Apocalipsis

by Adrian G. Romila

În toamna anului 1917, meșterul tîmplar Cristian David sosește în Prisăcani, un sătuc din Munții Neamțului aflat la granița cu Austro-Ungaria, chemat pentru a restaura lemnăria bisericii. Deși România e devastată de război, demonii marelui conflict mondial par să fi ocolit căsuțele din bîrne colorate, care-și gustă tihna, aproape absente de pe vreo hartă oficială. Dar suferințele și iminența morții vor răscoli pe neașteptate și micul paradis montan, iar enigmaticul străin, Cristian David, va juca un rol important în mijlocul întîmplărilor dramatice prin care va trece locul unde a fost tocmit să readucă frumusețea. Satul atins violent de reverberațiile Primului Război Mondial și – prin ricoșeu – ale proaspetei revoluții bolșevice reproduce, în mic, încercările teribile prin care trece Europa la început de secol XX. Prins în rama altor două evenimente tragice, unul real, celălalt imaginar, romanul ascunde un labirint narativ în care timpurile și oamenii se intersectează surprinzător și reproiectează analogic istoria. Apocalipsis e o Evanghelie eretică alcătuită din vagi surse orale – o uriașă parabolă despre rău, despre sacrificiul inevitabil și despre jocurile stranii ale omnipotenței divine. Catastrofele fac parte din ființa lumii și se succedă în varii forme, îngăduite de sus, de Marele Ochi, care își folosește astfel tainica-i pedagogie. Cu ea se vor confrunta și locuitorii pașnici ai Prisăcaniului, plătind, ca de fiecare dată, prețul cuvenit.

232 pages, Paperback

First published January 1, 2019

Reviews

[Titi Coolda · Rating 5 out of 5]

O istorie a Răului văzută prin prisma unei dinastii de tâmplari (familaiDavi) de la atacurile hoardelor tătărești până la pustiirea Prisăcaniului de către armatele bolșevice. O parabolă christică despre Marele Ochi și despre Răul pe care-l tolerează, despre mântuire, despre Apocalipsa individuală și cea colectivă. Credibil, bine scris și foarte provocator într-un final.

[Jovi Ene · Rating 4 out of 5]

Povestind saga familiei David, naratorul acestui volum ne amintește că orice moment de cumpănă poate înseamna, pentru unii oameni, o apocalipsă, o catastrofă, un sfârșit. Familia David, familie veche românească de tâmplari, a trăit multe momente istorice care pot fi considerate emblematice (sau chiar catastrofale), de la moartea lui Horea la cea a lui Eminescu, de la ”zugrăvirea” mânăstirii Humor până la călătoria lui Emil Racoviță, de la formarea lacului Roșu până la arderea Bisericii Negre. Toate sunt descrise, dar pare că adevărata catastrofă este Primul Război Mondial, descris în amănunt, din amintirile lui Cristian David, meșter bun la toate într-un sat pierdut de lume, Prisăcani.
Să fie totul doar un joc al marelui creator universal, al Marelui Ochi sau el asistă nepăsător? Să fie o stratagemă a spiritului rău? Să fie doar ordinea lucrurilor, o repetată apocalipsă?
Un roman foarte intens, cu o poveste cursivă și care naște multe întrebări.

[Stela · Rating 4 out of 5]

Eram curioasă să-l citesc pe Adrian, care mi-a fost coleg de catedră în Piatra Neamț, așa că i-am cumpărat două cărți vara trecută cînd am fost în România și nu am regretat nici un pic.

Am găsit un pic de Dostoievski, un pic de Vodolazkin, un pic de Bulgakov, dar și Blaga și alții care au scris pe tema coexistenței binelui și a răului, bineînțeles mai mult la nivel metatextual decît ca influență, într-o narațiune care vădește o mînă sigură atît în ceea ce privește structura cît și stilul. E sigur că am să-i citesc și al doilea roman cît de curînd!

[Liviu Szoke · Rating 3 out of 5]

Din recenzia apărută pe Bookblog:

„Despre apocalipse mari și mici este acest excelent scris roman al lui Adrian G. Romila pe care abia l-am dat gata într-o săptămână, așa densă și plină de înțelesuri îi este proza. Despre apocalipse nu la nivel planetar, ci la un nivel mai mic, dar cu însemnate pierderi de vieți omenești și catastrofale pierderi culturale.
.
.
.
Și uite așa, molcom, duios și cu o proză foarte lirică, aflăm și noi, odată cu sătenii, cum e pe front. Și cum amenințarea cea mare nu provine de la cei care-au stârnit războiul și care vor să cucerească lumea în numele unei ideologii ce va da naștere multor monștri peste nu foarte mulți ani, ci de la cei alături de care luptă românii. Căci se pare că se intuia încă de pe atunci plaga ce va aduce apocalipsa în marele imperiu cu care suntem vecini pe două laturi – în speță, bolșevicii, proaspăt treziți cu mâna pe putere și gata să nimicească orice imperialist ce asuprește dârza și răbdătoarea pătură muncitoare.

Dar nu rămânem numai în prezent, ci mergem hăt-departe, în negurile zbuciumatei noastre istorii, dar și mai recent, în vremuri mai apropiate, pentru a afla că nu e lucru chiar curat cu neamul ăsta al Davizilor din care se trage și Cristian al nostru: oameni înzestrați cu prea mult har pentru a părea lucru în întregime curat. Căci orice obiect iese din mâinile lor parcă ar prinde viață. Și cum popimea încă deține o influență colosală, ei bine, iacă, prilej de dese cugetări filosofice, dar și de contraziceri pe tema binelui și-a răului, dar mai ales a răului.

Pentru că e și răul bun la ceva, după părerea lui Cristian David: căci fără rău nu poate exista nici bine, cum fără bine nu poate exista nici răul, la fel cum nici lumina nu poate exista fără întuneric și nici Cel de sus nu poate exista fără cel de jos.

Lectura nu-i deloc facilă, și pare că această carte n-a fost gândită pentru a fi savurată în metrou sau în parc, cu un ochi după copilașul care se dă în leagăn sau pe tobogan. E o lectură grea, doldora de referințe și de înțelesuri ascunse, dar care, după umila mea părere, îți va oferi un imens sentiment de satisfacție la final. Dacă vei ignora ultimele pagini, care se potrivesc exact ca nuca în perete cu tot ce-ai citit până atunci.”

Mai multe: https://www.bookblog.ro/recenzie/desp....

[Adelina Poetelea · Rating 3 out of 5]

Un spațiu ferit de gloanțele armelor, un loc în care oamenii află de teroarea războiului din poveștile spuse de un tâmplar, venit să restaureze biserica din Prisăcani.
O carte care amintește de relația dintre bine și rău, iar fiecare întâmplare ce va tulbura liniștea locului va fi privită cu îndoială, pusă sub semnul nefirescului.
Acest Apocalipsis al Prisăcaniului, amintește de "Apocalipsa" sau "Căderea Constantinopolului", iar personajele nu fac altceva decât să se supună destinului și să plătească tribut sorții.

[Dumitru Adrian · Rating 3 out of 5]

Genealogie, filozofie și poezie ca să ajungă la una din grozăviile pe care le-au făcut aliații noștri ruși prin satele din România în timp ce se retrăgeau spre casă ca să-și primească pamânturile promise de Lenin.

[Socrate · Rating 3 out of 5]

Nimeni n-ar fi putut spune de ce meşterul Eliud David a trebuit să fugă cu tot cu femeia lui, cu Eleazar, prunc de ţâţă, şi cu o brumă de lucruri din Braşov spre Ţara Moldovei, în primăvara lui 1689. Căruţa acoperită de un coviltir murdar fusese văzută gonind tăcut prin trecătorile secuilor, spre Bacău, înhămată la două mârţoage tocmite scump, la repezeală, prin târgurile de la marginile oraşului. Oamenii care au povestit, după aceea, au reţinut exact ziua de 26 aprilie, dar asta fiindcă era îndată după sângeroasele lupte din piaţă şi după marele foc care a mistuit toată cetatea şi culmile dimprejur, în 21 ale aceleiaşi luni. N-au putut spune cum şi-n ce fel cel mai cunoscut cioplitor în lemn al oraşului, Eliud David, român botezat ortodox dintr-o veche familie de români ardeleni, cu toţi bărbaţii tâmplari pricepuţi, ar fi avut vreun amestec cu celelalte neamuri şi stăpâniri care-şi împărţiseră atunci cu săbii, flinte şi tunuri puterea, dreptatea şi pe Dumnezeul creştin. Cei mai mulţi au spus că plecarea în pribegie i s-a tras de la statuia copilului pe care episcopul catolic al Kronstadtului, Carol Tomaj, i-o comandase şi i-o plătise, cu acordul parohului luteran, ca s-o pună în Biserica pieţei. Dac-a făcut-o vreodată sau nu, părerile oamenilor erau împărţite, căci din ea nu mai rămăsese nimic încă de atunci. Copilul cioplit aşa de frumos, ghemuit peste cornişa unui acoperiş, întocmai cu acela de pe contrafortul de la nord, ar fi înviat din trupul său de lemn şi ar fi fugit nu se ştie unde, şi pentru asta oamenii care văzuseră statuia terminată l-au acuzat de vrăjitorie şi de alte lucruri necurate. Conclavul episcopilor locului, cu autoritatea principelui Apafi Mihály, a emis actul de acuzaţie după consultarea martorilor care văzuseră în seara de 20 aprilie 1689 statuia proapăt lăcuită, pusă chiar de meşter lângă cristelniţa preotului Johannes Reudel. În noaptea aceea, prin gălăgia măcelului dintre curuţi şi lobonţi, credincioşii luterani ar fi venit să se roage în Biserică pentru pace şi ar fi auzit plânsetul copilului înăuntru, înălţat de ecoul marilor bolţi ale tavanului şi de tuburile groase ale orgii. Până să deschidă uşa grea de fier, copilul ar fi dispărut, nu se ştie cum, căci nimeni n-a mai găsit vreo urmă de statuie. După ce văpaia şi luptele s-au potolit, conclavul s-a întrunit pe 28 aprilie, ca să lămurească de ce banii credincioşilor supuşi Papei au fost daţi unui meşter valah, botezat în ritul grecesc, şi cum de lucrul pentru care s-a plătit nu s-a mai făcut. Şi atunci s-au pus pe hârtie faptele, numele şi zilele cu pricina, aşa încât oamenii care au spus povestea lor, peste ani, au avut de unde o lua. Eliud David a fost condamnat la cinci ani de temniţă, la biciuire publică legat de stâlpul ruşinii, în aceeaşi piaţă din mijlocul Braşovului, şi la înapoierea grabnică a banilor primiţi de la episcop. Plânsul copilului s-ar fi auzit câteva săptămâni, dacă puneai urechea lipită de orgă, iar unii chiar au spus că, în unele nopţi, statuia din piatră de pe contrafortul nordic nu se mai vedea, ca şi cum cel de-acolo, de sus, ar fi plecat din când în când undeva, împreună cu geamănul său din lemn, zburând pe deasupra oraşului sau cine mai ştie pe unde.