În Evul Mediu, istoria – pe atunci, modestă disciplină auxiliară a teologiei, dreptului și moralei – nu se bucura de recunoașterea pe care o are astăzi și aproape nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să se dedice în întregime acestei activități secundare. Totuși, cronicarii, istoriografii și istoricii medievali nu au fost doar niște povestitori naivi, iar realizările lor nu sînt deloc neglijabile. Ei au știut să valorifice tradiția orală, adîncindu-se totodată în studiul arhivelor și al bibliotecilor. Pasionați de cronologie, au reconstituit trecutul cu mijloacele pe care le aveau la îndemînă: erudiția modernă își are originile în epoca medievală.
„Mulți s-au întrebat cînd s-a născut istoria modernă... Dacă aș fi obligat să răspund, aș spune că, dacă istoria modernă e discurs, poate că umaniștii din Renaștere au contribuit mult la dezvoltarea ei. Dar dacă e erudiție, atunci cu siguranță s-a născut în mănăstiri, în jurul anului 1100.” (Bernard Guenée)
Curiozitatea pentru "ceea ce a fost" s-a transformat in fascinatie si in studiu aprofundat. Evul Mediu, de multe ori numit (pe nedrept) "intunecat", a conectat memoria cu cercetarea minutioasa. Cronografi, cronicari, istorici, istoriografi, proveniti in marea lor majoritate din mediul monastic, si-au explicat si au explicat originile intamplarilor care au marcat destinul omenirii. Istoria, sora mai mica si mai saraca a religiei, moralei si filosofiei, a devenit carte de invatatura. S-a alaturat catedralelor, aceste fabuloase Biblii daltuite in piatra, luminand calea spre adevar. Sau sadind mladitele a ceea ce avea sa devina propaganda in folosul unor vremelnici carmuitori.