What do you think?
Rate this book
Една напразна смърт. Йоана
Любовна история, ситуирана в Балчик и Каварна, разказва романът „Йоана“ на големия румънски класик Антон Холбан. Заедно с другия му значим роман – „Една напразна смърт“, те излизат в един том в това издание.
„Една напразна смърт“ е задълбочен психологически анализ на взаимоотношенията между двама млади влюбени – Санду (алтер его на самия автор) и Ирина. Действието се развива в Румъния и Париж през първата половина на XX век. Санду чувства, че не е напълно задоволен от връзката си с Ирина, че я превъзхожда както морално, така и интелектуално. Въпреки че се опитва непрекъснато да я превъзпита и да облагороди характера ?, нещо му подсказва, че двамата не са създадени един за друг и че не би могъл да се обвърже сериозно с нея. Същевременно обаче самолюбието на Санду не му позволява да я остави да бъде щастлива с друг и да започне нов живот. След заминаването си за Париж младият мъж се опитва да анализира тези свои сложни и противоречиви чувства, както и да изгради един цялостен и реалистичен образ на Ирина, с положителните и отрицателните ? черти, базирайки се на собствените си наблюдения, на различни писма и дори на личен дневник. Като резултат пред нас се разкрива една своеобразна студия на отношенията между мъжкия и женския пол, на самозаблудите, които контролират живота ни, и на неведомите пътища на любовта и човешката памет.
„Йоана“ е своеобразен роман-изповед, „личен роман“, насочен към изразяването на автентичността на живота и към овладяването на стихийната буря на чувствата, за да бъдат те анализирани и разтълкувани. Отново главният герой е Санду и отново пред нас се разкрива дневникът на неговата любов, като този път размишленията, спомените и страстите му са насочени към образа на любимата му Йоана. Действието се развива в Балчик и Каварна в периода между двете световни войни – след тригодишно отсъствие Санду най-накрая се събира с Йоана и двамата започват едно постепенно преоткриване на чувствата си един към друг и мечтите за бъдещето. Редуват се ретроспективни препратки към любовните им взаимоотношения в Букурещ и най-вече към момента на раздялата им, повдигат се много въпроси и се търсят отговори, като героите се опитват да надникнат във всички кътчета на паметта си, за да достигнат до истинската си същност и да се разкрият напълно – само по този начин те биха могли да се сближат един с друг без преструвки и тайни и да се превърнат в единно и хармонично цяло.
„Една напразна смърт“ е задълбочен психологически анализ на взаимоотношенията между двама млади влюбени – Санду (алтер его на самия автор) и Ирина. Действието се развива в Румъния и Париж през първата половина на XX век. Санду чувства, че не е напълно задоволен от връзката си с Ирина, че я превъзхожда както морално, така и интелектуално. Въпреки че се опитва непрекъснато да я превъзпита и да облагороди характера ?, нещо му подсказва, че двамата не са създадени един за друг и че не би могъл да се обвърже сериозно с нея. Същевременно обаче самолюбието на Санду не му позволява да я остави да бъде щастлива с друг и да започне нов живот. След заминаването си за Париж младият мъж се опитва да анализира тези свои сложни и противоречиви чувства, както и да изгради един цялостен и реалистичен образ на Ирина, с положителните и отрицателните ? черти, базирайки се на собствените си наблюдения, на различни писма и дори на личен дневник. Като резултат пред нас се разкрива една своеобразна студия на отношенията между мъжкия и женския пол, на самозаблудите, които контролират живота ни, и на неведомите пътища на любовта и човешката памет.
„Йоана“ е своеобразен роман-изповед, „личен роман“, насочен към изразяването на автентичността на живота и към овладяването на стихийната буря на чувствата, за да бъдат те анализирани и разтълкувани. Отново главният герой е Санду и отново пред нас се разкрива дневникът на неговата любов, като този път размишленията, спомените и страстите му са насочени към образа на любимата му Йоана. Действието се развива в Балчик и Каварна в периода между двете световни войни – след тригодишно отсъствие Санду най-накрая се събира с Йоана и двамата започват едно постепенно преоткриване на чувствата си един към друг и мечтите за бъдещето. Редуват се ретроспективни препратки към любовните им взаимоотношения в Букурещ и най-вече към момента на раздялата им, повдигат се много въпроси и се търсят отговори, като героите се опитват да надникнат във всички кътчета на паметта си, за да достигнат до истинската си същност и да се разкрият напълно – само по този начин те биха могли да се сближат един с друг без преструвки и тайни и да се превърнат в единно и хармонично цяло.
- GenresRomanian Literature
372 pages, Paperback
Published January 1, 2018
About the author
Anton Holban
18 books29 followersScriitor, romancier și eseist român, Anton Holban s-a născut pe 10 februarie 1902 la Huși. Este fiul lui Gheorghe Holban, ofițer, și al Antoanetei (născută Lovinescu), precum și nepotul de soră al criticului Eugen Lovinescu. Urmează cursurile școlii primare "Al.I.Cuza" din Fălticeni, și cursurile Facultății de Litere din București, secția limba și literatura franceză.
Anton Holban frecventează cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul, unde citește povestiri și fragmente din romane. În perioada 1928-1932 activează ca profesor de limba franceză la Liceul de Baieți "V. Alecsandri" din Galați, iar în 1934 este transferat la Seminarul Central din București.
Scriitorul își face debutul în anul 1928 în revista lui Liviu Rebreanu, "Mișcarea literară", cu articole despre monumentele de artă românească veche. "Romanul lui Mirel", primul roman al lui Holban apare la Editura "Ancora" în 1929. Un an mai târziu, pe scena Teatrului National din București, are loc premiera piesei "Oameni feluriți", piesa ce obține premiul "Al.Gh.Florescu" al Societății Autorilor Dramatici.
Publică în 1931 romanul "O moarte care nu dovedește nimic", urmat de alte două: "Parada dascălilor" (1932) și
"Ioana" (1934). În revista "România literară" îi apare un studiu intitulat "Viața și moartea în opera D-nei Hortensia Papadat Bengescu".
Anton Holban a mai scris nuvele, incluse în volumul "Halucinații" și eseuri, precum: Marcel Proust - câteva puncte de vedere, Contribuții la specificul românesc, Testament literar, Experiența și literatura, Racine-Proust, în marginea lui Huxley. Este ales membru activ al Societății Scriitorilor Români în 1935.
Anton Holban se stinge din viață pe 15 ianuarie 1937 la București.
Anton Holban frecventează cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul, unde citește povestiri și fragmente din romane. În perioada 1928-1932 activează ca profesor de limba franceză la Liceul de Baieți "V. Alecsandri" din Galați, iar în 1934 este transferat la Seminarul Central din București.
Scriitorul își face debutul în anul 1928 în revista lui Liviu Rebreanu, "Mișcarea literară", cu articole despre monumentele de artă românească veche. "Romanul lui Mirel", primul roman al lui Holban apare la Editura "Ancora" în 1929. Un an mai târziu, pe scena Teatrului National din București, are loc premiera piesei "Oameni feluriți", piesa ce obține premiul "Al.Gh.Florescu" al Societății Autorilor Dramatici.
Publică în 1931 romanul "O moarte care nu dovedește nimic", urmat de alte două: "Parada dascălilor" (1932) și
"Ioana" (1934). În revista "România literară" îi apare un studiu intitulat "Viața și moartea în opera D-nei Hortensia Papadat Bengescu".
Anton Holban a mai scris nuvele, incluse în volumul "Halucinații" și eseuri, precum: Marcel Proust - câteva puncte de vedere, Contribuții la specificul românesc, Testament literar, Experiența și literatura, Racine-Proust, în marginea lui Huxley. Este ales membru activ al Societății Scriitorilor Români în 1935.
Anton Holban se stinge din viață pe 15 ianuarie 1937 la București.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 6 of 6 reviews
November 5, 2022
"O moarte care nu dovedește nimic"- o poveste tristă de iubire, unilaterală, radiografiată in cele mai mici detalii cu luciditate și cinism.
Când trebuie să îți dovedești iubirea în fiecare zi și niciodată nu e suficient, finalul nu poate fi decât trist.
Povestea mi-a plăcut, în special finețea analizei psihologice.
Când trebuie să îți dovedești iubirea în fiecare zi și niciodată nu e suficient, finalul nu poate fi decât trist.
Povestea mi-a plăcut, în special finețea analizei psihologice.
September 9, 2021
Anton Holban nu mi-a fost un scriitor cunoscut până când la finalul clasei a X-a, doamna mea profesoară de limba și literatura română ne-a dat ca temă de vacanță să citim două opere de ale sale printre care se număra și „Ioana”.
Acest roman subiectiv de analiză psihologică a fost pentru mine destul de greu de înțeles, nu o să vă mint. Cartea a reușit câteodată să îmi piardă atenția, iar unele capitole a fost necesar să le citesc de mai multe ori pentru a putea înțelege cât de cât ce a vrut autorul să transmită. Poate nu sunt eu încă îndeajuns de matură din punct de vedere al gândirii și poate chiar sufletește pentru a putea înțelege pe deplin frământările neîncetate și trăirile intense ale personajelor, dar îmi propun ca pe viitor să reiau această carte și să îmi creez o părere diferită față de cea din prezent.
Acum, haideți să începem să vorbim la propriu despre roman. Acțiunea cărții, dacă stau bine să mă gândesc, este relativ simplă. Sandu și Ioana au o relație de lungă durată, dar acesta nu dorește să o ceară în căsătorie. Ioana, pentru a-l sili să ia o hotărâre se preface că îl înșală, dar această tactică nu funcționează. După ce Sandu își aruncă iubita în brațele altui bărbat, regretele sale se transformă într-o obsesie. Peste trei ani de la despărțire, Sandu realizează că o vrea pe Ioana înapoi, dar reconcilierea dintre cei doi nu face decât să amplifice frământările, interogațiile și nu în cele din urmă, suferința. Tind să menționez faptul că evenimentele nu sunt relatate cronologic, ci în funcție de cum sunt ordonate de memoria involuntară.
Dacă e să vorbim de personaje, protagoniștii romanului, Sandu și Ioana, sunt două firi extrem de complexe. Sandu, tipul intelectualului lucid, mi-a adus aminte de un alt personaj din literatura română, mai precis de personajul lui Camil Petrescu, Ștefan Gheorghidiu. Sandu, la fel ca și Gheorghidiu, este un alter-ego al autorului. O persoană extrem de analitică și orgolioasă, Sandu – cum am menționat și mai sus – dezvoltă o obsesie pentru trecut, mai precis pentru perioada când el și Ioana au fost despărțiți, acesta fiind un pretext extrem de favorabil pentru a începe o ceartă:
„- Și, în definitiv, puteai să împiedici de la început orice. Dimpotrivă, ai avut perversitatea să ne împingi unul spre celălalt. Cine îmi făcea mai multe elogii despre el?
- Sunt încântat, căci cu atât mai scârnavă apare fapta lui de mai târziu.
...
- Un bărbat trebuie să conducă pe femeia lui, s-o povățuiască. Întotdeauna ai fost lipsit de orice autoritate.
- ...Poate că am privit dragostea noastră dintr-un punct de vedere romantic. Nu m-am deprins cu ideea că tu nu mă înșeli numai pentru că te împiedec eu să ai ocazia! De-acum înainte voi ști cum să procedez: nu voi aduce în casă pe nimeni, căci s-ar putea întâmpla o catastrofă!
- Cum mă pedepsești!
- Dar cum mă doare!”
Sandu este intelectualul pentru care dragostea reprezintă un sentiment ce merită analizat, privit la rece, nu trăit. Dorința lui bolnavă de a ști cu orice preț, de a elucida această enigmă, adică perioada când el și Ioana au fost despărțiți, în loc să îi aducă liniște sufletească, așa cum se aștepta el, din contră, îl face nefericit. El este conștient de felul lui chinuitor de a fi:
„Și, astfel, am o mulțime de adevăruri și de presupuneri pe care nu le pot îmbina, sau îmbinându-le dau naștere la o construcție arbitrară, ridicolă pentru orice om normal” .
Lucrul care pe mine una, personal, mă deranjează la el, este faptul că deși este conștient de comportamentul lui și de cât de mult îi rănește pe oamenii din jurul său, nu face absolut niciun efort, cât de mic, pentru a încerca să se schimbe, așa cum și el atestă de altfel în carte:
„Sunt prea egoist ca să-mi sacrific întreaga mea personalitate, și apoi, aș trebui să joc mereu un rol care nu-mi aparține, să mint, să fac inepuizabil pe mulțumitul, să susțin ceea ce mi-e cu totul străin.”
Cât despre protagonista acestui roman, Ioana este o femeie cu o personalitate puternică, frumoasă, neobișnuit de inteligentă, putem spune chiar că este opusul Irinei (protagonista romanului „O moarte care nu dovedește nimic”).
Anton Holban reușește să contureze un personaj feminin unic, a cărui esență rămâne nedezvăluită de-a lungul întregului roman. Deși Sandu încearcă să o descopere pe adevărata Ioana, tot ce dobândește sunt niște fețe ale personalității acesteia.
„La Ioana sentimentele contrare se urmează foarte obișnuit. Persoana făcută numai din contraste, totdeauna bine colorate. La un loc egoism meschin și apoi generozitatea cea mai neprevăzătoare. Mândria i se poate numi pe rând dragoste excesivă sau despotism și mă face să am gânduri dornice de eliberare, dar sunt incapabil de a pleca."
Romanul am putea spune că se termină într-o notă pozitivă, atât cât se poate numi pozitiv atunci când vorbim despre relația celor doi:
"- Ioana, frumoasa mea iubită, s-au terminat toate necazurile, de acum vom începe o viață nouă. Vom aranja astfel existența ca să fim oameni întregi, vom risipi atmosfera artificială în care trăim. La București vom face pe Viky sănătoasă și apoi vom îngriji de dragostea noastră. Singuri pe lume, alăturați, cu atât mai puternici".
Primul lucru la care m-am gândit după ce am citit spusele lui Sandu a fost „pentru cat timp?”. Oare pentru cât timp va ține această „pace” dintre cei doi? Când vor izbucni din nou, poate mai aprige de această dată, flăcările geloziei lui bolnave? Întrebările mele nu își vor găsi niciodată răspunsul, dar cred că, cu toții ne putem da seama de fragilitatea relației celor doi și cum doar o mică scânteie poate fi începutul unui dezastru care se va termina doar cu mutilarea propriilor lor suflete.
În concluzie, nu pot spune că acest roman mi-a displăcut, dar nici nu îl pot numi unul din preferatele mele. Este o lectură destul de grea, aș putea spune, dar dacă sunteți fani Camil Petrescu și a romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, această carte ar putea fi pe placul vostru.
Acest roman subiectiv de analiză psihologică a fost pentru mine destul de greu de înțeles, nu o să vă mint. Cartea a reușit câteodată să îmi piardă atenția, iar unele capitole a fost necesar să le citesc de mai multe ori pentru a putea înțelege cât de cât ce a vrut autorul să transmită. Poate nu sunt eu încă îndeajuns de matură din punct de vedere al gândirii și poate chiar sufletește pentru a putea înțelege pe deplin frământările neîncetate și trăirile intense ale personajelor, dar îmi propun ca pe viitor să reiau această carte și să îmi creez o părere diferită față de cea din prezent.
Acum, haideți să începem să vorbim la propriu despre roman. Acțiunea cărții, dacă stau bine să mă gândesc, este relativ simplă. Sandu și Ioana au o relație de lungă durată, dar acesta nu dorește să o ceară în căsătorie. Ioana, pentru a-l sili să ia o hotărâre se preface că îl înșală, dar această tactică nu funcționează. După ce Sandu își aruncă iubita în brațele altui bărbat, regretele sale se transformă într-o obsesie. Peste trei ani de la despărțire, Sandu realizează că o vrea pe Ioana înapoi, dar reconcilierea dintre cei doi nu face decât să amplifice frământările, interogațiile și nu în cele din urmă, suferința. Tind să menționez faptul că evenimentele nu sunt relatate cronologic, ci în funcție de cum sunt ordonate de memoria involuntară.
Dacă e să vorbim de personaje, protagoniștii romanului, Sandu și Ioana, sunt două firi extrem de complexe. Sandu, tipul intelectualului lucid, mi-a adus aminte de un alt personaj din literatura română, mai precis de personajul lui Camil Petrescu, Ștefan Gheorghidiu. Sandu, la fel ca și Gheorghidiu, este un alter-ego al autorului. O persoană extrem de analitică și orgolioasă, Sandu – cum am menționat și mai sus – dezvoltă o obsesie pentru trecut, mai precis pentru perioada când el și Ioana au fost despărțiți, acesta fiind un pretext extrem de favorabil pentru a începe o ceartă:
„- Și, în definitiv, puteai să împiedici de la început orice. Dimpotrivă, ai avut perversitatea să ne împingi unul spre celălalt. Cine îmi făcea mai multe elogii despre el?
- Sunt încântat, căci cu atât mai scârnavă apare fapta lui de mai târziu.
...
- Un bărbat trebuie să conducă pe femeia lui, s-o povățuiască. Întotdeauna ai fost lipsit de orice autoritate.
- ...Poate că am privit dragostea noastră dintr-un punct de vedere romantic. Nu m-am deprins cu ideea că tu nu mă înșeli numai pentru că te împiedec eu să ai ocazia! De-acum înainte voi ști cum să procedez: nu voi aduce în casă pe nimeni, căci s-ar putea întâmpla o catastrofă!
- Cum mă pedepsești!
- Dar cum mă doare!”
Sandu este intelectualul pentru care dragostea reprezintă un sentiment ce merită analizat, privit la rece, nu trăit. Dorința lui bolnavă de a ști cu orice preț, de a elucida această enigmă, adică perioada când el și Ioana au fost despărțiți, în loc să îi aducă liniște sufletească, așa cum se aștepta el, din contră, îl face nefericit. El este conștient de felul lui chinuitor de a fi:
„Și, astfel, am o mulțime de adevăruri și de presupuneri pe care nu le pot îmbina, sau îmbinându-le dau naștere la o construcție arbitrară, ridicolă pentru orice om normal” .
Lucrul care pe mine una, personal, mă deranjează la el, este faptul că deși este conștient de comportamentul lui și de cât de mult îi rănește pe oamenii din jurul său, nu face absolut niciun efort, cât de mic, pentru a încerca să se schimbe, așa cum și el atestă de altfel în carte:
„Sunt prea egoist ca să-mi sacrific întreaga mea personalitate, și apoi, aș trebui să joc mereu un rol care nu-mi aparține, să mint, să fac inepuizabil pe mulțumitul, să susțin ceea ce mi-e cu totul străin.”
Cât despre protagonista acestui roman, Ioana este o femeie cu o personalitate puternică, frumoasă, neobișnuit de inteligentă, putem spune chiar că este opusul Irinei (protagonista romanului „O moarte care nu dovedește nimic”).
Anton Holban reușește să contureze un personaj feminin unic, a cărui esență rămâne nedezvăluită de-a lungul întregului roman. Deși Sandu încearcă să o descopere pe adevărata Ioana, tot ce dobândește sunt niște fețe ale personalității acesteia.
„La Ioana sentimentele contrare se urmează foarte obișnuit. Persoana făcută numai din contraste, totdeauna bine colorate. La un loc egoism meschin și apoi generozitatea cea mai neprevăzătoare. Mândria i se poate numi pe rând dragoste excesivă sau despotism și mă face să am gânduri dornice de eliberare, dar sunt incapabil de a pleca."
Romanul am putea spune că se termină într-o notă pozitivă, atât cât se poate numi pozitiv atunci când vorbim despre relația celor doi:
"- Ioana, frumoasa mea iubită, s-au terminat toate necazurile, de acum vom începe o viață nouă. Vom aranja astfel existența ca să fim oameni întregi, vom risipi atmosfera artificială în care trăim. La București vom face pe Viky sănătoasă și apoi vom îngriji de dragostea noastră. Singuri pe lume, alăturați, cu atât mai puternici".
Primul lucru la care m-am gândit după ce am citit spusele lui Sandu a fost „pentru cat timp?”. Oare pentru cât timp va ține această „pace” dintre cei doi? Când vor izbucni din nou, poate mai aprige de această dată, flăcările geloziei lui bolnave? Întrebările mele nu își vor găsi niciodată răspunsul, dar cred că, cu toții ne putem da seama de fragilitatea relației celor doi și cum doar o mică scânteie poate fi începutul unui dezastru care se va termina doar cu mutilarea propriilor lor suflete.
În concluzie, nu pot spune că acest roman mi-a displăcut, dar nici nu îl pot numi unul din preferatele mele. Este o lectură destul de grea, aș putea spune, dar dacă sunteți fani Camil Petrescu și a romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, această carte ar putea fi pe placul vostru.
June 11, 2026
„Mă mir cum pot suporta să târâi cu mine, pretutindeni, pe mine, străinul.”
„Teribil, să ai asupra unei femei toată puterea, să faci ce vrei cu ea, să o sileşti să facă orice ţi-ar trece prin cap, s-o faci nenorocită sau fericită aproape în aceeaşi clipă şi apoi să nu mai poţi nimic.”
„Teribil, să ai asupra unei femei toată puterea, să faci ce vrei cu ea, să o sileşti să facă orice ţi-ar trece prin cap, s-o faci nenorocită sau fericită aproape în aceeaşi clipă şi apoi să nu mai poţi nimic.”
July 4, 2021
2.5/5
Displaying 1 - 6 of 6 reviews