei lumi nedrepte. O recunoaşte el însuşi.
"Calvarul "dezbate toate resorturile psihologice ale unei drame, urmează îndeaproape destinul complet al personajului, nu secvențial, întrucât soluţia dramei, înfățişată până la capăt, este sinuciderea. Sinuciderea pentru Rebreanu reprezinta soluţia finală salvatoare şi este o temă de referinţă în operele acestuia.
"Roman , povestire sau nuvelă, CALVARUL este confesiunea tesamentară disperată a unei disculpări, cu sentimentul răvăşitor al inutilităţii", Ion Simuț
" Ce poate să însemne moartea unui om la vremea atâtor bătălii înverşunate în care se topesc zilnic mii de vieți? Ş-apoi moartea însăşi nu e dureroasă; îngrozitoare este numai calea până la ea. Căci pe calea accea se spulberă speranţele, sângerează inimile, se sfâşie sufletele..."
" Viața , care, orice s-ar zice , este cel mai iscusit romancier din lume"
" Ce greu e sa coordonezi când sufletul îţi geme de povara durerilor"
"Bucuria cere s-o plimbi ca şi o haină nouă"
" în ceasurile grele speranța e cea mai vie si mai mângâietoare şi se agaţă bucuroasă de toate închipuirile"
" Urâte sunt mărunțişurile vieţii, şi totuşi ele alcătuiesc temelia, ele ne îndreaptă năzuințele şi paşii . Se pot face fraze multe şi frumoase despre minciuna materialismului , despre trebuința de-a nu ţine seama de daravelile materiale, de-a trăi pentru ideal... De obicei ,frazele sunt făcute de cei ce au din belşug de toate . În realitate, grija stomacului e cea mai cumplită, ea îți iroseşte trei sferturi din viață"
" Necunoscutul e totdeauna chinuitor"
" Da, da, viața nu se opreşte nici o clipă. Trece nepasătoare. Omul trebuie s-o primeasca aşa cum este sau cum vine, fără să murmure sau să se împotrivească. Şi omul e ființa cea mai mlădioasă din lume. Împrejurările îl îndoaie şi-l sucesc cum le place. Privirile se îndreaptă veşnic înainte. Ce-a fost ieri nu ne mai intereseaza. Ne chinuieşte numai ce va fi mâine sau poimâine..."
" Groaza şi mizeria îți oțelesc inima şi ţi-o împietresc, încât ajungi să nu te mai doară nimic, să nu te mai frământe nici o speranţă."
" Suferinţa singură zămisleşte pasiunile mari"
" Relativitatea e temelia întregii clădiri sociale. Nimic nu e absolut pe lume"
" Realitatea e cel mai puternic leac al închipuirilor "
" Ura are nevoie de descărcare, ca şi iubirea. Tăinuită, te înăbuşe"
" Ura e născocitoare şi şireată , întocmai ca iubirea. Găseşte prilejurile şi le exploatează cu îndârjire"
" Orice durere are leac. Greutatea este doar să-l dibuieşti. Dacă n-ar fi uitarea şi speranţa, viaţa ar fi atât de chinuitoare, că n-ai putea-o îndura nici măcar o zi. Ş-apoi omul e animalul cel mai rabdător de sub soare. Oriunde l-ai arunca, trăieşte. Oricum l-ai tortura, se obişnuieşte. Primejdia cea mai crâncenă , dacă-l urmăreşte mai staruitor şi mai îndelung,nu-l mai înspăimântă , ba chiar îl oțeleşte"
" Nimic nu este mai grăbit în lume ca speranţa"
"Şovăirea e cel mai mare păcat în viața omului. Hotărârea cea mai neroadă e de mii de ori mai bună. Şovāirea îți roade judecata până ce ţi-o întunecă şi ţi-o strâmbă. O clipă de ezitare dărâmă o țară, o lume întreagă".
" Când viața te doare, moartea e o tămăduire".
Confesiune sau ficțiune? - este o dilemă neclară. Cele doua noțiuni nu sunt în fond,chiar atât de incompatibile pe cât par. "Calvarul "este confesiunea fictivă a lui Remus Lunceanu ( antenţie la iniţialele R. L) în care trebuie să citim confesiunea reală, dar deghizată a autorului însuşi, Liviu Rebreanu( L.R) .
"Calvarul " se prezintă ca mărturirea testamentară a unui poet şi gazetar, Remus Lunceanu, de 31 de ani( deci cu o mică diferență în minus față de vârsta autorului, acesta având 34 de ani la publicarea cărții ; şi de asemenea, exact vârsta de 31 de ani o are şi David Pop din nuvela " Catastrofa " , scrisă în aceiasi perioadă), frământat până la istovire de suspiciunile confraților, în timpul Primului Război Mondial . Plecat din Ardeal în urmă cu zece ani, e suspectat la Bucureşti , in timpul ocupaţiei germane , de lipsa de loilalitate față de statul austro- ungar. Refugiat la Iaşi ,din teama de a nu fi arestat pentru eschivă de recrutare , e bănuit de confraţi ca spion al regimului de ocupaţie . Suspiciunea generalizată îl copleseşte , îl împinge la sinucidere , după cum explică resorturile acestei drame în avertismentul autorului : " Un om şi-a curmat viaţa în clipa în care a înțeles limpede că între el şi oamenii spre care năzuise din toate adâncimile sufletului său, s-a deschis o prăpastie- atâta tot ".
Întregul roman nu va fi deci, altceva decât confesiunea unui învins , adresată unei posteriorități incerte , scrisă de-a lungul unei nopți , înainte de a se sinucide.
Moartea sa îi va acuza , îi va învinovăți pe cei care l-au împins în gestul ultim .
Povestirea sau romanul nu vor depune mărturie despre măcelul fizic , despre " zdrobirea trupurilor", ci despre "strivirea sufletelor ", mai exact despre suferințele sufleteşti care rod îndelung temelia vieții. Explicitatea orientează foarte bine lectura , în sensul unei suferințe morale , deci al unei drame psihologice profund semnificative pentru un timp tragic.
Altă direcţie de erodare a generalitații dramei umane din " Calvarul" vine dinspre un conjuncturalism ( sau chiar regionalism ) asumat. Remus Lunceanu este un scriitor ardelean care a trecut munții pentru a se realiza, dar mediul cultural şi social din Regat i-a spulberat iluziile. Atmosfera devastatoare a războiului şi drama civică a unui ardelean apropie, mai clar , " Calvarul" de nuvela " Catastrofa" si de romanul" Pădurea spânzuraților ". Dacă acestea din urmă , prezintă drama ardeleanului angajat pe front împotriva confraților, "Calvarul " se referă la o situație de neangajare , de marginalizare vinovată; fapt demonstrat de refuzul instituţiilor de război, de a-l recuruta în armata romană.
Disperarea lui Remus Lunceanu e rodul otrăvit al unei alienări individuale într-o societate bolnavaă devastată de coşmarul războiului . Remus Lunceanu este predestinat să fie victima unei lumi nedrepte. O recunoaşte el însuşi.
"Calvarul "dezbate toate resorturile psihologice ale unei drame, urmează îndeaproape destinul complet al personajului, nu secvențial, întrucât soluţia dramei, înfățişată până la capăt, este sinuciderea. Sinuciderea pentru Rebreanu reprezinta soluţia finală salvatoare şi este o temă de referinţă în operele acestuia.
"Roman , povestire sau nuvelă, CALVARUL este confesiunea tesamentară disperată a unei disculpări, cu sentimentul răvăşitor al inutilităţii", Ion Simuț
" Ce poate să însemne moartea unui om la vremea atâtor bătălii înverşunate în care se topesc zilnic mii de vieți? Ş-apoi moartea însăşi nu e dureroasă; îngrozitoare este numai calea până la ea. Căci pe calea accea se spulberă speranţele, sângerează inimile, se sfâşie sufletele..."
" Viața , care, orice s-ar zice , este cel mai iscusit romancier din lume"
" Ce greu e sa coordonezi când sufletul îţi geme de povara durerilor"
"Bucuria cere s-o plimbi ca şi o haină nouă"
" în ceasurile grele speranța e cea mai vie si mai mângâietoare şi se agaţă bucuroasă de toate închipuirile"
" Urâte sunt mărunțişurile vieţii, şi totuşi ele alcătuiesc temelia, ele ne îndreaptă năzuințele şi paşii . Se pot face fraze multe şi frumoase despre minciuna materialismului , despre trebuința de-a nu ţine seama de daravelile materiale, de-a trăi pentru ideal... De obicei ,frazele sunt făcute de cei ce au din belşug de toate . În realitate, grija stomacului e cea mai cumplită, ea îți iroseşte trei sferturi din viață"
" Necunoscutul e totdeauna chinuitor"
" Da, da, viața nu se opreşte nici o clipă. Trece nepasătoare. Omul trebuie s-o primeasca aşa cum este sau cum vine, fără să murmure sau să se împotrivească. Şi omul e ființa cea mai mlădioasă din lume. Împrejurările îl îndoaie şi-l sucesc cum le place. Privirile se îndreaptă veşnic înainte. Ce-a fost ieri nu ne mai intereseaza. Ne chinuieşte numai ce va fi mâine sau poimâine..."
" Groaza şi mizeria îți oțelesc inima şi ţi-o împietresc, încât ajungi să nu te mai doară nimic, să nu te mai frământe nici o speranţă."
" Suferinţa singură zămisleşte pasiunile mari"
" Relativitatea e temelia întregii clădiri sociale. Nimic nu e absolut pe lume"
" Realitatea e cel mai puternic leac al închipuirilor "
" Ura are nevoie de descărcare, ca şi iubirea. Tăinuită, te înăbuşe"
" Ura e născocitoare şi şireată , întocmai ca iubirea. Găseşte prilejurile şi le exploatează cu îndârjire"
" Orice durere are leac. Greutatea este doar să-l dibuieşti. Dacă n-ar fi uitarea şi speranţa, viaţa ar fi atât de chinuitoare, că n-ai putea-o îndura nici măcar o zi. Ş-apoi omul e animalul cel mai rabdător de sub soare. Oriunde l-ai arunca, trăieşte. Oricum l-ai tortura, se obişnuieşte. Primejdia cea mai crâncenă , dacă-l urmăreşte mai staruitor şi mai îndelung,nu-l mai înspăimântă , ba chiar îl oțeleşte"
" Nimic nu este mai grăbit în lume ca speranţa"
"Şovăirea e cel mai mare păcat în viața omului. Hotărârea cea mai neroadă e de mii de ori mai bună. Şovāirea îți roade judecata până ce ţi-o întunecă şi ţi-o strâmbă. O clipă de ezitare dărâmă o țară, o lume întreagă".
" Când viața te doare, moartea e o tămăduire".
January 6, 2024
de citit „Catastrofa”, „Calvarul” și „Ivan Ștrul, dezertor” pentru cei interesați de nuvelele istorice+psihologice ale lui Rebreanu (sfat: dacă este descris cu lux de amănunte gâtul unui personaj, e posibil ca el să ajungă în ștreang), „Fiara” pentru cei care n-au plâns la cele trei nuvele enumerate anterior și vor s-o facă la moartea unui câine și „Omul mic și oamenii mari”+„Cumpăna dreptății” pentru un amestec de Dostoievski și Caragiale (dar și pentru actualitatea lor).
„Lumea. Lumea. Lumea.
Nu mai simțeam nici durere, nici indignare, nici tristețe. Încetul cu încetul însă o scârbă mare de viață mi se furișă în suflet. Umblai toată seara pe străzi, printre mulțimea zgomotoasă, lacomă de petreceri și de trai. Vedeam cum se zbate viața pretutindeni, grăbită, egoistă, nepăsătoare. Auzeam glasurile aspre care parcă toate se sileau să acopere conștiințele, să arunce uitarea peste suferințe, să cheme viitorul cu tainele lui nepăsătoare... Alte ori sărbătoarea vieții mă fermeca și mă ademenea; acuma mă umplea de îngrijorare, de resemnare...” și „Altădată aș fi dorit cu dorință mare să-mi scald ochii în lumina trandafirie a zorilor mari!... Acuma nici o lumină nu mă cheamă. Acuma întunericul mă strigă.” (din „Calvarul”)
„Lumea. Lumea. Lumea.
Nu mai simțeam nici durere, nici indignare, nici tristețe. Încetul cu încetul însă o scârbă mare de viață mi se furișă în suflet. Umblai toată seara pe străzi, printre mulțimea zgomotoasă, lacomă de petreceri și de trai. Vedeam cum se zbate viața pretutindeni, grăbită, egoistă, nepăsătoare. Auzeam glasurile aspre care parcă toate se sileau să acopere conștiințele, să arunce uitarea peste suferințe, să cheme viitorul cu tainele lui nepăsătoare... Alte ori sărbătoarea vieții mă fermeca și mă ademenea; acuma mă umplea de îngrijorare, de resemnare...” și „Altădată aș fi dorit cu dorință mare să-mi scald ochii în lumina trandafirie a zorilor mari!... Acuma nici o lumină nu mă cheamă. Acuma întunericul mă strigă.” (din „Calvarul”)
May 17, 2020
Cuibul visurilor 4/5
Catastrofa 5/5
A murit o femeie 3/5
Calvarul 4/5
Itic Strul, dezertor 5/5
Fiara 3/5
Ghinionul 3/5
Omul mic si oamenii mari 4/5
Cumpana dreptatii 4/5
La urma urmelor 3/5
Catastrofa 5/5
A murit o femeie 3/5
Calvarul 4/5
Itic Strul, dezertor 5/5
Fiara 3/5
Ghinionul 3/5
Omul mic si oamenii mari 4/5
Cumpana dreptatii 4/5
La urma urmelor 3/5
April 5, 2023
Interesting read. Rebreanu had a unique writing style versus his contemporaries. Will definitely read all his published works.
October 3, 2024
Most probably an early sketch of The Forest of the Hanged.
Liviu Rebreanu’s The Ordeal is a gripping and deeply introspective novella that masterfully portrays the emotional and psychological struggles of its protagonist, Remus Lunceanu. Set against the backdrop of the German occupation of Bucharest during World War I, the story succeeds to capture the devastation of war, first on personal side, through the eyes of the protagonist, but also on the collective psyche – the society that keeps changing sides in a struggle for survival. As the people grapple with shifting allegiances and moral dilemmas, the narrative unfolds with a sense of despair and urgency. The relentless chaos of the war kills relationships, distorts ethical boundaries and in the end, transforms individuals to mere shadows of their former selves.
Now, Remus finds himself trapped in a painful reality, desperately trying to conceal his past, while clinging to his moral compass. Hailing from Transylvania, he is haunted that the occupying forces will discover his origins and execute him as a traitor. This constant anxiety drives him into a state of internal turmoil, where he must navigate the treacherous landscape of war while grappling with the guilt of his choices and the weight of his heritage. As the line between right and wrong blurs in this deathly stand, Remus must keep his humanity in a world that seems intent on striping it away. **** stars
Liviu Rebreanu’s The Ordeal is a gripping and deeply introspective novella that masterfully portrays the emotional and psychological struggles of its protagonist, Remus Lunceanu. Set against the backdrop of the German occupation of Bucharest during World War I, the story succeeds to capture the devastation of war, first on personal side, through the eyes of the protagonist, but also on the collective psyche – the society that keeps changing sides in a struggle for survival. As the people grapple with shifting allegiances and moral dilemmas, the narrative unfolds with a sense of despair and urgency. The relentless chaos of the war kills relationships, distorts ethical boundaries and in the end, transforms individuals to mere shadows of their former selves.
Now, Remus finds himself trapped in a painful reality, desperately trying to conceal his past, while clinging to his moral compass. Hailing from Transylvania, he is haunted that the occupying forces will discover his origins and execute him as a traitor. This constant anxiety drives him into a state of internal turmoil, where he must navigate the treacherous landscape of war while grappling with the guilt of his choices and the weight of his heritage. As the line between right and wrong blurs in this deathly stand, Remus must keep his humanity in a world that seems intent on striping it away. **** stars
October 11, 2025
#2025#55
Lectura romanului „Calvarul” reprezintă a opta întâlnire cu scrierea lui Liviu Rebreanu, un autor care surprinde mereu prin profunzimea analizei sufletești și prin realismul său tulburător. Și de această dată, întâlnirea are un impact emoțional puternic, pentru că Rebreanu nu oferă doar o poveste, ci o filă vie de istorie, o mărturie despre suferință, demnitate și lupta omului prins în vâltoarea evenimentelor tragice.
Nuvela „Calvarul” prezintă drama unui țăran român din Ardeal, surprins de izbucnirea Primului Război Mondial. Când autoritățile maghiare încep mobilizarea, Toma refuză să lupte pentru o țară străină și fuge de acasă.
În centrul nuvelei se află războiul, privit nu din perspectiva eroilor de pe front, ci din cea a țăranului simplu, care nu înțelege rostul luptelor și al sângelui vărsat. Pentru Toma, războiul aduce doar frica, foametea, pierderea casei și dezumanizarea. El devine simbolul tuturor celor care au trăit războiul ca pe un blestem, nu ca pe o datorie glorioasă.
Un fir esențial al nuvelei este căutarea libertății. Toma fuge din Ardeal, se ascunde, trece munții, crezând că va fi liber odată ajuns în Moldova. Dar oriunde merge, dă peste alte autorități, alte reguli, alte frici. Rebreanu arată că libertatea exterioară (fuga de dușmani) nu valorează nimic fără libertate lăuntrică, fără pace sufletească.
Lectura nuvelei “Calvarul” lasă o impresie profundă, pentru că ne arată drama unui om simplu prins între istorie, frică și dorința de libertate. Povestea lui Toma Păduraru ne învață că suferința, sacrificiul și neputința fac parte din destinul omului, dar și că demnitatea și conștiința nu pot fi niciodată înfrânte. Calvarul rămâne astfel o filă de istorie și o lecție emoțională despre prețul libertății, menită să fie citită și meditata de fiecare generație.
„Calvarul” de Liviu Rebreanu
Lectura romanului „Calvarul” reprezintă a opta întâlnire cu scrierea lui Liviu Rebreanu, un autor care surprinde mereu prin profunzimea analizei sufletești și prin realismul său tulburător. Și de această dată, întâlnirea are un impact emoțional puternic, pentru că Rebreanu nu oferă doar o poveste, ci o filă vie de istorie, o mărturie despre suferință, demnitate și lupta omului prins în vâltoarea evenimentelor tragice.
Nuvela „Calvarul” prezintă drama unui țăran român din Ardeal, surprins de izbucnirea Primului Război Mondial. Când autoritățile maghiare încep mobilizarea, Toma refuză să lupte pentru o țară străină și fuge de acasă.
În centrul nuvelei se află războiul, privit nu din perspectiva eroilor de pe front, ci din cea a țăranului simplu, care nu înțelege rostul luptelor și al sângelui vărsat. Pentru Toma, războiul aduce doar frica, foametea, pierderea casei și dezumanizarea. El devine simbolul tuturor celor care au trăit războiul ca pe un blestem, nu ca pe o datorie glorioasă.
Un fir esențial al nuvelei este căutarea libertății. Toma fuge din Ardeal, se ascunde, trece munții, crezând că va fi liber odată ajuns în Moldova. Dar oriunde merge, dă peste alte autorități, alte reguli, alte frici. Rebreanu arată că libertatea exterioară (fuga de dușmani) nu valorează nimic fără libertate lăuntrică, fără pace sufletească.
Lectura nuvelei “Calvarul” lasă o impresie profundă, pentru că ne arată drama unui om simplu prins între istorie, frică și dorința de libertate. Povestea lui Toma Păduraru ne învață că suferința, sacrificiul și neputința fac parte din destinul omului, dar și că demnitatea și conștiința nu pot fi niciodată înfrânte. Calvarul rămâne astfel o filă de istorie și o lecție emoțională despre prețul libertății, menită să fie citită și meditata de fiecare generație.
„Calvarul” de Liviu Rebreanu
Displaying 1 - 12 of 12 reviews