Indigo continuă, cu acuitate sporită şi cu un sound poetic încă şi mai bine individualizat, aventura existenţială şi livrescă din rezistenţă (2016), căutarea unei identităţi feminine sau, pur şi simplu, omeneşti-prea-omeneşti, imaginând şi/sau „scanând” teritorii de dincolo de „visul frumos al oamenilor Xerox”. În plin aflux al teoriilor şi al poeticilor „postumaniste”, Alina Purcaru redescoperă şi reabilitează tandra simplitate a umanului, nostalgia, curajul confesiunii sau necesitatea comuniunii. Ea scrie despre fragilitate, fărâmiţare, (auto)dizolvare ori despre violenţă şi despre „lucrurile dure” ce compun un decor al înstrăinării şi sfâşierii, în care eul, reflectându-se într-un şir de „zeiţe, sclave, sfinte, convertite, fugite, păgâne”, glisează continuu între greutate şi har (în termenii unei Simone Weil). Aici „greutatea/ (...) face timpul să pară timp”, iar rememorarea înseamnă a pătrunde în „noi încăperi izolate cu plută/duhnind a trecut”. Sincronă sintactic cu ritmurile timpului său, poezia Alinei Purcaru se diferenţiază însă de trendul general printr-un accent de gravitate, printr-o tuşă uşor retro sau prin discretul gust estetizant, printr-o sugestie de forţă şi de obstinată „rezistenţă”.
Mai departe mă uitam la capetele blocurilor, la aerul de consistența cenușii, sleit printre antene; așteptam să apară irizațiile portocalii, mai mult mocnite, ca să-mi pot închipui ceva cald.
Martie e noiembrie, așa a fost întotdeauna, o lună aspră, umflată, și noi, incapabili să ne obișnuim -
de parcă am locui într-o pădurede stâlpi de înaltă tensiune, izolați printr-un accident al naturii, stăvezii și gata de plecare.
partea mea favorita a fost “exercitii pentru jurnalul paralel” poezia alinei e foarte dragut scrisa, ce e relativ greu pt mine e sa ma pun in pielea ei pt a putea intelege ce scrie in toata splendoarea, indigoul ei e unicat