What do you think?
Rate this book
Llamadas telefónicas
Decía Hemingway que un buen relato debe ser como un iceberg; lo que se ve es siempre menos que lo que queda oculto bajo el agua, y otorga intensidad, misterio, fuerza y significación a lo que flota en la superficie. Los cuentos de este libro cumplen con tal premisa, pero también se sustentan en una afirmación que hace el autor en uno de ellos: la cultura es la realidad. Y así es, al menos en su territorio literario: relatos abiertos, nada previsibles, donde lo que está más allá de la historia que se cuenta –siempre apasionante–, el enigma que hay que desvelar, subyace a lo escrito; donde en cada uno de ellos hay una figura inscrita en la trama del tapiz que hay que descubrir, una figura en la que realidad y ficción se imitan la una a la otra.
Sensini, un viejo escritor sudamericano exiliado –y aquí aparecen las sombras de Onetti y de Moyano, entre otros–, enseña a otro escritor más joven, también expatriado, la picaresca de los premios literarios de provincias. Joanna Silvestri, antigua diva del cine porno, nos habla de su relación con Jack, uno de sus partenaires, y no podemos sino recordar a un célebre actor de este circuito, muerto de sida tras una vida bastante enigmática. Henry SimonLeprince, o la peripecia, en tiempos convulsos, de un escritor sin talento pero poseído por la literatura. William Burns, un americano tranquilo de California del sur, se ve envuelto en una historia de relaciones triangulares, asesinatos equivocados. Relatos que remiten a otros relatos, a otros escritores, a otras historias, a películas, la obra de un fabulador que, como afirmó un crítico, «mantiene un constante diálogo con la tradición literaria más inteligente, culta y refinada», pero también utiliza con humor y sabiduría los géneros populares.
Sensini, un viejo escritor sudamericano exiliado –y aquí aparecen las sombras de Onetti y de Moyano, entre otros–, enseña a otro escritor más joven, también expatriado, la picaresca de los premios literarios de provincias. Joanna Silvestri, antigua diva del cine porno, nos habla de su relación con Jack, uno de sus partenaires, y no podemos sino recordar a un célebre actor de este circuito, muerto de sida tras una vida bastante enigmática. Henry SimonLeprince, o la peripecia, en tiempos convulsos, de un escritor sin talento pero poseído por la literatura. William Burns, un americano tranquilo de California del sur, se ve envuelto en una historia de relaciones triangulares, asesinatos equivocados. Relatos que remiten a otros relatos, a otros escritores, a otras historias, a películas, la obra de un fabulador que, como afirmó un crítico, «mantiene un constante diálogo con la tradición literaria más inteligente, culta y refinada», pero también utiliza con humor y sabiduría los géneros populares.
208 pages, Paperback
First published January 1, 1997
194 people are currently reading
3447 people want to read
About the author
Roberto Bolaño
142 books6,888 followersFor most of his early adulthood, Bolaño was a vagabond, living at one time or another in Chile, Mexico, El Salvador, France and Spain. Bolaño moved to Europe in 1977, and finally made his way to Spain, where he married and settled on the Mediterranean coast near Barcelona, working as a dishwasher, a campground custodian, bellhop and garbage collector — working during the day and writing at night.
He continued with his poetry, before shifting to fiction in his early forties. In an interview Bolaño stated that he made this decision because he felt responsible for the future financial well-being of his family, which he knew he could never secure from the earnings of a poet. This was confirmed by Jorge Herralde, who explained that Bolaño "abandoned his parsimonious beatnik existence" because the birth of his son in 1990 made him "decide that he was responsible for his family's future and that it would be easier to earn a living by writing fiction." However, he continued to think of himself primarily as a poet, and a collection of his verse, spanning 20 years, was published in 2000 under the title The Romantic Dogs.
Regarding his native country Chile, which he visited just once after going into voluntary exile, Bolaño had conflicted feelings. He was notorious in Chile for his fierce attacks on Isabel Allende and other members of the literary establishment.
In 2003, after a long period of declining health, Bolaño passed away. Bolaño was survived by his Spanish wife and their two children, whom he once called "my only motherland."
Although deep down he always felt like a poet, his reputation ultimately rests on his novels, novellas and short story collections. Although Bolaño espoused the lifestyle of a bohemian poet and literary enfant terrible for all his adult life, he only began to produce substantial works of fiction in the 1990s. He almost immediately became a highly regarded figure in Spanish and Latin American letters.
In rapid succession, he published a series of critically acclaimed works, the most important of which are the novel Los detectives salvajes (The Savage Detectives), the novella Nocturno de Chile (By Night In Chile), and, posthumously, the novel 2666. His two collections of short stories Llamadas telefónicas and Putas asesinas were awarded literary prizes.
In 2009 a number of unpublished novels were discovered among the author's papers.
He continued with his poetry, before shifting to fiction in his early forties. In an interview Bolaño stated that he made this decision because he felt responsible for the future financial well-being of his family, which he knew he could never secure from the earnings of a poet. This was confirmed by Jorge Herralde, who explained that Bolaño "abandoned his parsimonious beatnik existence" because the birth of his son in 1990 made him "decide that he was responsible for his family's future and that it would be easier to earn a living by writing fiction." However, he continued to think of himself primarily as a poet, and a collection of his verse, spanning 20 years, was published in 2000 under the title The Romantic Dogs.
Regarding his native country Chile, which he visited just once after going into voluntary exile, Bolaño had conflicted feelings. He was notorious in Chile for his fierce attacks on Isabel Allende and other members of the literary establishment.
In 2003, after a long period of declining health, Bolaño passed away. Bolaño was survived by his Spanish wife and their two children, whom he once called "my only motherland."
Although deep down he always felt like a poet, his reputation ultimately rests on his novels, novellas and short story collections. Although Bolaño espoused the lifestyle of a bohemian poet and literary enfant terrible for all his adult life, he only began to produce substantial works of fiction in the 1990s. He almost immediately became a highly regarded figure in Spanish and Latin American letters.
In rapid succession, he published a series of critically acclaimed works, the most important of which are the novel Los detectives salvajes (The Savage Detectives), the novella Nocturno de Chile (By Night In Chile), and, posthumously, the novel 2666. His two collections of short stories Llamadas telefónicas and Putas asesinas were awarded literary prizes.
In 2009 a number of unpublished novels were discovered among the author's papers.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 394 reviews
April 17, 2022
“La vida no solo es vulgar sino también inexplicable”La literatura de Bolaño no parece tener ningún motivo o fin preciso, hasta los finales de sus cuentos carecen de desenlaces, dan la impresión de que de igual forma la historia podría continuar o que justo ese punto en el que termina es donde podría empezar la parte más interesante o es tan críptico que uno tiene que volver sobre las páginas leídas buscando las claves que seguramente pasaron inadvertidas. Tienen siempre un aire de confidencia, como una conversación en la barra de un bar con un desconocido que de pronto se acerca a contarnos algo que evidentemente necesita sacar de sí mismo y cuyas implicaciones y derivaciones solo él es capaz de comprender y cuyo final solo se producirá con su muerte en un futuro que ya no conoceremos pues no le volveremos a ver nunca más. Y nosotros nos quedamos a escuchar, atrapados por el curso de los acontecimientos, por la maravillosa y particular forma de exponerlos, por la curiosidad de su relevancia en la vida de este desconocido parlanchín tan irónico, tan triste, tan duro consigo mismo y su mundo.
“El mundo de la literatura es terrible, además de ridículo”El libro se divide en tres bloques, cada uno lleva por título el de uno de sus cuentos. Del primero, Llamadas telefónicas, sobre escritores letraheridos, me gustaron todos muchísimo, pero si me obligaran a ello destacaría tres, Sensini (el nombre con el que esconde a Antonio Di Benedetto), Henri Simon Leprince y Una aventura literaria. El segundo bloque, Detectives, me gustó bastante menos, y aun así tiene dos cuentos enormes, El Gusano y el que da título al bloque. Por último, la tercera parte lleva por título La vida de Anne Moore y con ellos vuelve a subir el nivel, yo creo que aquí están los más tristes del volumen, y entre ellos quiero citar a Compañeros de Celda y Joanna Silvestri.
June 30, 2024
14 povestiri excelente despre scriitori ratați (prima parte), detectivi metafizici (a doua) și tîrfe angelice (ultima). Nimeni nu iubește mai intens și definitiv decît tîrfele lui Bolaño.
Oameni mărunți, cehovieni, care nu pricep mare lucru din viață, fiindcă nici nu au ce, dar intuiesc enigma morții: „Vorbeau despre moarte și ce este după moarte, nimic în opinia lui Ralph, mai puțin decît nimic în opinia lui Bill” (p.209).
Ironie. Umor. Vervă. Pasaje care amintesc îndeosebi de stilul neologistic al prozelor lui Borges. Și deloc, chiar deloc de textele lui Kafka. Mai kafkiene sînt, în schimb, povestirile din Putas asesinas.
Unii au spus că povestirea cea mai faină e „Sensini”, se poate, dar mie mi-a plăcut cel mai mult aceea cu titlul „Colegi de celulă” (pp.147-159). Mi-a adus aminte, nu știu de ce (sau știu, dar nu vreau să spun), de „A Rose for Emily”.
Cîteva citate:
1. „Niciodată pînă atunci nu avusese conștiința rolului său minuscul în piramida literaturii. Niciodată pînă atunci nu se simțise atît de important” („Henri Simon Leprince”, p.31).
2. „Referințele la persoana lui sînt rare, referințele la opera lui sînt inexistente” (idem, p.34).
3. „Tenacitatea lui îl făcea pînă la urmă să fie simpatic, aureolat de o anume sfințenie literară pe care numai poeții tineri și curvele bătrîne știu s-o aprecieze” („Enrique Martín”, p.39).
4. „Mi-a explicat povestea. Era simplă, era de neînțeles” („Colegi de celulă”, p.156).
5. „A bătut în ușă Nu i-a răspuns nimeni. Pentru o clipă i-a trecut prin cap ideea că e moartă, dar a respins-o pe loc. Una este singurătatea și cu totul altceva este moartea” („Viața Annei Moore”, p.212).
Oameni mărunți, cehovieni, care nu pricep mare lucru din viață, fiindcă nici nu au ce, dar intuiesc enigma morții: „Vorbeau despre moarte și ce este după moarte, nimic în opinia lui Ralph, mai puțin decît nimic în opinia lui Bill” (p.209).
Ironie. Umor. Vervă. Pasaje care amintesc îndeosebi de stilul neologistic al prozelor lui Borges. Și deloc, chiar deloc de textele lui Kafka. Mai kafkiene sînt, în schimb, povestirile din Putas asesinas.
Unii au spus că povestirea cea mai faină e „Sensini”, se poate, dar mie mi-a plăcut cel mai mult aceea cu titlul „Colegi de celulă” (pp.147-159). Mi-a adus aminte, nu știu de ce (sau știu, dar nu vreau să spun), de „A Rose for Emily”.
Cîteva citate:
1. „Niciodată pînă atunci nu avusese conștiința rolului său minuscul în piramida literaturii. Niciodată pînă atunci nu se simțise atît de important” („Henri Simon Leprince”, p.31).
2. „Referințele la persoana lui sînt rare, referințele la opera lui sînt inexistente” (idem, p.34).
3. „Tenacitatea lui îl făcea pînă la urmă să fie simpatic, aureolat de o anume sfințenie literară pe care numai poeții tineri și curvele bătrîne știu s-o aprecieze” („Enrique Martín”, p.39).
4. „Mi-a explicat povestea. Era simplă, era de neînțeles” („Colegi de celulă”, p.156).
5. „A bătut în ușă Nu i-a răspuns nimeni. Pentru o clipă i-a trecut prin cap ideea că e moartă, dar a respins-o pe loc. Una este singurătatea și cu totul altceva este moartea” („Viața Annei Moore”, p.212).
July 4, 2022
Bolaño's first short story collection, written when he was in his mid forties. His voice manages to be fresh and mature at the same time, bringing to life the Seventies in all their confused, bohemian, smoke-blurred glory. A revelation.
"And another thing: Tony never got angry, never argued, as if he considered totally useless trying to get another person to share his point of view, as if he believed that all people were lost and that it was presumptuous for one lost person to show another how to find their way. A way that not only no one knew, but that probably did not even exist."
(Published in English as 'Last Evenings on Earth')
"And another thing: Tony never got angry, never argued, as if he considered totally useless trying to get another person to share his point of view, as if he believed that all people were lost and that it was presumptuous for one lost person to show another how to find their way. A way that not only no one knew, but that probably did not even exist."
(Published in English as 'Last Evenings on Earth')
This entire review has been hidden because of spoilers.
August 6, 2016
Pubblicato nel 1997, un anno prima dei Detective selvaggi, Chiamate telefoniche è un libro sfolgorante dove troviamo Roberto Bolaño nella dimensione dei racconti, piuttosto brevi.
Sono tutte storie che hanno uno strano sapore di cinema off, di film oscuri dalle sceneggiature deragliate cariche di atmosfera e significato, completamente fuori dagli schemi narrativi tradizionali. Non sono storie surreali, e men che meno sono prive di senso; piuttosto, spiazzano il lettore per gli allontanamenti – improvvisi o progressivi – da codici letterari ben conosciuti.
Bolaño procede alla sistematica frammentazione della geografia dei suoi personaggi, per i quali il viaggio è all’ordine del giorno. Non è un viaggio iniziatico, ma una dimensione costante, il destino naturale dell’esistenza, la natura del suo scorrere. I protagonisti sono spesso scrittori e poeti, a volte scrittori e poeti criminali, o scrittori e poeti mediocri, o scrittori e poeti grandi proprio perché mediocri; personaggi che si confrontano con la Storia, con prigionia, guerre e colpi di stato, o con l’ordinarietà del quotidiano, o tutte queste cose allo stesso tempo.
È minimale e massimale al tempo stesso: la vita degli esseri umani è la somma di tanti eventi, significanti e insignificanti, che in Chiamate telefoniche diventano i tasselli dei racconti stessi. L’alternarsi paratattico degli episodi che sommati costituiscono le vite dei personaggi (episodi tutti egualmente importanti) scardina qualsiasi riferimento drammaturgico progressivo, e si aliena dalle strutture tradizionali. I capitoli migliori della raccolta non corrono verso un climax, ma ne affastellano una lunga serie, o nessuno. Le storie sono permeate da una sincronicità (junghiana) di rapporti casuali tra avvenimenti significativi, senso e mistero riescono a coesistere senza contrastarsi.
È un libro fuoriclasse, dove Bolaño apre una porta dietro l’altra sui suoi mondi infiniti, ma lo fa qui in modo più circospetto, senza farsi notare, così da far credere al lettore di trovarsi davanti a un libro normale, e invece non lo è, è un libro di Bolaño, è molto meglio, è molto di più.
Per approfondimenti: qui un bellissimo articolo su Chiamate telefoniche dal blog Le parole e le cose, e qui invece un saggio di Chris Andrews sui racconti di Bolaño, tradotto in italiano per il blog delle edizioni SUR.
Sono tutte storie che hanno uno strano sapore di cinema off, di film oscuri dalle sceneggiature deragliate cariche di atmosfera e significato, completamente fuori dagli schemi narrativi tradizionali. Non sono storie surreali, e men che meno sono prive di senso; piuttosto, spiazzano il lettore per gli allontanamenti – improvvisi o progressivi – da codici letterari ben conosciuti.
Bolaño procede alla sistematica frammentazione della geografia dei suoi personaggi, per i quali il viaggio è all’ordine del giorno. Non è un viaggio iniziatico, ma una dimensione costante, il destino naturale dell’esistenza, la natura del suo scorrere. I protagonisti sono spesso scrittori e poeti, a volte scrittori e poeti criminali, o scrittori e poeti mediocri, o scrittori e poeti grandi proprio perché mediocri; personaggi che si confrontano con la Storia, con prigionia, guerre e colpi di stato, o con l’ordinarietà del quotidiano, o tutte queste cose allo stesso tempo.
È minimale e massimale al tempo stesso: la vita degli esseri umani è la somma di tanti eventi, significanti e insignificanti, che in Chiamate telefoniche diventano i tasselli dei racconti stessi. L’alternarsi paratattico degli episodi che sommati costituiscono le vite dei personaggi (episodi tutti egualmente importanti) scardina qualsiasi riferimento drammaturgico progressivo, e si aliena dalle strutture tradizionali. I capitoli migliori della raccolta non corrono verso un climax, ma ne affastellano una lunga serie, o nessuno. Le storie sono permeate da una sincronicità (junghiana) di rapporti casuali tra avvenimenti significativi, senso e mistero riescono a coesistere senza contrastarsi.
È un libro fuoriclasse, dove Bolaño apre una porta dietro l’altra sui suoi mondi infiniti, ma lo fa qui in modo più circospetto, senza farsi notare, così da far credere al lettore di trovarsi davanti a un libro normale, e invece non lo è, è un libro di Bolaño, è molto meglio, è molto di più.
Per approfondimenti: qui un bellissimo articolo su Chiamate telefoniche dal blog Le parole e le cose, e qui invece un saggio di Chris Andrews sui racconti di Bolaño, tradotto in italiano per il blog delle edizioni SUR.
January 26, 2025
Îmi vine foarte greu să spun ce anume îmi place atât de mult la scriitura lui Bolaño, dar când mă pun pe citit greu tare mă mai desprind de paginile lui! Parcă aș fi hipnotizată. Volumul ăsta de povestiri nu face excepție. Atât de multe personaje și universuri care se întretaie de la povestire la povestire, care se metamorfozează. Povești de viață care țin cititorii lipiți de paginile cărții. Greu de crezut că vocile naratorilor sunt fictive, că aceste povestiri nu sunt de fapt file din jurnalul cuiva. Cred că în asta constă măiestria lui Bolaño: aducerea la viață a unui univers în care personajele lui respiră, trăiesc, iubesc și mor exact cum o facem noi în viața reală. Citind nu ai deloc impresia că e ceva inventat, ci că e o mărturie reală despre persoane care există sau au existat în același plan cu noi. Îmi dau seama că Bolaño și-a extras inspirația din câteva fapte și persoane reale, dar chiar și așa, ce a înfăptuit el prin scrisul lui nu mulți au reușit în istoria literaturii. Cum bine spunea o prietenă, "Bolaño grande"!
September 10, 2015
Η αρμονική μίξη αυτοβιογραφικών στοιχείων και μυθοπλασίας που καταφέρνει ο Μπολάνιο σε αυτά τα διηγήματα είναι σεμιναριακού επιπέδου, οδηγώντας σε ένα αποτέλεσμα υπνωτιστικό, μυοχαλαρωτικό και ταυτόχρονα βαθιά υπαινικτικό, εξερευνώντας τα πάθη και της αγωνίες της συγγραφής, τη βία, την ανθρώπινη κατάσταση, εν τέλει τη ζωή την ίδια η οποία "δεν είναι μόνο χυδαία, αλλά και ανεξήγητη".
September 21, 2019
Ο Συγγραφέας των συγγραφέων, για ακόμη μια φορά όπως εγκωμιαστικά έχει αναφέρει και ο Jonathan Lethem <<καταφέρνει έστω για μια στιγμή τουλάχιστον να δώσει όνομα στο ακατανόμαστο...>>.
Η συγκεκριμένη συλλογή διηγημάτων χωρίζεται σε τρία μέρη και είναι ένα συνεχές αλληλοκαθρέφτισμα πραγματατικότητας και μυθοπλασίας που είναι δύσκολο να ξεχωρίσεις που τελειώνει το ένα και που αρχίζει το άλλο. Εμφανίζονται ξανά οι γνωστές εμμονές του συγγραφέα, με τους ομότεχνους του, την πολιτική και τις γυναίκες, όλα τα παραπάνω όμως αποτυπωμένα με την μαγική πένα του Bolano. Νομίζω ότι είναι από τους λίγους συγγραφείς που μπορεί να μετατρέψει μια ιστορία που αφορά μια ξεπεσμένη πορνοστάρ σε μια ελεγεία για τον έρωτα και την μοναξιά όπως γίνεται στο διήγημα με το τίτλο Τζοάννα Σιλβέστρι.
<<Ήταν ένα από τα πιο παράξενα γαμήσια της ζωής της, θυμάται η Άνν. Οι τοίχοι της πανσιόν έμοιαζαν σαν ήταν φτιαγμένοι από σάρκα. Ωμή σάρκα και ψημένη σάρκα, αδιακρίτως. Και κινούνταν και έτρεχαν πάνω σ'αυτήν την ανώμαλη επιφάνεια όπως σε μια ταινία τρόμου του Τζων Κάρπεντερ..>>
<<Ο Ενρίκε ήθελε να γίνει ποιητής και σε αυτόν τον αγώνα έβαζε όλη την δύναμη και όλη την θέληση για τις οποίες ήταν ικανός. Το πείσμα του, ένα πείσμα τυφλό και άκριτο, σαν των κακών πιστολάδων στις ταινίες, τον έκανε εντέλει συμπαθητικό, του χάριζε ένα φωτοστέφανο μια κάποιας λογοτεχνικής αγιότητας που μόνο οι νέοι ποιητές και οι γριές πουτάνες ξέρουν να εκτιμούν...>>
Η συγκεκριμένη συλλογή διηγημάτων χωρίζεται σε τρία μέρη και είναι ένα συνεχές αλληλοκαθρέφτισμα πραγματατικότητας και μυθοπλασίας που είναι δύσκολο να ξεχωρίσεις που τελειώνει το ένα και που αρχίζει το άλλο. Εμφανίζονται ξανά οι γνωστές εμμονές του συγγραφέα, με τους ομότεχνους του, την πολιτική και τις γυναίκες, όλα τα παραπάνω όμως αποτυπωμένα με την μαγική πένα του Bolano. Νομίζω ότι είναι από τους λίγους συγγραφείς που μπορεί να μετατρέψει μια ιστορία που αφορά μια ξεπεσμένη πορνοστάρ σε μια ελεγεία για τον έρωτα και την μοναξιά όπως γίνεται στο διήγημα με το τίτλο Τζοάννα Σιλβέστρι.
<<Ήταν ένα από τα πιο παράξενα γαμήσια της ζωής της, θυμάται η Άνν. Οι τοίχοι της πανσιόν έμοιαζαν σαν ήταν φτιαγμένοι από σάρκα. Ωμή σάρκα και ψημένη σάρκα, αδιακρίτως. Και κινούνταν και έτρεχαν πάνω σ'αυτήν την ανώμαλη επιφάνεια όπως σε μια ταινία τρόμου του Τζων Κάρπεντερ..>>
<<Ο Ενρίκε ήθελε να γίνει ποιητής και σε αυτόν τον αγώνα έβαζε όλη την δύναμη και όλη την θέληση για τις οποίες ήταν ικανός. Το πείσμα του, ένα πείσμα τυφλό και άκριτο, σαν των κακών πιστολάδων στις ταινίες, τον έκανε εντέλει συμπαθητικό, του χάριζε ένα φωτοστέφανο μια κάποιας λογοτεχνικής αγιότητας που μόνο οι νέοι ποιητές και οι γριές πουτάνες ξέρουν να εκτιμούν...>>
May 7, 2023
Il privilegio del lettore
- In questi giorni di anniversario della nascita di Roberto Bolaño (avrebbe compiuto settant’anni, se non fosse morto a cinquanta, e a luglio sarà il ventennale della sua morte) mi è capitato di leggere parecchi titoli di articoli e post che lo ricordavano, senza però leggerne alcuno, perché Bolaño è uno di quegli autori che non ho mai letto, per i quali conservo un sacro terrore: di non esserne all’altezza, o che possa non piacermi, o entrambi.
Poi ho ascoltato ieri la puntata che gli ha dedicato Nicola Lagioia in Lucy, essenzialmente incentrata sulla lettura del ricordo che ne ha scritto Enrique Vila-Matas, che ha seminato il desiderio di leggerne qualcosa.
Ho iniziato a leggere le schede libro su Goodreads e a guardarne la bibliografia su Wikipedia, prima di accorgermi che nel mio Kindle si annidava da tempo la raccolta di racconti “Chiamate Telefoniche”, e i racconti, o un romanzo breve, sono quasi sempre, per me, il modo migliore per accostarsi a un autore che spaventa: l’ho fatto con Faulkner (per cui il sacro terrore non scompare), l’ho fatto con Borges (idem), l’ho iniziato a fare con Bolaño.
Quello che non potevo sapere, però, anche perché ero stata un’ascoltatrice distratta, era che il primo di quei racconti fosse proprio “Sensini”, il racconto capolavoro di cui parla Vila-Matas (altro autore che non ho mai letto, peraltro), così come non potevo immaginare, anche se l’ho intuito fra le righe e poi ho trovato conferma in un bell’articolo di Tommaso Pincio, che quel Sensini trasfigurato da Bolaño fosse in realtà Antonio Di Benedetto e che quell’“Ugarte” cui l’autore cileno fa riferimento fosse proprio “Zama”, l’unica opera, fra le tante citate insieme ai tanti autori argentini a me sconosciuti, che ho letto (senza comprenderla e apprezzarla fino in fondo) qualche anno fa.
Poi, questa mattina, ho riascoltato la puntata di Lucy, e il cerchio si è chiuso alla perfezione.
Questo è il privilegio dell’essere un lettore, per me: poter ascoltare Nicola Lagioia che parla e legge Vila-Matas che scrive di Bolaño che scrive di Di Benedetto. Che meraviglia, quanta bellezza in questa “chiamata telefonica”. -
Questo scrivevo qualche giorno fa su FB, ora che ho finito il libro posso dire di aver rotto il ghiaccio e di essere pronta a leggere Notturno Cileno.
- In questi giorni di anniversario della nascita di Roberto Bolaño (avrebbe compiuto settant’anni, se non fosse morto a cinquanta, e a luglio sarà il ventennale della sua morte) mi è capitato di leggere parecchi titoli di articoli e post che lo ricordavano, senza però leggerne alcuno, perché Bolaño è uno di quegli autori che non ho mai letto, per i quali conservo un sacro terrore: di non esserne all’altezza, o che possa non piacermi, o entrambi.
Poi ho ascoltato ieri la puntata che gli ha dedicato Nicola Lagioia in Lucy, essenzialmente incentrata sulla lettura del ricordo che ne ha scritto Enrique Vila-Matas, che ha seminato il desiderio di leggerne qualcosa.
Ho iniziato a leggere le schede libro su Goodreads e a guardarne la bibliografia su Wikipedia, prima di accorgermi che nel mio Kindle si annidava da tempo la raccolta di racconti “Chiamate Telefoniche”, e i racconti, o un romanzo breve, sono quasi sempre, per me, il modo migliore per accostarsi a un autore che spaventa: l’ho fatto con Faulkner (per cui il sacro terrore non scompare), l’ho fatto con Borges (idem), l’ho iniziato a fare con Bolaño.
Quello che non potevo sapere, però, anche perché ero stata un’ascoltatrice distratta, era che il primo di quei racconti fosse proprio “Sensini”, il racconto capolavoro di cui parla Vila-Matas (altro autore che non ho mai letto, peraltro), così come non potevo immaginare, anche se l’ho intuito fra le righe e poi ho trovato conferma in un bell’articolo di Tommaso Pincio, che quel Sensini trasfigurato da Bolaño fosse in realtà Antonio Di Benedetto e che quell’“Ugarte” cui l’autore cileno fa riferimento fosse proprio “Zama”, l’unica opera, fra le tante citate insieme ai tanti autori argentini a me sconosciuti, che ho letto (senza comprenderla e apprezzarla fino in fondo) qualche anno fa.
Poi, questa mattina, ho riascoltato la puntata di Lucy, e il cerchio si è chiuso alla perfezione.
Questo è il privilegio dell’essere un lettore, per me: poter ascoltare Nicola Lagioia che parla e legge Vila-Matas che scrive di Bolaño che scrive di Di Benedetto. Che meraviglia, quanta bellezza in questa “chiamata telefonica”. -
Questo scrivevo qualche giorno fa su FB, ora che ho finito il libro posso dire di aver rotto il ghiaccio e di essere pronta a leggere Notturno Cileno.
February 8, 2012
Когато прочетох сборника за първи път, го затворих с леко недоумение и си казах, че да, явно има много в този разказвач, но не е съвсем от материята, която мен ме захранва. Вторият път - вече по време на превода - влязох в състояние на (по-точна дума няма) хипноза. Не ми се беше случвало да не мога да се отлепя от книга (само веднъж до подобна степен, но нея не съм я превеждала - "Игра на дама" на Кортасар) и да откривам толкова много скрити клопки и съкровища под наглед толкова огладен, нарочно монотонен текст. Третото пълно изчитане ме запрати в състояние на зависимост от Боланьо. Продължава да не е някой, като когото да си мечтая да пиша, но страшно се вълнувам какво и как е забелязал около себе си за тези свои 50 години. Страшно искам да го познавам от А до Я. И де да можеше - лично.
Read
February 28, 2021مجموعة قصصية للكاتب التشيلي " روبرتو بولانيو" تنتمي لعوالم مختلفة...
يأتيك الصوت السردي أُحادياً..وهنا لا أقصد بأن ثمة صوتاً واحداً في كل قصة ، بل نغمة الصوت هى التي كانت هادئة ساكنة تكاد تكون ثابتة تصيبك بالسأم ولكن بالرغم من ذلك ، فالصوت كان يتفلت مراوغاً ساخراُ في مواضع مواربة ..ينصب لك أفخاخاً ناعمة....
تتنقل على خريطة مكانية شاسعة ، ولا يمكنك التنبؤ بما سيأتي....غير أن الثيمة الأساسية لهذه المجموعة القصصية هى اللقاءات العابرة الخاطفة...ليست هزيلة بل تُخلف وراءها أثراً ما...جُرحاً...حنيناً...حسرةً...
كما لو كنت أمام حُلماً يحاول أن ينسل من الجحيم ، فيتوقف عند لحظة ما لم تكن فارقة أو فاصلة لتقبض عليها....لذا أنت لا تملك سوى أن تترقب...متأملاً وصامتاً....
يأتيك الصوت السردي أُحادياً..وهنا لا أقصد بأن ثمة صوتاً واحداً في كل قصة ، بل نغمة الصوت هى التي كانت هادئة ساكنة تكاد تكون ثابتة تصيبك بالسأم ولكن بالرغم من ذلك ، فالصوت كان يتفلت مراوغاً ساخراُ في مواضع مواربة ..ينصب لك أفخاخاً ناعمة....
تتنقل على خريطة مكانية شاسعة ، ولا يمكنك التنبؤ بما سيأتي....غير أن الثيمة الأساسية لهذه المجموعة القصصية هى اللقاءات العابرة الخاطفة...ليست هزيلة بل تُخلف وراءها أثراً ما...جُرحاً...حنيناً...حسرةً...
كما لو كنت أمام حُلماً يحاول أن ينسل من الجحيم ، فيتوقف عند لحظة ما لم تكن فارقة أو فاصلة لتقبض عليها....لذا أنت لا تملك سوى أن تترقب...متأملاً وصامتاً....
Read
November 13, 2022“Pero yo prefiero callar, decía, no tiene sentido añadir a este dolor más dolor o añadir al dolor tres enigmas diminutos. Como si el dolor no fuera suficiente enigma o como si el dolor no fuera la respuesta (enigmática) de todos los enigmas.”
“Por supuesto, es un escritor fracasado, es decir, sobrevive en la prensa canalla parisina y publica poemas (que los malos poetas juzgan malos y que los buenos poetas ni siquiera leen) y cuentos en revistas de provincias. (…) Es de mediana edad, es soltero, se ha acostumbrado al fracaso.”
“Dijo que existían serpientes que se mordían la cola. Dijo que incluso había serpientes que se tragaban enteras y que si uno veía a una serpiente en el acto de autotragarse más valía salir corriendo, pues, al final, siempre ocurría algo malo, como una explosión de la realidad.”
Bolaño ha sido un gran pendiente desde hace años. Recuerdo que en el instituto, la profesora de literatura nos hizo leer un texto de él, por supuesto, no me gustó ni entendí nada. Como ya es sabido, en el instituto se suele aborrecer la literatura de una forma que no debería de pasar desapercibida. Después, con los años, he conseguido reencontrarme con toda esa literatura olvidada.
Quise empezar por sus cuentos, me parece la mejor forma de empezar por cualquier autor, aunque nos siempre es así. La fama de Bolaño con los cuentos es bastante conocida, la verdad, se ha convertido en uno de mis cuentistas preferidos, un formato al que le quiero dedicar todo el tiempo posible.
Ahora bien, el conjunto de relatos siempre gira en torno a llamadas telefónicas, esas llamadas parecen trascender en el relato, por lo general, de forma bastante dolorosa. Bolaño tiene bastante ironía, y un humor muy característico, tiene un ritmo envidiablemente bueno y sabe hacer los malabares suficientes como para dejar al lector pasmado.
El cuento que más me ha gustado (aunque a mi parecer son todos buenos) es el de “Sensini” el seudónimo de un escritor que vivía prácticamente en la indigencia, un autor de sobra conocido en su tiempo. El caos es que tanto Bolaño, como el parecen coincidir en un concurso literario de la ciudad de Alcoy, para mí es una ciudad que conozco bastante bien, ya que nací y me críe en un pueblo que está a apenas quince minutos, Ontinyent. Solo con eso ya me enamoró. Ahora bien, hay elementos que son de autoficción y que maneja con bastante habilidad. En este cuento, por ejemplo; trata sobre muchos de los concursos literarios que se suceden en España, en los que no el mejor relato gana los concursos, sino el mejor enchufe. Sensini vive de los concursos literarios, envía el mismo cuento a varios, pero con el título cambiado, en algunos gana y en otros no. Ese dato me pareció irónico y a la vez hilarante, mostrando con naturalidad y humor una desgracia desesperante. El resto del cuento lo dejo para que podáis descubrirlo, en caso de que os guste la narrativa de Bolaño. A mí me ha encantado, de hecho creo que leeré de seguido todos sus libros de cuentos. Misterioso, casi onírico y melancólico. Una lástima que nos perdiéramos a esta leyenda de la literatura.
He decidido escribir sobre Bolaño un domingo, los domingos siempre han sido extraños para mí, con ese silencio a veces intranquilo que espera al lunes. Como si de alguna manera se ocultase algo que no vemos.
“Por supuesto, es un escritor fracasado, es decir, sobrevive en la prensa canalla parisina y publica poemas (que los malos poetas juzgan malos y que los buenos poetas ni siquiera leen) y cuentos en revistas de provincias. (…) Es de mediana edad, es soltero, se ha acostumbrado al fracaso.”
“Dijo que existían serpientes que se mordían la cola. Dijo que incluso había serpientes que se tragaban enteras y que si uno veía a una serpiente en el acto de autotragarse más valía salir corriendo, pues, al final, siempre ocurría algo malo, como una explosión de la realidad.”
Bolaño ha sido un gran pendiente desde hace años. Recuerdo que en el instituto, la profesora de literatura nos hizo leer un texto de él, por supuesto, no me gustó ni entendí nada. Como ya es sabido, en el instituto se suele aborrecer la literatura de una forma que no debería de pasar desapercibida. Después, con los años, he conseguido reencontrarme con toda esa literatura olvidada.
Quise empezar por sus cuentos, me parece la mejor forma de empezar por cualquier autor, aunque nos siempre es así. La fama de Bolaño con los cuentos es bastante conocida, la verdad, se ha convertido en uno de mis cuentistas preferidos, un formato al que le quiero dedicar todo el tiempo posible.
Ahora bien, el conjunto de relatos siempre gira en torno a llamadas telefónicas, esas llamadas parecen trascender en el relato, por lo general, de forma bastante dolorosa. Bolaño tiene bastante ironía, y un humor muy característico, tiene un ritmo envidiablemente bueno y sabe hacer los malabares suficientes como para dejar al lector pasmado.
El cuento que más me ha gustado (aunque a mi parecer son todos buenos) es el de “Sensini” el seudónimo de un escritor que vivía prácticamente en la indigencia, un autor de sobra conocido en su tiempo. El caos es que tanto Bolaño, como el parecen coincidir en un concurso literario de la ciudad de Alcoy, para mí es una ciudad que conozco bastante bien, ya que nací y me críe en un pueblo que está a apenas quince minutos, Ontinyent. Solo con eso ya me enamoró. Ahora bien, hay elementos que son de autoficción y que maneja con bastante habilidad. En este cuento, por ejemplo; trata sobre muchos de los concursos literarios que se suceden en España, en los que no el mejor relato gana los concursos, sino el mejor enchufe. Sensini vive de los concursos literarios, envía el mismo cuento a varios, pero con el título cambiado, en algunos gana y en otros no. Ese dato me pareció irónico y a la vez hilarante, mostrando con naturalidad y humor una desgracia desesperante. El resto del cuento lo dejo para que podáis descubrirlo, en caso de que os guste la narrativa de Bolaño. A mí me ha encantado, de hecho creo que leeré de seguido todos sus libros de cuentos. Misterioso, casi onírico y melancólico. Una lástima que nos perdiéramos a esta leyenda de la literatura.
He decidido escribir sobre Bolaño un domingo, los domingos siempre han sido extraños para mí, con ese silencio a veces intranquilo que espera al lunes. Como si de alguna manera se ocultase algo que no vemos.
November 21, 2019
vrh pripovjedačkoga stila i pravo umijeće kratke priče.
roberto bolaño se, kroz svoje likove, bavi pitanjima samoće, međuljudskih odnosa, inspiracije, odanosti, smrti, zaljubljivanja, propasti. likovi su nadasve realistični do te mjere da se pitaš jesu li tek plod mašte ili stvarne osobe.
podijeljena na tri dijela, a unutar svakog na četiri ili pet priča, međusobno potpuno nevezanih, majstorska knjiga kroz koju te bolaño upoznaje s najrazličitijim profilima ljudi o kojima ćeš misliti i nakon što zaklopiš njene korice.
roberto bolaño se, kroz svoje likove, bavi pitanjima samoće, međuljudskih odnosa, inspiracije, odanosti, smrti, zaljubljivanja, propasti. likovi su nadasve realistični do te mjere da se pitaš jesu li tek plod mašte ili stvarne osobe.
podijeljena na tri dijela, a unutar svakog na četiri ili pet priča, međusobno potpuno nevezanih, majstorska knjiga kroz koju te bolaño upoznaje s najrazličitijim profilima ljudi o kojima ćeš misliti i nakon što zaklopiš njene korice.
February 6, 2025
Conquanto todos os textos apresentem uma certa coesão narrativa, os catorze contos compilados neste livro estão divididos, de forma mais ou menos temática, em três secções: «Chamadas Telefónicas», «Detetives» e «Vida de Anne Moore». O título de cada uma destas secções é retirado do último conto que a compõe.
A primeira secção, que confere também o título à obra, é indubitavelmente a mais bem conseguida, apresentando o conjunto de contos menos díspar e de maior qualidade da coletânea. Estes cinco contos iniciais são quase sempre narrados por Arturo Belano, o alter-ego de Roberto Bolaño, também ele um chileno que viveu no México e agora trabalha e escreve no eixo Girona-Barcelona, locais que, de resto, e com o acréscimo dos EUA e de curtas passagens no Chile, formam a geografia narrativa de todo o livro. Destaco os contos «Sensini», no qual um escritor chileno veterano ensina ao alter-ego de Bolaño como participar em concursos literários regionais, e «Enrique Martín», um dos melhores contos que já li sobre a incapacidade de escrever e a falta de talento literário. Não posso também deixar de realçar os contos «Uma aventura literária» e «Chamadas telefónicas». Uma secção, portanto, dedicada à criação literária, narrada com melancolia, descrença e algum humor por um sul-americano emigrado em Espanha.
Nos contos que compõem as secções «Detetives», Bolaño entrega-se a um dos temas-fetiche das literaturas centro e sul-americanas de expressão castelhana: a violência. Esta violência sempre tão presente na generalidade da literatura das Américas é amiúde tratada com uma certa displicência ou naturalidade (há exceções, como Daniel Sada e Antonio Ungar, por exemplo, que abordam a violência endémica ao continente com humor), e Bolaño segue mais ou menos a norma. Nestes contos, o seu alter-ego quase que desaparece (excetuando em «Verme» e «Detetives»), e Bolaño recorre à velha técnica da história recontada por outrem e a uma diversidade de clichés do submundo das drogas e da prostituição. O conto «Detetives», composto somente por um diálogo cru, quando não brejeiro, apresenta algumas alusões políticas ao golpe militar de direita no Chile.
Os quatro contos que compõem «Vida de Anne Moore» não estão isentos desta violência, mas têm como protagonistas mulheres que no seu anseio por uma independência que nem elas próprias entendem acabam por cair em ciclos repetitivos de autodestruição e solidão forçada, em comportamentos erráticos e numa promiscuidade exacerbada. Nesta secção, destaco «Companheiros de cela» e «Clara», os contos que transmitem com mais eficácia a melancolia e a solidão que afetam as protagonistas. O conto que dá nome a esta secção acaba por resvalar no excesso.
Nestes contos, Bolaño revela-se, portanto, melhor escritor quando se dedica a descrever a vida banal de um homem com pretensões literárias, ao passo que cai um tanto na mediania quando envereda por histórias nas quais há uma profusão de acontecimentos, invariavelmente violentos ou de cariz sexual, que debita numa sucessão infindável de factos. O estilo é escorreito, sem grandes riscos, e coaduna-se com este seu género literário baseado numa sucessão de ocorrências, atribuindo pouco ou nenhum espaço para descrições, jogos linguísticos ou reflexões filosófico-sociais, o que em grande medida terá contribuído para o sucesso comercial do autor.
Trata-se, enfim, de uma boa coletânea de contos, dos quais destaco acima de tudo os cincos contos que compõem a secção «Chamadas telefónicas».
Tradução de Cristina Rodríguez e Artur Guerra.
A primeira secção, que confere também o título à obra, é indubitavelmente a mais bem conseguida, apresentando o conjunto de contos menos díspar e de maior qualidade da coletânea. Estes cinco contos iniciais são quase sempre narrados por Arturo Belano, o alter-ego de Roberto Bolaño, também ele um chileno que viveu no México e agora trabalha e escreve no eixo Girona-Barcelona, locais que, de resto, e com o acréscimo dos EUA e de curtas passagens no Chile, formam a geografia narrativa de todo o livro. Destaco os contos «Sensini», no qual um escritor chileno veterano ensina ao alter-ego de Bolaño como participar em concursos literários regionais, e «Enrique Martín», um dos melhores contos que já li sobre a incapacidade de escrever e a falta de talento literário. Não posso também deixar de realçar os contos «Uma aventura literária» e «Chamadas telefónicas». Uma secção, portanto, dedicada à criação literária, narrada com melancolia, descrença e algum humor por um sul-americano emigrado em Espanha.
Nos contos que compõem as secções «Detetives», Bolaño entrega-se a um dos temas-fetiche das literaturas centro e sul-americanas de expressão castelhana: a violência. Esta violência sempre tão presente na generalidade da literatura das Américas é amiúde tratada com uma certa displicência ou naturalidade (há exceções, como Daniel Sada e Antonio Ungar, por exemplo, que abordam a violência endémica ao continente com humor), e Bolaño segue mais ou menos a norma. Nestes contos, o seu alter-ego quase que desaparece (excetuando em «Verme» e «Detetives»), e Bolaño recorre à velha técnica da história recontada por outrem e a uma diversidade de clichés do submundo das drogas e da prostituição. O conto «Detetives», composto somente por um diálogo cru, quando não brejeiro, apresenta algumas alusões políticas ao golpe militar de direita no Chile.
Os quatro contos que compõem «Vida de Anne Moore» não estão isentos desta violência, mas têm como protagonistas mulheres que no seu anseio por uma independência que nem elas próprias entendem acabam por cair em ciclos repetitivos de autodestruição e solidão forçada, em comportamentos erráticos e numa promiscuidade exacerbada. Nesta secção, destaco «Companheiros de cela» e «Clara», os contos que transmitem com mais eficácia a melancolia e a solidão que afetam as protagonistas. O conto que dá nome a esta secção acaba por resvalar no excesso.
Nestes contos, Bolaño revela-se, portanto, melhor escritor quando se dedica a descrever a vida banal de um homem com pretensões literárias, ao passo que cai um tanto na mediania quando envereda por histórias nas quais há uma profusão de acontecimentos, invariavelmente violentos ou de cariz sexual, que debita numa sucessão infindável de factos. O estilo é escorreito, sem grandes riscos, e coaduna-se com este seu género literário baseado numa sucessão de ocorrências, atribuindo pouco ou nenhum espaço para descrições, jogos linguísticos ou reflexões filosófico-sociais, o que em grande medida terá contribuído para o sucesso comercial do autor.
Trata-se, enfim, de uma boa coletânea de contos, dos quais destaco acima de tudo os cincos contos que compõem a secção «Chamadas telefónicas».
Tradução de Cristina Rodríguez e Artur Guerra.
Read
January 22, 2012Io odio parlare al telefono. Parlare al telefono è una delle cose che mi riesce peggio, soprattutto se il telefono in questione è un cellulare. Quando rispondo (cosa assai rara, visto che ho sempre il silenzioso), le possibili reazioni sono solitamente due: o sommergo/aggredisco verbalmente il mio interlocutore o sparisco che quasi ci si chiede se sia caduta o meno la linea. Quando tento di parlare, il più delle volte faccio danni: la mia voce e quella di chi sta dall’altro capo della linea si sovrappongono, poi si bloccano ed è tutto un “scusa vai, no, dimmi tu” finché finalmente non taglio la conversazione con un “vabbe', dai...” e tiro un sospiro di sollievo. Mi riesce difficile restare concentrata. Quando poi, per una qualche necessità irrimandabile ed inderogabile a dover chiamare sono io, ci sono almeno cinque minuti in cui avvio la chiamata, la termino, mi chiedo se sia poi così necessario dover chiamare, se non possa proprio scrivere un sms (che è molto più ponderato e quindi meno sbavato e quindi con meno possibilità di far apparire lo scrivente impedito)... poi iniziano le paranoie sulla mia voce, già così impostata di suo, terribilmente falsa se riprodotta da un apparecchio, paranoie che tento di mitigare provando il discorso da fare, nemmeno avessi da imparare un copione. A lettura terminata mi sono chiesta se anche Bolaño avesse lo stesso problema, se anche lui stesse minuti interi in silenzio mentre dall’altro lato qualcuno diceva hola? Digame cercando le parole, non trovandole, riappoggiando piano piano la cornetta e maledicendosi per non riuscire a fare una cosa tanto semplice e scontata. Chiamate telefoniche è pieno di dialoghi così: mancati, a chiazze, ripresi a distanza di anni, interrotti, incompleti. C’è in Bolaño un grandissimo senso di distanza, una precisione che è propria solo del destino e quel disagio che io continuo a provare solo alla fine di una conversazione telefonica: quella sensazione amarissima di non aver detto abbastanza, di essermi persa una frase importante per strada e di non poterla più ricordare, perché una telefonata non la puoi rileggere, semplicemente si svolge e tu la dimentichi nel mentre, come se in realtà non avesse riguardato te, ma due persone assolutamente sconosciute e lontane tra loro nella maniera più irrimediabile.
"Una notte, sei mesi dopo, B Telefona a X. X ci mette un po’ a riconoscere la sua voce. Ah, sei tu, dice. La freddezza di X è di quelle che fanno venire i capelli dritti. B percepisce, ciò nonostante, che X vuole dirgli qualcosa. Mi ascolta come se il tempo non fosse passato, pensa, come se ci fossimo parlati ieri. Come stai? dice B. Raccontami qualcosa, dice B. X risponde a monosillabi e poco dopo mette giù. Perplesso B compone di nuovo il numero di X. Quando risponde, però, B preferisce rimanere in silenzio. Dall’altra parte, la voce di X dice: pronto, chi è. Silenzio. Poi dice: chi parla, e tace. Il tempo – il tempo che separava B da X e che B non riusciva a comprendere – passa lungo la linea telefonica, si comprime, si stira, lascia vedere una parte della sua natura. B, senza rendersene conto, si è messo a piangere. Sa che X sa che è lui a chiamare. Poi, silenziosamente, riattacca.”
"Una notte, sei mesi dopo, B Telefona a X. X ci mette un po’ a riconoscere la sua voce. Ah, sei tu, dice. La freddezza di X è di quelle che fanno venire i capelli dritti. B percepisce, ciò nonostante, che X vuole dirgli qualcosa. Mi ascolta come se il tempo non fosse passato, pensa, come se ci fossimo parlati ieri. Come stai? dice B. Raccontami qualcosa, dice B. X risponde a monosillabi e poco dopo mette giù. Perplesso B compone di nuovo il numero di X. Quando risponde, però, B preferisce rimanere in silenzio. Dall’altra parte, la voce di X dice: pronto, chi è. Silenzio. Poi dice: chi parla, e tace. Il tempo – il tempo che separava B da X e che B non riusciva a comprendere – passa lungo la linea telefonica, si comprime, si stira, lascia vedere una parte della sua natura. B, senza rendersene conto, si è messo a piangere. Sa che X sa che è lui a chiamare. Poi, silenziosamente, riattacca.”
July 15, 2012
No es de mis libros favoritos de cuentos, lo que me entristece un poco porque realmente quiero que me guste Bolaño. Con Los Detectives Salvajes y 2666 este hombre se ganó todo mi respeto, así que le dí a "Llamadas Telefónicas" todo el beneficio de la duda, pero aún así el libro no termina de cuajar en mi cabeza.
Hay más de un patrón en los cuentos de Bolaño: habitualmente el protagonista es un joven escritor sin mucho exito, romantizado (en exceso para mi gusto), pobre. Muchos cuentos se centran en la historia de un amigo o conocido del narrador (que siempre parece un alter-ego de Bolaño): habitualmente se cuenta una parte de la historia de este personaje, luego el narrador deja de ver el personaje por mucho tiempo, y finalmente el narrador vuelve a encontrarlo, o de alguna u otra manera recibe alguna información que echa algún tipo de luz nueva sobre lo que ya se nos había contado. La mayoría están ambientados en España o México, Chile solo aparece como una sombra distante.
El primer problema que tengo es de credibilidad con el mundo de Bolaño: a veces me encuentro leyendo a contrapelo, pensando realmente si existe de verdad el mundo que describe: un mundo absolutamente literario, en donde TODO el mundo lee. En los cuentos de Bolaño, aparte de los cuentos protagonizados por escritores hay otros protagonizados por prostitutas, atletas, mafiosos rusos, policías. Y todos leen. Escritores mediocres y desconocidos son descritos en función de lo que la crítica ha dicho de ellos (¿realmente hay una recepción crítica de escritores que se autopublican y a los que no lee nadie?).
Lo segundo es el incesante name dropping. Esto no me había molestado antes en Bolaño, pero ahora terminó por enervarme un poco. Regularmente, cada dos o tres páginas algún personaje soltaba tres o cuatro nombres de escritores, varios de ellos oscuros, en situaciones que no tenían absolutamente ninguna razón de ser (más allá de informarnos que Bolaño estaba muy bien leído). Bolaño no utilizaba esos nombres, no hacía nada con ellos. Sólo los tira al vacío del cuento.
Lo tercero es la prosa, y esta es tal vez mi problema más importante con el libro. A veces me parecía desangelada, sosa. No era una prosa rica, virtuosa (tengo la impresión de que Bolaño despreciaba un poco a este tipo de escritores), pero tampoco era una prosa nítida, económica. A veces parecía Bolaño hablando por hablar. Para mí, en un cuento cada palabra debe tenrer una función. No tengo claro cual era el proceso creativo de Bolaño, pero algunos cuentos daban la impresión de estar escritos de un tirón, sin mucha revisión posterior.
Por el lado bueno: si se alcanza a percibir esa sensación de un universo propio que Bolaño cimentaría más tarde en sus novelas mayores. Tal vez yo estoy leyendo mal estos cuentos y deba darles una nueva oportunidad, como un todo. Comentaré de nuevo cuando termine "Putas asesinas" y "El gaucho insufrible".
Cualquier insight distinto que alguien me pueda ofrecer sobre Bolaño se agradece, porque siempre me parece que rasco sólo la superficie.
Hay más de un patrón en los cuentos de Bolaño: habitualmente el protagonista es un joven escritor sin mucho exito, romantizado (en exceso para mi gusto), pobre. Muchos cuentos se centran en la historia de un amigo o conocido del narrador (que siempre parece un alter-ego de Bolaño): habitualmente se cuenta una parte de la historia de este personaje, luego el narrador deja de ver el personaje por mucho tiempo, y finalmente el narrador vuelve a encontrarlo, o de alguna u otra manera recibe alguna información que echa algún tipo de luz nueva sobre lo que ya se nos había contado. La mayoría están ambientados en España o México, Chile solo aparece como una sombra distante.
El primer problema que tengo es de credibilidad con el mundo de Bolaño: a veces me encuentro leyendo a contrapelo, pensando realmente si existe de verdad el mundo que describe: un mundo absolutamente literario, en donde TODO el mundo lee. En los cuentos de Bolaño, aparte de los cuentos protagonizados por escritores hay otros protagonizados por prostitutas, atletas, mafiosos rusos, policías. Y todos leen. Escritores mediocres y desconocidos son descritos en función de lo que la crítica ha dicho de ellos (¿realmente hay una recepción crítica de escritores que se autopublican y a los que no lee nadie?).
Lo segundo es el incesante name dropping. Esto no me había molestado antes en Bolaño, pero ahora terminó por enervarme un poco. Regularmente, cada dos o tres páginas algún personaje soltaba tres o cuatro nombres de escritores, varios de ellos oscuros, en situaciones que no tenían absolutamente ninguna razón de ser (más allá de informarnos que Bolaño estaba muy bien leído). Bolaño no utilizaba esos nombres, no hacía nada con ellos. Sólo los tira al vacío del cuento.
Lo tercero es la prosa, y esta es tal vez mi problema más importante con el libro. A veces me parecía desangelada, sosa. No era una prosa rica, virtuosa (tengo la impresión de que Bolaño despreciaba un poco a este tipo de escritores), pero tampoco era una prosa nítida, económica. A veces parecía Bolaño hablando por hablar. Para mí, en un cuento cada palabra debe tenrer una función. No tengo claro cual era el proceso creativo de Bolaño, pero algunos cuentos daban la impresión de estar escritos de un tirón, sin mucha revisión posterior.
Por el lado bueno: si se alcanza a percibir esa sensación de un universo propio que Bolaño cimentaría más tarde en sus novelas mayores. Tal vez yo estoy leyendo mal estos cuentos y deba darles una nueva oportunidad, como un todo. Comentaré de nuevo cuando termine "Putas asesinas" y "El gaucho insufrible".
Cualquier insight distinto que alguien me pueda ofrecer sobre Bolaño se agradece, porque siempre me parece que rasco sólo la superficie.
April 2, 2010
No va a ser uno de mis favoritos de bolaño, pero siempre Bolaño es buena compañía.
August 16, 2018
Tan linda la primera persona de Bolaño. Nada, eso.
July 19, 2014
Llamadas telefónicas: me cuesta trabajo imaginar un motivo literario más sugestivo. Quizá porque el teléfono, como ninguna otra herramienta, hace sangrar los márgenes de una historia, multiplicando la imaginación, la intriga. “Todo empezó por un número equivocado, el teléfono sonó tres veces y la voz al otro lado preguntó por alguien que no era él”, apuntó Paul Auster en la apertura de La ciudad de cristal.
Mas Auster no es el único tentado. Una vez leí sobre cierto sujeto maniaco, paranoico, que al oír cualquier teléfono rechinando, aún si se tratara en un departamento o casa ajenos, sentía la necesidad de contestar el llamado como propio. Mal que mal, pensaba, en potencia todos los pinchazos pueden apuntar a uno: sea por un error de número o un mal contacto de los cables, acaso el timbrazo ha venido a acabar en el auricular del vecino. Cuando este sujeto trota por las mañanas, bordea una colina poblada de jardines y casas, de vez en cuando oye un teléfono, se inquieta, afloja el paso. Al reanudar la carrera, frente a la siguiente cerca vuelve a oír un timbre, y piensa: “hay un telefonazo que me está persiguiendo, hay alguien que busca en la guías de calles todos los números de Chestnut Lane y llama a una casa tras otra para ver si me alcanza”.
Y es en este absurdo donde me doy cuenta que Bolaño está lejos de fabricar círculos narrativos con el teléfono de centro; es decir, lejos de ocupar el espacio con timbres que repican y de condicionar personajes ante el objeto que llama. Uno, porque Llamadas… es un volumen de relatos breves, que toma su nombre de una parte del libro, o bien del título de una de las catorce historias. Y dos, porque los teléfonos de Bolaño, las llamadas de Bolaño provienen de este mundo, el nuestro. “No tengo teléfono, siempre busco una cabina” (Clara). Y aún así, sigue tratándose de llamados no menos intensos. Bolaño conoce bien el frío de la línea telefónica: “Al otro lado, la voz de X dice: bueno, quién es”. Silencio. “El tiempo –el tiempo que separaba a B de X y que B no lograba comprender– pasa por la línea telefónica, se comprime, se estira, deja ver una parte de su naturaleza. B sin darse cuenta, se ha puesto a llorar. Sabe que X sabe que es él quien llama. Después, silenciosamente, cuelga” (Llamadas telefónicas).
En la novela de Auster, el escritor Daniel Quinn (quien atiende el número equivocado) cultiva el anonimato bajo el apodo de William Wilson. Si ningún libro de Wilson incluía una foto del autor o una nota biográfica en la solapa, no concedía entrevistas y todas las cartas eran respondidas por la secretaria de su agente; entonces no hay más remedio que situar a Roberto Bolaño al otro extremo de Wilson.
Desde poco antes de su muerte, resulta imposible leer a Bolaño con la inocencia que se lee a autores que son sólo un nombre en la portada, casi una palabra hecha una con el título. Bajo cada línea desciframos un relato, pero a la vez vemos al fumador cuya prosa sigue el ritmo de las caladas de cigarrillo, al cosmopolita que se asentó en Blanes, la figura lisa y flaca de la foto en que Nicanor Parra anota “le debemos un hígado a Bolaño”, en suma, al escritor que hacia el final de su vida había conquistado editoriales, premios y público. “Es famoso, tiene dinero, es leído, las mayores ambiciones (y en ese orden) a las que puede aspirar un hombre de letras” (Una aventura literaria).
En simetrías opuestas, Arturo Belano es a Bolaño lo que Wilson es a Quinn. En Llamadas… Bolaño se deja ver, se advierte por todas partes, no los artificios de su mano, que bien sabe ocultar como se oculta el arte. Es su rostro, el rostro –antes que todo– del escritor. Asoma dentro del mocoso cimarrero, aficionado al cine y al robo literario (El gusano), bajo la piel del cazador al acecho de cuanto premio literario organizaban los municipios españoles (Sensini), y en la sombra de un irreconocible preso político en pleno golpe militar (Detectives). Es cierto que hay escrituras que borran al autor. Pero no es el caso, Bolaño está presente, quizá con sus entrañas.
Mas Auster no es el único tentado. Una vez leí sobre cierto sujeto maniaco, paranoico, que al oír cualquier teléfono rechinando, aún si se tratara en un departamento o casa ajenos, sentía la necesidad de contestar el llamado como propio. Mal que mal, pensaba, en potencia todos los pinchazos pueden apuntar a uno: sea por un error de número o un mal contacto de los cables, acaso el timbrazo ha venido a acabar en el auricular del vecino. Cuando este sujeto trota por las mañanas, bordea una colina poblada de jardines y casas, de vez en cuando oye un teléfono, se inquieta, afloja el paso. Al reanudar la carrera, frente a la siguiente cerca vuelve a oír un timbre, y piensa: “hay un telefonazo que me está persiguiendo, hay alguien que busca en la guías de calles todos los números de Chestnut Lane y llama a una casa tras otra para ver si me alcanza”.
Y es en este absurdo donde me doy cuenta que Bolaño está lejos de fabricar círculos narrativos con el teléfono de centro; es decir, lejos de ocupar el espacio con timbres que repican y de condicionar personajes ante el objeto que llama. Uno, porque Llamadas… es un volumen de relatos breves, que toma su nombre de una parte del libro, o bien del título de una de las catorce historias. Y dos, porque los teléfonos de Bolaño, las llamadas de Bolaño provienen de este mundo, el nuestro. “No tengo teléfono, siempre busco una cabina” (Clara). Y aún así, sigue tratándose de llamados no menos intensos. Bolaño conoce bien el frío de la línea telefónica: “Al otro lado, la voz de X dice: bueno, quién es”. Silencio. “El tiempo –el tiempo que separaba a B de X y que B no lograba comprender– pasa por la línea telefónica, se comprime, se estira, deja ver una parte de su naturaleza. B sin darse cuenta, se ha puesto a llorar. Sabe que X sabe que es él quien llama. Después, silenciosamente, cuelga” (Llamadas telefónicas).
En la novela de Auster, el escritor Daniel Quinn (quien atiende el número equivocado) cultiva el anonimato bajo el apodo de William Wilson. Si ningún libro de Wilson incluía una foto del autor o una nota biográfica en la solapa, no concedía entrevistas y todas las cartas eran respondidas por la secretaria de su agente; entonces no hay más remedio que situar a Roberto Bolaño al otro extremo de Wilson.
Desde poco antes de su muerte, resulta imposible leer a Bolaño con la inocencia que se lee a autores que son sólo un nombre en la portada, casi una palabra hecha una con el título. Bajo cada línea desciframos un relato, pero a la vez vemos al fumador cuya prosa sigue el ritmo de las caladas de cigarrillo, al cosmopolita que se asentó en Blanes, la figura lisa y flaca de la foto en que Nicanor Parra anota “le debemos un hígado a Bolaño”, en suma, al escritor que hacia el final de su vida había conquistado editoriales, premios y público. “Es famoso, tiene dinero, es leído, las mayores ambiciones (y en ese orden) a las que puede aspirar un hombre de letras” (Una aventura literaria).
En simetrías opuestas, Arturo Belano es a Bolaño lo que Wilson es a Quinn. En Llamadas… Bolaño se deja ver, se advierte por todas partes, no los artificios de su mano, que bien sabe ocultar como se oculta el arte. Es su rostro, el rostro –antes que todo– del escritor. Asoma dentro del mocoso cimarrero, aficionado al cine y al robo literario (El gusano), bajo la piel del cazador al acecho de cuanto premio literario organizaban los municipios españoles (Sensini), y en la sombra de un irreconocible preso político en pleno golpe militar (Detectives). Es cierto que hay escrituras que borran al autor. Pero no es el caso, Bolaño está presente, quizá con sus entrañas.
November 5, 2019
Το μεγαλείο του Μπολανιο βρίσκεται στο ότι το ταλέντο στην γραφή του, αυτά που έζησε, ο τρόπος που έβλεπε τα πράγματα και η βαθιά ανθρωπιά του συνδιάζονται με τέτοιο τρόπο που κάθε φορά που διαβάζω βιβλίο του νιώθω ότι με καταλαβαίνει απόλυτα. Οι αμφιταλαντεύσεις του και η διττή σημασία στην γραφή του είναι απόλυτα κατανοητές για να τις διαδεχτούν πιο σπάνια βέβαια μια σύντομη φράση κοφτή που σε παγώνει και σκέφτεσαι αυτό ακριβώς έπρεπε να γράψει και το έγραψε. Λατρεύω την παρομοίωση του " εγώ ήμουν φτωχός τότε σαν σπουργίτι " ακόμα και αυτή η φράση εμπεριέχει αμφισημία. Λατρεύω που με τις περιγραφές του μπορεί κυριολεκτικά να πάρει μαζί του τον αναγνώστη και να το βάλει μέσα στο τοπίο και άλλοτε να τον αφήσει εντελώς στην απέξω σαν απλό θεατή. Επίσης συμφωνώ και γουστάρω αφάνταστα ότι που και που βάζει κάποιον ήρωα του να κλέβει βιβλία γιατί αν κάποιος δεν έχει χρήματα κατά την άποψη μου είναι σπουδαία κίνηση αυτή. Γενικά ο Μπολανιο για μένα είναι απ'τους καλύτερους συγγραφείς που έχω διαβάσει, ευτυχώς που τα βιβλία επιβάλλονται να ξαναδιαβάζονται και ευτυχώς που δεν έχω ολοκληρώσει την εργογραφία του.
July 18, 2017
Releo este libro y pienso que Bolaño es un biógrafo. Sus libros cuentan vidas. No episodios ni momentos importantes. Vidas, a veces tediosas, que sólo transcurren. Lo mismo pasa con sus novelas. La polifonía de los detectives salvajes es posible gracias a ese estilo. El recuento de los feminicidios de 2666, igual. Este es un libro de cuentos disparejos. Tiene un par muy buenos..
September 28, 2014
Първият ми сблъсък преди две години с прозата на Боланьо след поезията му, която четох в английски превод. Вече съм здраво "закачен", като се съмнявам скоро да пусна куката. Разказите му звучат семпло, обикновено, а под тях се разстила скритата словесна вселена на този голям чилиец. Поет, който започнал да пише проза по финансови причини (а не е ли така с повечето поети), и ние по никакъв начин не можем да съжаляваме за това обстоятелство в живота на поета.
Нека да отбележа, че преводът на този сборник е изключителен - текстът тече и плавно и бързо, и точно тук се разбира голямата вещина на преводача, когато не можеш да уловиш работата му, когато няма нещо, за което да се хванеш.
Вече преполових творчеството му на английски, но ще се радвам, ако книгите му продължат да излизат и на български. Защото си струва. Защото още един огромен писател е живял някога, наскоро, завинаги...
Нека да отбележа, че преводът на този сборник е изключителен - текстът тече и плавно и бързо, и точно тук се разбира голямата вещина на преводача, когато не можеш да уловиш работата му, когато няма нещо, за което да се хванеш.
Вече преполових творчеството му на английски, но ще се радвам, ако книгите му продължат да излизат и на български. Защото си струва. Защото още един огромен писател е живял някога, наскоро, завинаги...
January 12, 2021
Me leí este libro el 2011 por primera vez y le di 4 estrellas. Ahora lo releí y obvio que le doy todas las estrellas. No sé qué no me gustó tanto en esa primera lectura, pero ahora me gustó demasiado.
May 3, 2021
Segundo libro que leo de Bolaño, primero de cuentos, y me resultó increíble. Cada cuento es diferente pero aún así parecen conocerse entre ellos, hay un aspecto de familiaridad que los atraviesa. Recomiendo la lectura a cualquier persona que este en un bloqueo.
May 11, 2023
Estou entregue, admito
May 14, 2015
„… та кой, ако не вие, ще разбере моя ужас?“ Чехов
Накрая забелязах изречението на Чехов в началото на книгата, но по-добре, защото след всички разкази мястото му там вече беше смислено за мен. А книга на автор от Чили не мога да не започна с подобен цитат.
„Сънувам покойници, смесват се в сънищата ми с онези, които нито оцеляха, нито умряха.“
От любимия ми разказ „Ченгета“ е, но по-добре да карам наред с любимите:
- „Сенсини“ – и сега не зная точно с какво ми хареса. Може би усетих топлината, която често се крие при Боланьо.
„Винаги когато говоря с аржентинци, се оплитам в танга и лабиринти – на мнозина чилийци им се случва.“
- „Червея“– и тук нямам точно обяснение. Но явно на героите мъже им се получава разбирателството „двама по двама“. Онова тихото мъжко разбирателство, без много шум и драми, но спонтанно и оставящо поне малка следа. И атмосферата ми допадна – паркът, книжарницата. И младият човек все още не беше от онези объркани по-големи мъже и жени от другите разкази. Нищо, че бягаше от училище, все пак ми изглеждаше спокоен, не зная като порасне още как ще е (говоря сякаш за съществуващ човек!)
„Аз пристигах в осем и половина сутринта, а той вече беше там, седнал на пейката – единственото, което правеше, бе да пуши и да си държи очите отворени. Не съм го виждал с вестник, с торта, с бира, с книга. Не съм го виждал да разговаря с някого.“
- „Ченгета“ - малко неточно е да кажа буквално „любим“; с мое подзаглавие – последното изречение от разказа (не бива да го копирам тук). Този разказ ми въздейства най-силно. Първо – чисто „литературно“. Може да изглежда лесно да се пишат диалози - опитваш да предадеш естествения разговор между двама души и готово? Но несъмнено има тайни рецепти, които майсторите владеят и тук според мен се е получило идеално с разговора. Искам още такива. Иначе като съдържание и въздействие - чувствах се като при „Гьоц и Майер“ (Давид Албахари). В този момент цялата мрачнотия и от книгите на Боланьо възприех като оправдана. Във всичките му произведения не става въпрос пряко за диктатурата, нито всички са истински „мрачни“, някои дори изобщо не се случват в Чили. Но все пак сянката на онези десетилетия след 1973 г. сякаш виси навсякъде. И не че при нас тоталитаризмът не приключи някъде по същото време, но ми се струва още по-абсурдно нещо подобно да започва през 70-те, някак „по-логично“ може би е било през 40-те след войната. А в Южна Америка става въпрос за наши сравнително млади съвременници, които освен ужаса на изчезването във всичките му форми в самите страни, влачат товара и на изгнаничеството.
„- От обяснения полза няма. Трябва да плачем, не да обясняваме.
- Все едно де, главното е да се намираме на приказка, че пътят е дълъг. Та кого сме изтребили през 1973-та?
- Всички истински мъже в родината.
- Преувеличаваш, братле. Хем ние бяхме сред първите, не си ли спомняш вече, че ни арестуваха.
- Да, но за има-няма три дни.“
- „Джоана Силвестри“ – допадат ми хора, отнасящи се сериозно към професията си (по съвест и „законово“ разбира се изключвам някои дейности за печелене на пари). Такива, които я упражняват защото това умеят или по начин, в който изпъква хубавото от нея. Без да идеализирам или да пренебрегвам рисковете и принудата в подобни области, силно симпатизирах на проститутките от „Животът пред теб“ (Ромен Гари), „Нека големият свят се върти“ (Колъм Маккан), на Неделя от „Пътуване по посока на сянката“ (Яна Букова) – жената без титла, но с любов, която стига за всички… Все с еднаквия минус за жени и мъже от подобни професии – с възрастта „отпадаш“, не ставаш вече, кратка е работоспособността, желаната външна форма. Ако старостта е притеснителна за всички, за тези „професии“ сигурно е още по-горчива.
„После взеха да говорят за хонорарите и за миграцията в наше време на много от порноактьорите към конвенционалната филмова индустрия, но аз вече не слушах, понеже се замислих за това, което казаха за болестта, и за Джак Холмс, който допреди няколко години беше голямата сексзвезда на Калифорния.“
Руските истории също ми харесаха. И заради самите истории, и заради различната „дестинация“ освен Южна Америка и Испания. С нея се добавя още една щипка другост.
Няколко разказа не успях да разгранича добре заради сходната неспособност за „установено“ обичане. Героите сами оставят любовта да се изплъзне, изхаби, изкриви; болнави нерваци са често (спомних си подобни двойки при Етгар Керет, но някак по-приятно дивички). Снимах книгата в един слънчев ден на фона на синьото море, зелените палми, златистия пясък. Но така снимките заблуждават – няма я онази морска розова романтика, няма го покоят на празния плаж. Цветовете на самата корица са ярки и предизвикателни, но подсказващ е важният елемент „насълзени очи“.
Все пак всичко беше поносимо до последния разказ. Как все ги върши такива Боланьо – да завърши сборника с такава история! И на всичкото отгоре след финала е поставена и думата „Край“. Всъщност не краят на разказа беше довършващ за мен, а цялото житие-битие. Имам чувството, че авторът много добре е знаел как с безкрайния оборот на Ан действа психологически на читателите (малко пресилено, но - като онази постоянно капеща на капки вода по главата на задържан в стая за мъчения). И все пак напоследък гледам да не страня от подобни книги/разкази. Един вид като признаване, че всичко това съществува. Тук интересното за мен беше, че нямаше дори чак такова значение героят жив ли ще бъде накрая или не – на фона на подобно житие…
Като цяло за книгата - много харесвам сборници с цикли от разкази – групирани по теми. И с този се е получило много добре. При всички теми нещо ври под повърхността, но Боланьо го изразява по подводно-наблюдателен начин, не бурно експресивен. Освен това нещо в литературния живот като цяло сякаш терзае автора.
Отдалечила съм се от Латинска Америка. Но предполагам този писател нямаше да е такъв без Каталония. Тук рецептата за „Латино коктейл“ ми беше сравнително непозната – майсторът го забърква не шарен, не от сладникавия южноамерикански вид. Особено хладък, но все пак загряващ и раздвижващ.
В заключение - само още откъси от любимия ми разказ „Ченгета“
„-Тук бъркаш: всички истински чилийци увъртаме, та пушек се вдига. В такава въртележка сме се вкарали, че страх да те хване.
- Песимист, ето какво си ти.
- А как да не съм?
- Дори в най-непрогледния мрак се вижда светлинката. Това май Песоа го казваше.
- Песоа Велис.
- Дори в най-черните мигове блещука надежда.
- Надеждата отиде по дяволите.
- Надеждата е единственото, което не отива по дяволите.“
„- Хем навремето беше доверчиво хлапе.
- На петнайсет всички сме доверчиви.
- Аз не се доверявах дори на майка ми.
- Как няма да се доверяваш на майка си? С майката шега не бива.
- Точно затова.“
Накрая забелязах изречението на Чехов в началото на книгата, но по-добре, защото след всички разкази мястото му там вече беше смислено за мен. А книга на автор от Чили не мога да не започна с подобен цитат.
„Сънувам покойници, смесват се в сънищата ми с онези, които нито оцеляха, нито умряха.“
От любимия ми разказ „Ченгета“ е, но по-добре да карам наред с любимите:
- „Сенсини“ – и сега не зная точно с какво ми хареса. Може би усетих топлината, която често се крие при Боланьо.
„Винаги когато говоря с аржентинци, се оплитам в танга и лабиринти – на мнозина чилийци им се случва.“
- „Червея“– и тук нямам точно обяснение. Но явно на героите мъже им се получава разбирателството „двама по двама“. Онова тихото мъжко разбирателство, без много шум и драми, но спонтанно и оставящо поне малка следа. И атмосферата ми допадна – паркът, книжарницата. И младият човек все още не беше от онези объркани по-големи мъже и жени от другите разкази. Нищо, че бягаше от училище, все пак ми изглеждаше спокоен, не зная като порасне още как ще е (говоря сякаш за съществуващ човек!)
„Аз пристигах в осем и половина сутринта, а той вече беше там, седнал на пейката – единственото, което правеше, бе да пуши и да си държи очите отворени. Не съм го виждал с вестник, с торта, с бира, с книга. Не съм го виждал да разговаря с някого.“
- „Ченгета“ - малко неточно е да кажа буквално „любим“; с мое подзаглавие – последното изречение от разказа (не бива да го копирам тук). Този разказ ми въздейства най-силно. Първо – чисто „литературно“. Може да изглежда лесно да се пишат диалози - опитваш да предадеш естествения разговор между двама души и готово? Но несъмнено има тайни рецепти, които майсторите владеят и тук според мен се е получило идеално с разговора. Искам още такива. Иначе като съдържание и въздействие - чувствах се като при „Гьоц и Майер“ (Давид Албахари). В този момент цялата мрачнотия и от книгите на Боланьо възприех като оправдана. Във всичките му произведения не става въпрос пряко за диктатурата, нито всички са истински „мрачни“, някои дори изобщо не се случват в Чили. Но все пак сянката на онези десетилетия след 1973 г. сякаш виси навсякъде. И не че при нас тоталитаризмът не приключи някъде по същото време, но ми се струва още по-абсурдно нещо подобно да започва през 70-те, някак „по-логично“ може би е било през 40-те след войната. А в Южна Америка става въпрос за наши сравнително млади съвременници, които освен ужаса на изчезването във всичките му форми в самите страни, влачат товара и на изгнаничеството.
„- От обяснения полза няма. Трябва да плачем, не да обясняваме.
- Все едно де, главното е да се намираме на приказка, че пътят е дълъг. Та кого сме изтребили през 1973-та?
- Всички истински мъже в родината.
- Преувеличаваш, братле. Хем ние бяхме сред първите, не си ли спомняш вече, че ни арестуваха.
- Да, но за има-няма три дни.“
- „Джоана Силвестри“ – допадат ми хора, отнасящи се сериозно към професията си (по съвест и „законово“ разбира се изключвам някои дейности за печелене на пари). Такива, които я упражняват защото това умеят или по начин, в който изпъква хубавото от нея. Без да идеализирам или да пренебрегвам рисковете и принудата в подобни области, силно симпатизирах на проститутките от „Животът пред теб“ (Ромен Гари), „Нека големият свят се върти“ (Колъм Маккан), на Неделя от „Пътуване по посока на сянката“ (Яна Букова) – жената без титла, но с любов, която стига за всички… Все с еднаквия минус за жени и мъже от подобни професии – с възрастта „отпадаш“, не ставаш вече, кратка е работоспособността, желаната външна форма. Ако старостта е притеснителна за всички, за тези „професии“ сигурно е още по-горчива.
„После взеха да говорят за хонорарите и за миграцията в наше време на много от порноактьорите към конвенционалната филмова индустрия, но аз вече не слушах, понеже се замислих за това, което казаха за болестта, и за Джак Холмс, който допреди няколко години беше голямата сексзвезда на Калифорния.“
Руските истории също ми харесаха. И заради самите истории, и заради различната „дестинация“ освен Южна Америка и Испания. С нея се добавя още една щипка другост.
Няколко разказа не успях да разгранича добре заради сходната неспособност за „установено“ обичане. Героите сами оставят любовта да се изплъзне, изхаби, изкриви; болнави нерваци са често (спомних си подобни двойки при Етгар Керет, но някак по-приятно дивички). Снимах книгата в един слънчев ден на фона на синьото море, зелените палми, златистия пясък. Но така снимките заблуждават – няма я онази морска розова романтика, няма го покоят на празния плаж. Цветовете на самата корица са ярки и предизвикателни, но подсказващ е важният елемент „насълзени очи“.
Все пак всичко беше поносимо до последния разказ. Как все ги върши такива Боланьо – да завърши сборника с такава история! И на всичкото отгоре след финала е поставена и думата „Край“. Всъщност не краят на разказа беше довършващ за мен, а цялото житие-битие. Имам чувството, че авторът много добре е знаел как с безкрайния оборот на Ан действа психологически на читателите (малко пресилено, но - като онази постоянно капеща на капки вода по главата на задържан в стая за мъчения). И все пак напоследък гледам да не страня от подобни книги/разкази. Един вид като признаване, че всичко това съществува. Тук интересното за мен беше, че нямаше дори чак такова значение героят жив ли ще бъде накрая или не – на фона на подобно житие…
Като цяло за книгата - много харесвам сборници с цикли от разкази – групирани по теми. И с този се е получило много добре. При всички теми нещо ври под повърхността, но Боланьо го изразява по подводно-наблюдателен начин, не бурно експресивен. Освен това нещо в литературния живот като цяло сякаш терзае автора.
Отдалечила съм се от Латинска Америка. Но предполагам този писател нямаше да е такъв без Каталония. Тук рецептата за „Латино коктейл“ ми беше сравнително непозната – майсторът го забърква не шарен, не от сладникавия южноамерикански вид. Особено хладък, но все пак загряващ и раздвижващ.
В заключение - само още откъси от любимия ми разказ „Ченгета“
„-Тук бъркаш: всички истински чилийци увъртаме, та пушек се вдига. В такава въртележка сме се вкарали, че страх да те хване.
- Песимист, ето какво си ти.
- А как да не съм?
- Дори в най-непрогледния мрак се вижда светлинката. Това май Песоа го казваше.
- Песоа Велис.
- Дори в най-черните мигове блещука надежда.
- Надеждата отиде по дяволите.
- Надеждата е единственото, което не отива по дяволите.“
„- Хем навремето беше доверчиво хлапе.
- На петнайсет всички сме доверчиви.
- Аз не се доверявах дори на майка ми.
- Как няма да се доверяваш на майка си? С майката шега не бива.
- Точно затова.“
April 21, 2022
“E allora penso che questo paese è andato a catafascio da tempo, che noi altri siamo rimasti qui per essere tormentati dagli incubi, solo perché qualcuno doveva rimanere a ciucciarsi i sogni.”
I quattordici racconti che compongono la prima raccolta di Roberto Bolaño formano un mosaico di micro-storie che già racchiude visceralmente i nuclei tematici di tutta la sua opera: biografie fulminee di scrittori apolidi, amanti travolti dalle conversazioni ma delusi o sordi al sesso, l’amore per la letteratura anche nei luoghi più corrotti e sudici da Girona a Mosca, lo spettro insonne del colpo di stato del ‘73 in Cile.
C’è uno studente che marina la scuola per andare al cinema o in libreria e portarsi via libri (a volte acquistati, più spesso rubati), scrittori mediocri che nemmeno l’eroismo partigiano in guerra salva dall’essere dimenticati, allibratori che citano a memoria Puškin e l’opera omnia di Bulgakov, esuli cileni in Russia, in Spagna e apolidi ancora in qualsiasi altra parte del mondo, così come donne fameliche, suicide e alcolizzate, mai appiattite o mutilate psicologicamente nonostante il punto di vista sia sempre quello di un uomo che di loro, per un po’, è stato anche innamorato (e ancora più spesso ferito).
È così che Roberto Bolaño (e Arturo Belano per lui) strappa all’oblio reale della Storia una serie di personaggi finzionali destinati non a scomparire, ma a una sorte peggiore - non essere mai stati vivi.
I quattordici racconti che compongono la prima raccolta di Roberto Bolaño formano un mosaico di micro-storie che già racchiude visceralmente i nuclei tematici di tutta la sua opera: biografie fulminee di scrittori apolidi, amanti travolti dalle conversazioni ma delusi o sordi al sesso, l’amore per la letteratura anche nei luoghi più corrotti e sudici da Girona a Mosca, lo spettro insonne del colpo di stato del ‘73 in Cile.
C’è uno studente che marina la scuola per andare al cinema o in libreria e portarsi via libri (a volte acquistati, più spesso rubati), scrittori mediocri che nemmeno l’eroismo partigiano in guerra salva dall’essere dimenticati, allibratori che citano a memoria Puškin e l’opera omnia di Bulgakov, esuli cileni in Russia, in Spagna e apolidi ancora in qualsiasi altra parte del mondo, così come donne fameliche, suicide e alcolizzate, mai appiattite o mutilate psicologicamente nonostante il punto di vista sia sempre quello di un uomo che di loro, per un po’, è stato anche innamorato (e ancora più spesso ferito).
È così che Roberto Bolaño (e Arturo Belano per lui) strappa all’oblio reale della Storia una serie di personaggi finzionali destinati non a scomparire, ma a una sorte peggiore - non essere mai stati vivi.
October 12, 2017
El primer cuento no me entusiasmó demasiado. El segundo me encantó. Y más adelante me encontré repetidas veces con Arturo Belano... Y ahí sí, qué delicia. Porque estoy profundamente encariñada con los personajes de las dos grandes novelas de Bolaño y reencontrarlos inesperadamente en alguno de sus cuentos es un regalo hermoso, un bonus track, un abrazar en plena calle a ese amigo que no veíamos hace tiempo y charlar como si la distancia se hubiera esfumado en el abrazo.
March 29, 2021
Creo que es de esos libros que te atrapa y luego se vuelve muy complicado de leer, luego te atrapa y te suelta y al final te dan ganas de leerlo tan lento porque no quieres que termine. Hay algunos cuentos que son verdaderamente unas joyas.
March 9, 2022
Um belo livro de contos. Uns melhores, outros nem tanto, mas um conjunto bastante coeso e uma escrita competente. Uma boa introdução a Bolano para quem nunca o tiver lido.
September 13, 2024
Nem tudo é maravilhoso, mas quando é maravilhoso, parece mais que literatura, parece a própria vida no papel. Eu o amo e queria sempre estar lendo um Bolaño.
Displaying 1 - 30 of 394 reviews