What do you think?
Rate this book
Lukundoo y otros relatos extraños y terroríficos
Edward Lucas White nació en Bergen (New Jersey) en 1866 y desde muy joven mostró una gran pasión por la Historia, especialmente la de la antigua Roma. Se graduó con honores en Lenguas Románicas en Baltimore, la ciudad en la que había vivido su gran maestro Edgar Allan Poe. Aunque escribió numerosos poemas y relatos de corte fantástico, y más tarde novelas históricas, lo cierto es que nunca logró ganarse la vida con la literatura. Edward Lucas White compiló sus relatos en dos volú «The Song of the Sirens» (1919), historias ambientadas en la antigua Roma, y «Lukundoo and Other Stories» (1927), que reúne sus más famosos cuentos macabros, relatos que se publican ahora por primera vez en España. La presente colección se compone de diez historias de las que su autor comentó: «Las soñé todas, y el sueño o pesadilla no necesitó apenas modificaciones para convertirse en historia». De estas pesadillas podemos destacar “Lukundoo”, obra maestra incluida en numerosas antologías, que nos habla de la venganza sobrenatural de un brujo nativo sobre un blanco que le ha desafiado; “Amina”, ambientada en los desiertos de Oriente Medio, nos cuenta la historia de una «femme fatal» cuya naturaleza bestial prefigura las criaturas de Clive Barker; “La casa de la pesadilla”, una visión original sobre el tema de la mansión encantada, o “La isla de la brujería”, la inquietante historia de un excéntrico aristócrata amante de las aves que reina como un sátrapa oriental en una isla. El lector aficionado disfrutará con el talento de White para crear atmósferas en apariencia intrascendentes que se deslizan inesperadamente hacia sucesos siniestros y amenazadores, siguiendo la lógica ilógica de los sueños.
288 pages, Hardcover
First published June 1, 1927
5 people are currently reading
195 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 25 of 25 reviews
February 13, 2019
El relato Lukundoo es un adelantado a su tiempo que deja de lado el clásico fantasma o demonio. En el es mejor no contar nada, pues ese tema que trata no lo encuadras en su época. Las restantes historias dan placer, sin duda.
June 1, 2022
Muy buen conjunto de relatos del estadounidense Edward Lucas White, la mayoría de ellos basados en sueños del propio autor. A día de hoy pueden parecer cuentos poco sorprendentes, pero resulta una lectura bastante interesante, con una prosa sobria y nada barroca.
Lukundoo. Un grupo de exploradores blancos en África debe ayudar a otro explorador que ha sido maldecido por un brujo. Gran relato.
El rompecabezas. Una niña desaparece, para desespero de sus padres. Pero algo extraño sucede con un rompecabezas, del que recibirán una ayuda inesperada. Lo mejor, cómo está narrado.
El hocico. Quizás el mejor relato de la antología. Un hombre narra lo acontecido hace años, cuando, junto a dos ladrones más, irrumpió en la casa de un extraño y misterioso millonario.
Amina. Narra el encuentro con unas extrañas criaturas del desierto. Muy buen relato.
Alfandega 49 A. Cuento la historia de una familia que posee una posada de gran fama, y lo que le acontece a uno de sus miembros estando de viaje en Brasil. No está mal.
El mensaje en la pizarra. Una mujer acude a un vidente, aún sin creer en ellos, para que le ayude con su matrimonio. Magnífico relato, con un estupendo final.
El cinturón de piel de cerdo. A modo de western, se narra los extraños preparativos de un millonario de regreso a su ciudad. Todo apunta a que espera una visita inesperada y mortífera.
La casa de la pesadilla. Típico cuento de fantasmas. No sorprende, pero se lee con gusto.
La isla de la brujería. Un aviador va a caer en una misteriosa isla, donde da la casualidad que vive un antiguo compañero de estudios del que hace años no sabe nada. Vive aquí, junto a un grupo variopinto de personas, y nuestro aviador decide aceptar la invitación de su anfitrión de quedarse un tiempo. Pero empieza a darse cuenta que algo extraño sucede. No está mal.
La espada de Floki. Sin duda, el relato más flojo del libro. No me ha gustado.
Lukundoo. Un grupo de exploradores blancos en África debe ayudar a otro explorador que ha sido maldecido por un brujo. Gran relato.
El rompecabezas. Una niña desaparece, para desespero de sus padres. Pero algo extraño sucede con un rompecabezas, del que recibirán una ayuda inesperada. Lo mejor, cómo está narrado.
El hocico. Quizás el mejor relato de la antología. Un hombre narra lo acontecido hace años, cuando, junto a dos ladrones más, irrumpió en la casa de un extraño y misterioso millonario.
Amina. Narra el encuentro con unas extrañas criaturas del desierto. Muy buen relato.
Alfandega 49 A. Cuento la historia de una familia que posee una posada de gran fama, y lo que le acontece a uno de sus miembros estando de viaje en Brasil. No está mal.
El mensaje en la pizarra. Una mujer acude a un vidente, aún sin creer en ellos, para que le ayude con su matrimonio. Magnífico relato, con un estupendo final.
El cinturón de piel de cerdo. A modo de western, se narra los extraños preparativos de un millonario de regreso a su ciudad. Todo apunta a que espera una visita inesperada y mortífera.
La casa de la pesadilla. Típico cuento de fantasmas. No sorprende, pero se lee con gusto.
La isla de la brujería. Un aviador va a caer en una misteriosa isla, donde da la casualidad que vive un antiguo compañero de estudios del que hace años no sabe nada. Vive aquí, junto a un grupo variopinto de personas, y nuestro aviador decide aceptar la invitación de su anfitrión de quedarse un tiempo. Pero empieza a darse cuenta que algo extraño sucede. No está mal.
La espada de Floki. Sin duda, el relato más flojo del libro. No me ha gustado.
December 19, 2023
Es geçtiğim bir kitap ve şans eseri, Barış Şehri'nin kapak dizaynlarını incelerken gördüğüm, "bakayım," dedikten sonra tanımaktan çok mutlu olduğum bir yazar ve onun hikayeleri ile karşılaşmak. Yaşamı, ölümü, erken (1800'lerin sonu, 1900'lerin başı) öykücülüğü ve özellikle (bu kısma bayıldım) bizim coğrafyamıza yakın olumsuz, kötücül varlıkları anlatısına eklerken ki başarısı. İlginç ve güzel. Emek verenleri tebrik ederim.
October 1, 2020
Well, okay, technically I didn't read this whole book - but I need a place to stick the reviews of Edward Lucas Wright stories I recently read and this seems like a good resting place (because some of them were downloaded from online and some were previously read in anthologies). So I haven't read everything in this collection, AND I don't have reviews for some I did read because I read them so long ago I don't remember (my notes tell me that I liked "Amina" and "The House Of The Nightmare" and wasn't fond of "The Message On The Slate").
In "The Pig Skin Belt", a far-traveled man returns to his home town, after being gone for years, with wealth but also with some peculiarities. He camps out in an open field until his home is prepared to his liking, he refuses to visit anyone (and yet is charismatic and charming enough to host parties at his new abode), he collects hundred of local stray dogs and keeps them at a nearby farm, and he seems perpetually wary of familiar individuals, seemingly expecting a threat that may arise from anywhere (even as he slowly woos the daughter of a prominent man). This is an interesting little thing. Those of modern sensibilities will balk (understandably so, but then this was written in 1907) at the few instance of overwritten, insulting "black servant" patois - but these are minor in the overall scheme. What is interesting is that the story is all about setting up the curious scenario, then dropping hints as to what is going on, then delivering an eerie climax (well done, I must say), without every really amping up any of the "spookery" - just dryly telling the story. I liked it.
“Lukundoo” is a perennial anthology filler – rereading it now, the similarities to Rudyard Kipling's “Mark Of The Beast” and H.G. Wells "Pollock And The Porroh Man" (the standard “white man breaks tribal taboo of natives and pays dearly” trope) are strong, and the particular manifestation of the curse is actually pretty damned notable in terms of symbolic readings involving race. Also, it could be seen, like the Kipling tale, as a proto-“body horror” story. Disturbing to imagine the events visualized.
"The Snout" is a very odd story - it's unsuccessful as a *story* (in the sense of our expectations from that form) and its ultimate punchline is heavily telegraphed - and yet, I really enjoyed reading it. A man narrates the events from a year ago that led him to have a breakdown and travel the world, spending money like water. These events involve his falling in with some criminal types (he's educated and upper class and White's presentation of criminal argot is stiff and unconvincing) who are planning the ultimate heist. In an isolated and palatial country mansion, secured behind high walls and guards, is the abode of the reclusive and super-rich Hengist Eversleigh - a man never seen who has collected the world's treasures around him, served by a rotating staff that is sworn to secrecy. The trio break into the grounds in search of a stash of diamonds, all the while failing to decode the various strange indicators surrounding them (all doors have two handles, one set very low, his art gallery is filled with copies of famous paintings where all the human heads have been replaced with animals, like the ancient Egyptian gods) that the billionaire is perhaps very odd indeed. Finally, they encounter their unwilling host, the secret is revealed, and a tragedy ensues.
As much as they slow the story down (considering the lack of a satisfying ending and the annoying and possibly unnecessary frame story), I really enjoyed the endless, repetitive descriptions of Everleigh's opulence and strange, barbaric artistic tastes - it seemed a tactic informed by the Decadent writers. The ultimate point, of course - - also has some strange resonance with the Decadents - even though it is the only card the story has to play and it waits forever to play it - and the central image, along with descriptions of statuary and paintings, seems unsettling and oneiric and strikes one as arising from a deep dream. I wonder if audiences of the day would have been surprised by the revelation (I'm sure they would have been shocked)? While I found the frame annoying, it also adds an interesting aspect to the story - a note of true moral ambiguity in which we are asked to essentially ignore the narrator's criminal acts (including being an accomplice to the cold-blooded murder of a valet/butler) and extremely profitable gain. Also, no explanation is seriously offered (the usual are mooted and dismissed) and our only sense of Hengist's character (he never says a word and we only meet him in extremis, defending his territory) come from our impressions gained from the journey through his possessions and self-created artwork (a great minor detail - he has his own name tattooed across his normal-looking chest). It's not a lost classic, or even - as I said - a successful story, but it is interesting!
The same cannot be said of "Sorcery Island". White seems either to have taken advice on his writing, or succumbed to the demands of the pulp magazine editors - as this story has none of the endless set-up of "The Snout" (or "Song Of The Sirens", reviewed by me in Sea-Cursed) and cuts right to the action as our main character, a pilot, finds himself standing on the beach of a tropical island watching his untouched plane (no crash damage apparent) burn to cinders. He has little memory of the moments preceding his arrival but knows he is on an island owned by an extremely wealthy school-friend, a lover of animals who has purchased the island as some kind of nature retreat. As our narrator settles into life on the island community, (fully staffed with workmen, artists, scientists and a security force) he begins to suspect that his eccentric friend may be using devious means to keep all the inhabitants on the island....
Sadly, this story has an amazingly flat ending and almost no extrapolation of its Circe-esque threat. It's all intimation and no drama and, then, a thoroughly unsatisfying ending - a failure as a story, sadly (it had good promise!).
In "The Pig Skin Belt", a far-traveled man returns to his home town, after being gone for years, with wealth but also with some peculiarities. He camps out in an open field until his home is prepared to his liking, he refuses to visit anyone (and yet is charismatic and charming enough to host parties at his new abode), he collects hundred of local stray dogs and keeps them at a nearby farm, and he seems perpetually wary of familiar individuals, seemingly expecting a threat that may arise from anywhere (even as he slowly woos the daughter of a prominent man). This is an interesting little thing. Those of modern sensibilities will balk (understandably so, but then this was written in 1907) at the few instance of overwritten, insulting "black servant" patois - but these are minor in the overall scheme. What is interesting is that the story is all about setting up the curious scenario, then dropping hints as to what is going on, then delivering an eerie climax (well done, I must say), without every really amping up any of the "spookery" - just dryly telling the story. I liked it.
“Lukundoo” is a perennial anthology filler – rereading it now, the similarities to Rudyard Kipling's “Mark Of The Beast” and H.G. Wells "Pollock And The Porroh Man" (the standard “white man breaks tribal taboo of natives and pays dearly” trope) are strong, and the particular manifestation of the curse is actually pretty damned notable in terms of symbolic readings involving race. Also, it could be seen, like the Kipling tale, as a proto-“body horror” story. Disturbing to imagine the events visualized.
"The Snout" is a very odd story - it's unsuccessful as a *story* (in the sense of our expectations from that form) and its ultimate punchline is heavily telegraphed - and yet, I really enjoyed reading it. A man narrates the events from a year ago that led him to have a breakdown and travel the world, spending money like water. These events involve his falling in with some criminal types (he's educated and upper class and White's presentation of criminal argot is stiff and unconvincing) who are planning the ultimate heist. In an isolated and palatial country mansion, secured behind high walls and guards, is the abode of the reclusive and super-rich Hengist Eversleigh - a man never seen who has collected the world's treasures around him, served by a rotating staff that is sworn to secrecy. The trio break into the grounds in search of a stash of diamonds, all the while failing to decode the various strange indicators surrounding them (all doors have two handles, one set very low, his art gallery is filled with copies of famous paintings where all the human heads have been replaced with animals, like the ancient Egyptian gods) that the billionaire is perhaps very odd indeed. Finally, they encounter their unwilling host, the secret is revealed, and a tragedy ensues.
As much as they slow the story down (considering the lack of a satisfying ending and the annoying and possibly unnecessary frame story), I really enjoyed the endless, repetitive descriptions of Everleigh's opulence and strange, barbaric artistic tastes - it seemed a tactic informed by the Decadent writers. The ultimate point, of course - - also has some strange resonance with the Decadents - even though it is the only card the story has to play and it waits forever to play it - and the central image, along with descriptions of statuary and paintings, seems unsettling and oneiric and strikes one as arising from a deep dream. I wonder if audiences of the day would have been surprised by the revelation (I'm sure they would have been shocked)? While I found the frame annoying, it also adds an interesting aspect to the story - a note of true moral ambiguity in which we are asked to essentially ignore the narrator's criminal acts (including being an accomplice to the cold-blooded murder of a valet/butler) and extremely profitable gain. Also, no explanation is seriously offered (the usual are mooted and dismissed) and our only sense of Hengist's character (he never says a word and we only meet him in extremis, defending his territory) come from our impressions gained from the journey through his possessions and self-created artwork (a great minor detail - he has his own name tattooed across his normal-looking chest). It's not a lost classic, or even - as I said - a successful story, but it is interesting!
The same cannot be said of "Sorcery Island". White seems either to have taken advice on his writing, or succumbed to the demands of the pulp magazine editors - as this story has none of the endless set-up of "The Snout" (or "Song Of The Sirens", reviewed by me in Sea-Cursed) and cuts right to the action as our main character, a pilot, finds himself standing on the beach of a tropical island watching his untouched plane (no crash damage apparent) burn to cinders. He has little memory of the moments preceding his arrival but knows he is on an island owned by an extremely wealthy school-friend, a lover of animals who has purchased the island as some kind of nature retreat. As our narrator settles into life on the island community, (fully staffed with workmen, artists, scientists and a security force) he begins to suspect that his eccentric friend may be using devious means to keep all the inhabitants on the island....
Sadly, this story has an amazingly flat ending and almost no extrapolation of its Circe-esque threat. It's all intimation and no drama and, then, a thoroughly unsatisfying ending - a failure as a story, sadly (it had good promise!).
June 4, 2019
Me duele mucho decir esto, porque amo las ediciones de Valdemar y su excelentisimo gusto a la hora de elegir autores olvidados, autores que en su época fueron conocidos, incluso best-seller, pero que el tiempo, terrible e implacable, termino por sepultar; me duele decirlo, porque la edición y el prologo que acompaña a la obra son exquisitos... pero Lucas White es un autor menor, muy menor.
Los relatos de Lucas White son originales para su época, una rara avis, eso no se lo quita nadie. Debieron de resultar la mar de extraños, porque lo son. El autor dice que se baso en sus pesadillas, Y OH, CHICO, no miente en absoluto, porque son igual de simples y anárquicas como solo pueden ser los sueños. Tienen ese toque fresco e inquietante, pero no dejan de tener un carácter anecdótico, no están bien pulidos, se quedan mas en un armazón narrativo siniestro que en un cuento de terror. Es lo malo en confiar únicamente en el poder de los sueños, si eres incapaz de recrear la atmósfera onírica y enfermiza de las pesadillas o acompañar al elemento terrorífico de una trama minimamente intrigante, como hace Ligotti o Chambers, por ejemplo, cuyos cuentos tienen elementos muy inquietantes pero acompañados por misterio, inquietud, desasosiego: atmósfera, a fin de cuentas. Que conste que no todos los cuentos carecen de interés, el que da nombre a la colección, por ejemplo, junto con Amina, resultan muy enfermizos; se los compara con Baker, pero esta comparación creo que solo puede perjudicarlo, porque Baker va mas allá de lo enfermizo, escribe como si odiara a sus personajes y a ti, a ti el que mas, tu sabrás porqué. En estos relatos, Lucas White es mucho mas agresivo que sus contemporáneos, pero nada que a día de hoy, insensibilizados como estamos a todo, pueda desasosegarnos. El hocico es el cuento que me parece mejor logra recrear un escenario onírico y surrealista, pero peca de longitud, y se embrolla enormemente. El resto de cuentos, bueno, hay de todo, situaciones extrañas, un cuento de un vikingo con una espada mágica -que de verdad no se que pinta en esta colección-, fantasmas: nada que no se haya escrito ya y bastante mejor.
Una pena, para el enfermo del terror como yo te lo recomiendo, pero mas por morbo y curiosidad que por otro caso. A quien este género ni fu ni fa, pues a buscar otra cosa con la que entretenerte. Una pena, la verdad. Menos mal que el siguiente Gótica viene firmado por Lord Dunsany, y el Lord no decepciona jamas.
Los relatos de Lucas White son originales para su época, una rara avis, eso no se lo quita nadie. Debieron de resultar la mar de extraños, porque lo son. El autor dice que se baso en sus pesadillas, Y OH, CHICO, no miente en absoluto, porque son igual de simples y anárquicas como solo pueden ser los sueños. Tienen ese toque fresco e inquietante, pero no dejan de tener un carácter anecdótico, no están bien pulidos, se quedan mas en un armazón narrativo siniestro que en un cuento de terror. Es lo malo en confiar únicamente en el poder de los sueños, si eres incapaz de recrear la atmósfera onírica y enfermiza de las pesadillas o acompañar al elemento terrorífico de una trama minimamente intrigante, como hace Ligotti o Chambers, por ejemplo, cuyos cuentos tienen elementos muy inquietantes pero acompañados por misterio, inquietud, desasosiego: atmósfera, a fin de cuentas. Que conste que no todos los cuentos carecen de interés, el que da nombre a la colección, por ejemplo, junto con Amina, resultan muy enfermizos; se los compara con Baker, pero esta comparación creo que solo puede perjudicarlo, porque Baker va mas allá de lo enfermizo, escribe como si odiara a sus personajes y a ti, a ti el que mas, tu sabrás porqué. En estos relatos, Lucas White es mucho mas agresivo que sus contemporáneos, pero nada que a día de hoy, insensibilizados como estamos a todo, pueda desasosegarnos. El hocico es el cuento que me parece mejor logra recrear un escenario onírico y surrealista, pero peca de longitud, y se embrolla enormemente. El resto de cuentos, bueno, hay de todo, situaciones extrañas, un cuento de un vikingo con una espada mágica -que de verdad no se que pinta en esta colección-, fantasmas: nada que no se haya escrito ya y bastante mejor.
Una pena, para el enfermo del terror como yo te lo recomiendo, pero mas por morbo y curiosidad que por otro caso. A quien este género ni fu ni fa, pues a buscar otra cosa con la que entretenerte. Una pena, la verdad. Menos mal que el siguiente Gótica viene firmado por Lord Dunsany, y el Lord no decepciona jamas.
March 19, 2025
I made the post-processing this book for DistributedProofreaders and Project Gutenberg will publish it.
CONTENTS
I LUKUNDOO, 9
II FLOKI’S BLADE, 31
III THE PICTURE PUZZLE, 75
IV THE SNOUT, 97
V ALFANDEGA 49A, 145
VI THE MESSAGE ON THE SLATE, 171
VII AMINA, 219
VIII THE PIG-SKIN BELT, 237
IX THE HOUSE OF THE NIGHTMARE, 281
X SORCERY ISLAND, 297
AFTERWORD, 327
CONTENTS
I LUKUNDOO, 9
II FLOKI’S BLADE, 31
III THE PICTURE PUZZLE, 75
IV THE SNOUT, 97
V ALFANDEGA 49A, 145
VI THE MESSAGE ON THE SLATE, 171
VII AMINA, 219
VIII THE PIG-SKIN BELT, 237
IX THE HOUSE OF THE NIGHTMARE, 281
X SORCERY ISLAND, 297
AFTERWORD, 327
November 8, 2019
Kitaba adını veren Lukundoo öyküsü dışında maalesef kayda değer başka bir öykü yok.
February 22, 2019
White fue un escritor "weird" bastante irregular y con una producción escasa, pero que se las arregló para dejarnos con un par de piezas memorables, como la que da nombre a la antología, y las maravillosas "El hocico", "La casa de la pesadilla" y "Amina", donde resaltan las descripciones de ambientes alucinantes y un clima de pesadilla de la que los protagonistas parecen no despertar jamás. Aprobado
March 11, 2020
Consagrando su pluma al influjo directo del abtracto, premonitorio y despiadado mundo de los sueños y las pesadillas, Edward Lucas White nos ofrece textos cargados de inquietud y asombro donde la sensación de estar dentro de un sueño (o en su caso una pesadilla) es casi palpable; sobre todo en algunas de sus resoluciónes que finalizan en pleno climax o cuando apenas están apunto de empezar, compartiendo la misma insufrible ley del arrebato onírico del despertar. Recomendable por su originalidad y valor referencial de un clásico.
October 15, 2022
Really three and a half stars. Short story collection of weird tales of the supernatural.
January 13, 2017
“Lukandu si alte povestiri” ( in original, “Lukundoo and Other Stories” – 1927 ) reprezinta antologia de texte scurte fantastice, ce l-a consacrat pe scriitorului american Edward Lucas White. Nascut in mai 1866, acesta a preferat sa aleaga moartea in dauna singuratatii, luandu-si viata in martie 1934, la sapte ani dupa moartea sotiei. Opera scriitorului, luandu-i in calcul si scrierile nepublicate, nu este una de mare intindere, insa in ciuda acestui fapt, eseul critic asupra textelor sale cuprins in cartea “The Evolution of the Weird Tale” (2004) de S. T. Joshi, il recomanda ca fiind, daca nu unul din clasicii literaturii, cel putin unul din precursorii genului fantastic de astazi.
Antologia de povestiri strabate intreaga lume, din indepartatul Orientul pina-n exotica Africa a triburilor de pigmei, din Londra anilor `20 si pina la America colonistilor dinainte de secolul XX, inspirandu-se din multe dintre miturile locale, temerile stravechi ale omenirii si nu numai. Din cate se spune multe din povestirile lui White au ca sursa de inspiratie si cosmarurile ce-l bintuiau pe acesta.
Avem blesteme, pigmei si samani africani, vampiri si creaturi fantastice inspirate din folclorul unor diverse tari, spectre ale mortii, urme ale existentei vietii de dincolo, ce le regasim in cotidianul de zi cu zi, sau pur si simplu fenomene inexplicabile.
Povestile nu sunt menite sa socheze, ci mai degraba sa atraga atentia, sa te puna pe ginduri si sa-ti sadeasca in suflet indoiala ca multe dintre fenomenele expuse de scriitor se pot intampla si in realitate. Exista anumite doze de suspans insa bine gestionate, imaginile nu sunt niciodata macabre, parand a fi construite in tonuri de alb si negru, conferind mai multa substanta subiectului abordat.
A fost interesant sa-mi fac o idee despre modul in care vedea o persoana de la inceputul secolului douazeci multe situatii inexplicabile atunci, dar si acum, chiar daca-n zilele noastre acestea sunt banalizate, cultivate si raspandite de televiziune si romanele de inspiratie fantastica.
Majoritatea textelor antologiei sunt de scurta intindere asigurand o lectura placuta si antrenanta. In mod cert nu este o carte pentru cei care-si doresc si cauta explicatii la toate fenomenele si situatiile ciudate, cam toate povestirile incheindu-se in note induse de tulburare si incertitudine.
Sincer ma asteptam la ceva mai intunecat, mai sumbru, in stilul lui H.P.Lovecraft, insa abordarea lui E. Lucas White este mult mai temporizata, fara sperieturi prea mari, fara peisaje macabre, lipsind chiar si acea nota de anxietate specifica, des intalnita in textul lui H.P.Lovecraft.
Per total mi-au placut foarte mult textele scriitorului al carui principal merit este ca a reusit sa ma trezeasca din letargia ce ma cuprinsese zilele astea, dovedindu-mi ca fantasticul are radacini mult mai numeroase si mai indepartate in timp decat ar putea presupune cineva.
http://www.cititorsf.ro/2008/12/21/lu...
Antologia de povestiri strabate intreaga lume, din indepartatul Orientul pina-n exotica Africa a triburilor de pigmei, din Londra anilor `20 si pina la America colonistilor dinainte de secolul XX, inspirandu-se din multe dintre miturile locale, temerile stravechi ale omenirii si nu numai. Din cate se spune multe din povestirile lui White au ca sursa de inspiratie si cosmarurile ce-l bintuiau pe acesta.
Avem blesteme, pigmei si samani africani, vampiri si creaturi fantastice inspirate din folclorul unor diverse tari, spectre ale mortii, urme ale existentei vietii de dincolo, ce le regasim in cotidianul de zi cu zi, sau pur si simplu fenomene inexplicabile.
Povestile nu sunt menite sa socheze, ci mai degraba sa atraga atentia, sa te puna pe ginduri si sa-ti sadeasca in suflet indoiala ca multe dintre fenomenele expuse de scriitor se pot intampla si in realitate. Exista anumite doze de suspans insa bine gestionate, imaginile nu sunt niciodata macabre, parand a fi construite in tonuri de alb si negru, conferind mai multa substanta subiectului abordat.
A fost interesant sa-mi fac o idee despre modul in care vedea o persoana de la inceputul secolului douazeci multe situatii inexplicabile atunci, dar si acum, chiar daca-n zilele noastre acestea sunt banalizate, cultivate si raspandite de televiziune si romanele de inspiratie fantastica.
Majoritatea textelor antologiei sunt de scurta intindere asigurand o lectura placuta si antrenanta. In mod cert nu este o carte pentru cei care-si doresc si cauta explicatii la toate fenomenele si situatiile ciudate, cam toate povestirile incheindu-se in note induse de tulburare si incertitudine.
Sincer ma asteptam la ceva mai intunecat, mai sumbru, in stilul lui H.P.Lovecraft, insa abordarea lui E. Lucas White este mult mai temporizata, fara sperieturi prea mari, fara peisaje macabre, lipsind chiar si acea nota de anxietate specifica, des intalnita in textul lui H.P.Lovecraft.
Per total mi-au placut foarte mult textele scriitorului al carui principal merit este ca a reusit sa ma trezeasca din letargia ce ma cuprinsese zilele astea, dovedindu-mi ca fantasticul are radacini mult mai numeroase si mai indepartate in timp decat ar putea presupune cineva.
http://www.cititorsf.ro/2008/12/21/lu...
February 1, 2020
Lukundoo 3.5/5
Resimli Yapboz 4/5
Surat 2/5
Alfandega 49 A 4.5/5
Tahtadaki Mesaj 3/5
Amina 4/5
Domuz Derisinden Kemer 3/5
Kabuslar Malikanesi 4/5
Büyülü Ada 4.5/5
Resimli Yapboz 4/5
Surat 2/5
Alfandega 49 A 4.5/5
Tahtadaki Mesaj 3/5
Amina 4/5
Domuz Derisinden Kemer 3/5
Kabuslar Malikanesi 4/5
Büyülü Ada 4.5/5
December 1, 2021
― Este logic, zise Twombly, că omul trebuie să admită ceea ce vede cu ochii lui, iar când ochii şi urechile sale îi spun acelaşi lucru, atunci nu mai încape îndoială. Trebuie să creadă ceea ce a văzut şi a auzit.
― Nu întotdeauna, strecură Singleton, cu uşoară blândeţe.
Toţi se întoarseră către Singleton. Twombly stătea pe covoraşul din faţa căminului, cu spatele la vatră, cu picioarele depărtate şi, cum îi stătea în fire, cu aerul că domină întreaga încăpere. Singleton, ca de obicei, într-un colţ, încerca să iasă cât mai puţin în evidenţă. Dar când Singleton vorbea, spunea întotdeauna ceva cu greutate. Rămaserăm cu toţii îndreptaţi spre el, în acea măgulitoare tăcere spontană, plină de aşteptare, care te invită la destăinuiri.
― Mă gândeam, zise el după un timp, la ceva ce am văzut şi am auzit în Africa.
Ei bine, dacă existase vreun lucru pe care să-l considerăm aproape imposibil, acela fusese să scoatem de la Singleton ceva concret despre experienţele sale africane. Ca alpinistul din poveste, care a putut să spună doar că a urcat până în vârf şi apoi a coborât, tot ce ne dezvăluise Singleton era că fusese până acolo şi că revenise. Cuvintele sale ne captivară acum numaidecât atenţia. Twombly se făcu nevăzut de pe covoraşul căminului, dar niciunul dintre noi nu-şi amintea, după aceea, să-l fi văzut plecând. Încăperea se rearanjă de la sine, concentrându-se în jurul lui Singleton, şi se aprinseră grăbit şi pe furiş câteva ţigări. Şi Singleton îşi aprinse una, care se stinse imediat, dar aceasta n-o mai reaprinse.
Ne aflam în marea junglă, în căutare de pigmei. Van Rieten avea o teorie a lui, că piticii găsiţi de Stanley şi ceilalţi erau o simplă încrucişare între negrii obişnuiţi şi pigmeii adevăraţi. Spera să descopere o rasă de indivizi de cel mult trei picioare înălţime sau mai scunzi. Nu găsiserăm nici urmă de asemenea fiinţe.
Băştinaşi erau puţini, vânatul sărac, de mâncare, în afară de vânat, nu exista nimic, iar de jur împrejur, cea mai întinsă, jilavă şi umedă pădure. Noi reprezentam singura noutate de prin ţinut, căci niciunul dintre băştinaşi nu mai văzuse vreun alb până atunci, iar cei mai mulţi nici nu auziseră vreodată de oamenii albi. Cu totul pe neaşteptate, târziu, într-o după-amiază, a venit în tabăra noastră un englez, şi acela la capătul puterilor. Noi nu prinseserăm niciun zvon că ar fi fost şi el pe acolo, dar individul nu doar că auzise despre noi, ci mai făcuse şi un uluitor marş de cinci zile ca să ne ajungă din urmă. Călăuza şi cărăuşii săi erau aproape la fel de sfârşiţi ca şi el. Deşi era numai zdrenţe şi-avea o barbă de cinci zile, puteai observa că obişnuia să fie bine şi curat îmbrăcat precum şi că era genul de om care se rade zilnic. Era mărunţel, dar vânos. Faţa sa era tipică pentru un britanic, o faţă de pe care emoţiile au fost cu atâta grijă înlăturate, încât un străin ar putea crede foarte bine că purtătorul acelui chip nu este în stare de niciun fel de sentimente; genul de faţă care, dacă totuşi are vreo expresie, exprimă în principal hotărârea de a trece prin lume doar decorativ, fără să se amestece ori să sâcâie pe cineva.
Se numea Etcham. S-a prezentat cu modestie şi a mâncat cu noi, atât de încet, încât nici prin gând nu ne-ar fi trecut, dacă hamalii noştri n-ar fi aflat de la hamalii lui, că nu se atinsese de merinde decât de trei ori în cinci zile, şi atunci doar frugal. După ce ne-am aprins ţigările, ne-a povestit de ce venise.
― Şeful meu este foarte bolnav, zise el sâsâit, între două fumuri. O să se cureţe sigur, dacă o mai duce aşa. M-am gândit că, poate…
Vorbea încet, pe un ton domol şi egal, dar îi puteam vedea micile broboane de sudoare scurgându-i-se pe buza de sus, pe sub mustaţa stufoasă, îi desluşeam şi o vibraţie de emoţie înăbuşită în glas, o nerăbdare abia ascunsă în ochi şi un tremur de îngrijorare lăuntrică în purtări, care mă impresionară numaidecât. Van Rieten nu avea nici urmă de sentiment; dacă era mişcat, n-o arăta. Dar ascultă. Şi asta m-a uimit. Era omul care întotdeauna te refuza fără alte discuţii. Însă lui Etcham îi ascultă atent propunerile voalate, întrerupte, şovăielnice. Ba chiar îi puse întrebări.
― Nu întotdeauna, strecură Singleton, cu uşoară blândeţe.
Toţi se întoarseră către Singleton. Twombly stătea pe covoraşul din faţa căminului, cu spatele la vatră, cu picioarele depărtate şi, cum îi stătea în fire, cu aerul că domină întreaga încăpere. Singleton, ca de obicei, într-un colţ, încerca să iasă cât mai puţin în evidenţă. Dar când Singleton vorbea, spunea întotdeauna ceva cu greutate. Rămaserăm cu toţii îndreptaţi spre el, în acea măgulitoare tăcere spontană, plină de aşteptare, care te invită la destăinuiri.
― Mă gândeam, zise el după un timp, la ceva ce am văzut şi am auzit în Africa.
Ei bine, dacă existase vreun lucru pe care să-l considerăm aproape imposibil, acela fusese să scoatem de la Singleton ceva concret despre experienţele sale africane. Ca alpinistul din poveste, care a putut să spună doar că a urcat până în vârf şi apoi a coborât, tot ce ne dezvăluise Singleton era că fusese până acolo şi că revenise. Cuvintele sale ne captivară acum numaidecât atenţia. Twombly se făcu nevăzut de pe covoraşul căminului, dar niciunul dintre noi nu-şi amintea, după aceea, să-l fi văzut plecând. Încăperea se rearanjă de la sine, concentrându-se în jurul lui Singleton, şi se aprinseră grăbit şi pe furiş câteva ţigări. Şi Singleton îşi aprinse una, care se stinse imediat, dar aceasta n-o mai reaprinse.
Ne aflam în marea junglă, în căutare de pigmei. Van Rieten avea o teorie a lui, că piticii găsiţi de Stanley şi ceilalţi erau o simplă încrucişare între negrii obişnuiţi şi pigmeii adevăraţi. Spera să descopere o rasă de indivizi de cel mult trei picioare înălţime sau mai scunzi. Nu găsiserăm nici urmă de asemenea fiinţe.
Băştinaşi erau puţini, vânatul sărac, de mâncare, în afară de vânat, nu exista nimic, iar de jur împrejur, cea mai întinsă, jilavă şi umedă pădure. Noi reprezentam singura noutate de prin ţinut, căci niciunul dintre băştinaşi nu mai văzuse vreun alb până atunci, iar cei mai mulţi nici nu auziseră vreodată de oamenii albi. Cu totul pe neaşteptate, târziu, într-o după-amiază, a venit în tabăra noastră un englez, şi acela la capătul puterilor. Noi nu prinseserăm niciun zvon că ar fi fost şi el pe acolo, dar individul nu doar că auzise despre noi, ci mai făcuse şi un uluitor marş de cinci zile ca să ne ajungă din urmă. Călăuza şi cărăuşii săi erau aproape la fel de sfârşiţi ca şi el. Deşi era numai zdrenţe şi-avea o barbă de cinci zile, puteai observa că obişnuia să fie bine şi curat îmbrăcat precum şi că era genul de om care se rade zilnic. Era mărunţel, dar vânos. Faţa sa era tipică pentru un britanic, o faţă de pe care emoţiile au fost cu atâta grijă înlăturate, încât un străin ar putea crede foarte bine că purtătorul acelui chip nu este în stare de niciun fel de sentimente; genul de faţă care, dacă totuşi are vreo expresie, exprimă în principal hotărârea de a trece prin lume doar decorativ, fără să se amestece ori să sâcâie pe cineva.
Se numea Etcham. S-a prezentat cu modestie şi a mâncat cu noi, atât de încet, încât nici prin gând nu ne-ar fi trecut, dacă hamalii noştri n-ar fi aflat de la hamalii lui, că nu se atinsese de merinde decât de trei ori în cinci zile, şi atunci doar frugal. După ce ne-am aprins ţigările, ne-a povestit de ce venise.
― Şeful meu este foarte bolnav, zise el sâsâit, între două fumuri. O să se cureţe sigur, dacă o mai duce aşa. M-am gândit că, poate…
Vorbea încet, pe un ton domol şi egal, dar îi puteam vedea micile broboane de sudoare scurgându-i-se pe buza de sus, pe sub mustaţa stufoasă, îi desluşeam şi o vibraţie de emoţie înăbuşită în glas, o nerăbdare abia ascunsă în ochi şi un tremur de îngrijorare lăuntrică în purtări, care mă impresionară numaidecât. Van Rieten nu avea nici urmă de sentiment; dacă era mişcat, n-o arăta. Dar ascultă. Şi asta m-a uimit. Era omul care întotdeauna te refuza fără alte discuţii. Însă lui Etcham îi ascultă atent propunerile voalate, întrerupte, şovăielnice. Ba chiar îi puse întrebări.
August 8, 2021
Debo decir que lo considero un autor interesante (no necesario bueno, le falta una pequeña pizca para ser bueno), tiene sus desatinos, pero no tiene malas ideas, de hecho el concepto de sus historias me gustan bastante. Si bien le he dado tres estrellas al libro porque justo la mitad me parecieron buenos y excelentes, la segunda mitad regulares a pésimos, debo decir que vale mucho la pena comprar este ejemplar de Valdemar Gótica. Tiene historias que le quedan a uno en los recuerdos.
Es importante entender que no se tratan como tal de historias de terror como tal, mas bien se tratan de historias con elementos de supenso que contienen a su vez elementos bastante surreales y generan esa sensación de "Dimension desconocida".
Lo senti como un Stefan Grabinski en sus relatos de la Zona Oscura pero mucho mas sutil y menos impactante. Pero igual me parece que las historias buenas en este tomo compensan lo suficiente las flojas.
Presento mi calificacion:
1. Lukundoo ****
Amerita la fama que tiene, le di cuatro estrellas porque su segunda historia mas elogiada (Amina) me pareció mejor aún. Sin embargo estan casi a la par de buenas.
2. El Rompecabezas ***** (!)
Esta no es una historia de terror, mas bien una historia de cuando lo celestial da señales a una persona en una situación desesperada para solucionar su tristeza o angustia. Es una historia que a la vez es triste y bonita. Conecto mucho con mi parte empática hacia los protagonistas. Me agradó demasiado, por eso el signo de admiracion tras las cinco estrellas.
3. El Hocico *****
Un deleitoso paseo desde un lugar aparentemente normal, hacia un recinto cada vez mas onírico y surreal. Desafortunadamente debo decir que un problema que en general tiene White en todas sus narrativas es que las historias por mas buen camino que vayan hacia el climax, presentan casi todos unos finales un poco insípidos y planos (ese es el pecado del autor).
4. Alfandega 49 A *
Despues de leer tres historias que me encantaron por su "Weird"/"Bizarre" llego el bajón hacia el precipicio de la manera mas inesperada. Que pésima historia, y sobre todo me fastidiaron tanto los personajes. Me sentí como leyendo un capítulo de Friends.
5. El Mensaje en la Pizarra ***** (!)
Por mas que los dialogos sean un poco tediosos y repetitivos me parece que amerita mucho un final a lo Stefan Grabisnki
6. Amina *****
Deja una sensacion de extrañeza tal cual como promete.
7. El Cinturon de Piel de Cerdo ***
Me acordo en cierto sentido a la película "It follows" solo que tiene ese problema que ya explique en "El Hocico"
8. La Casa de la Pesadilla **
Aparte de un personaje que recuerda a "La casa en el confin de la tierra" de Hodgson, una historia de casas encantadas muy predecible. Floja, pero mucho mejor que Alfandega A 49
9. La Isla de la Brujeria *
Hueso, con un personaje que se disfraza como la Rana Kermit de los Muppets. Sobretodo el final mas plano e insulso de todos los cuentos.
10. La Espada de Floki *
Este es la historia colada entre la coleccion que desentona de las otras nueve. Una historia de vikingos, mas de fantasía histórica que de historias extrañas. De hecho lo mas aburrido son todos esos nombres que comienzan por Thor: Thorkell, Thormell, Thordell, Thorjell, Thorgell, Thorchell, Thorxell, yo que se, ...no me acuerdo de ninguno y ya me entienden que a cada rato tocaba buscar en las paginas anteriores para saber quien era quien. Eso si, para alguien que disfrute del gore, hay alguna escena por ahí que recuerda a esas muertes como las de "Braveheart" de Mel Gibson.
Es importante entender que no se tratan como tal de historias de terror como tal, mas bien se tratan de historias con elementos de supenso que contienen a su vez elementos bastante surreales y generan esa sensación de "Dimension desconocida".
Lo senti como un Stefan Grabinski en sus relatos de la Zona Oscura pero mucho mas sutil y menos impactante. Pero igual me parece que las historias buenas en este tomo compensan lo suficiente las flojas.
Presento mi calificacion:
1. Lukundoo ****
Amerita la fama que tiene, le di cuatro estrellas porque su segunda historia mas elogiada (Amina) me pareció mejor aún. Sin embargo estan casi a la par de buenas.
2. El Rompecabezas ***** (!)
Esta no es una historia de terror, mas bien una historia de cuando lo celestial da señales a una persona en una situación desesperada para solucionar su tristeza o angustia. Es una historia que a la vez es triste y bonita. Conecto mucho con mi parte empática hacia los protagonistas. Me agradó demasiado, por eso el signo de admiracion tras las cinco estrellas.
3. El Hocico *****
Un deleitoso paseo desde un lugar aparentemente normal, hacia un recinto cada vez mas onírico y surreal. Desafortunadamente debo decir que un problema que en general tiene White en todas sus narrativas es que las historias por mas buen camino que vayan hacia el climax, presentan casi todos unos finales un poco insípidos y planos (ese es el pecado del autor).
4. Alfandega 49 A *
Despues de leer tres historias que me encantaron por su "Weird"/"Bizarre" llego el bajón hacia el precipicio de la manera mas inesperada. Que pésima historia, y sobre todo me fastidiaron tanto los personajes. Me sentí como leyendo un capítulo de Friends.
5. El Mensaje en la Pizarra ***** (!)
Por mas que los dialogos sean un poco tediosos y repetitivos me parece que amerita mucho un final a lo Stefan Grabisnki
6. Amina *****
Deja una sensacion de extrañeza tal cual como promete.
7. El Cinturon de Piel de Cerdo ***
Me acordo en cierto sentido a la película "It follows" solo que tiene ese problema que ya explique en "El Hocico"
8. La Casa de la Pesadilla **
Aparte de un personaje que recuerda a "La casa en el confin de la tierra" de Hodgson, una historia de casas encantadas muy predecible. Floja, pero mucho mejor que Alfandega A 49
9. La Isla de la Brujeria *
Hueso, con un personaje que se disfraza como la Rana Kermit de los Muppets. Sobretodo el final mas plano e insulso de todos los cuentos.
10. La Espada de Floki *
Este es la historia colada entre la coleccion que desentona de las otras nueve. Una historia de vikingos, mas de fantasía histórica que de historias extrañas. De hecho lo mas aburrido son todos esos nombres que comienzan por Thor: Thorkell, Thormell, Thordell, Thorjell, Thorgell, Thorchell, Thorxell, yo que se, ...no me acuerdo de ninguno y ya me entienden que a cada rato tocaba buscar en las paginas anteriores para saber quien era quien. Eso si, para alguien que disfrute del gore, hay alguna escena por ahí que recuerda a esas muertes como las de "Braveheart" de Mel Gibson.
October 15, 2020
Reseña: https://www.fabulantes.com/2020/10/lu...
"La reputación póstuma de Lucas White se debe por tanto al conjunto de cuentos singulares y ciertamente insólitos que Valdemar recoge íntegros en el volumen de su colección Gótica Lukundoo y otros relatos extraños y terroríficos (2019), con traducción de Marta Lila Murillo, prólogo de Jesús Palacios e ilustración de portada de Santiago Caruso. El abstruso e inextricable trabajo de Caruso comulga bien con la esencia de estas diez piezas cortas. Lucas White soñó todas menos la última (...). No obstante, todas están regidas por las normas de lo irracional: la estructura narrativa es a veces irregular y siempre exótica. Lo imposible se convierte en pauta, y va cerniéndose sobre la realidad, hasta que se cierra súbitamente sobre ella, como un cepo. Las atmósferas parecen fruto de un delirio, y muchas estampas se producen casi entre visillos, en vigilia, o en la explosiva contradicción entre la semipenumbra (“Lukundoo”) o la iluminación deslumbrante (“Amina”, “El hocico”). Sólo desde el sueño es posible conjugar con armonía estos elementos tan dispares".
"La reputación póstuma de Lucas White se debe por tanto al conjunto de cuentos singulares y ciertamente insólitos que Valdemar recoge íntegros en el volumen de su colección Gótica Lukundoo y otros relatos extraños y terroríficos (2019), con traducción de Marta Lila Murillo, prólogo de Jesús Palacios e ilustración de portada de Santiago Caruso. El abstruso e inextricable trabajo de Caruso comulga bien con la esencia de estas diez piezas cortas. Lucas White soñó todas menos la última (...). No obstante, todas están regidas por las normas de lo irracional: la estructura narrativa es a veces irregular y siempre exótica. Lo imposible se convierte en pauta, y va cerniéndose sobre la realidad, hasta que se cierra súbitamente sobre ella, como un cepo. Las atmósferas parecen fruto de un delirio, y muchas estampas se producen casi entre visillos, en vigilia, o en la explosiva contradicción entre la semipenumbra (“Lukundoo”) o la iluminación deslumbrante (“Amina”, “El hocico”). Sólo desde el sueño es posible conjugar con armonía estos elementos tan dispares".
February 17, 2024
#lukundoovebaşkakorkular #edwardlucaswhite
Merhaba herkese LWR (listening while reading) tekniğiyle okuduğum ilk kitapla geldim. Efektif okuma olarak geçiyor bu tarz. Ve dikkat dağınıklığı olmadan metinleri hızla bitirmenizi sağlıyor. Tabi storytelde hangi kitap varsa onunla yapabilirsiniz. Dinleme hızını 2.0 olarak ayarladım. Bazen yavaş kaldı bazen hızlı. Ama daha etkili şekilde bitti.
Gelelim kitaba, korku kitaplarına bayılıyorum hele böyle hikaye tarzı olanlar harika oluyor. Goodreads'de o kadar az kişi okumuş ki kitabı şaşırdım. 19. Yy da yazılmış kitap. Yazar banyosunda gaz ile intihar etmiş. İntihar eden yazarların kitapları hep daha farklı olur. Kitap içerisinde 9 adet hikaye var. Aşağıda puanlarını veriyorum.
👾Lukundoo: 3/5 body horror
🧩Resimli Yapboz: 4/5 sihirli nesne hikayesi
👹Surat: 2/5 anlamsızdı fantastik ve grotesk karışımı
💀Alfandega: 1/5 lanetle alakalı hikaye
⚰️Tahtadaki Mesaj: 5/5 gotik, Supernatural korku
🧌Amina: 4/5 gulyabani hikayesi
🐗Domuz Derisinden Kemer:2/5 aşırı uzatılmış yarım bıraktım
👻Kabuslar Malikanesi: 5/5 haunted house teması
🏝️Büyülü Ada: 2/5
Bu arada baskısını çok sevdim.
Merhaba herkese LWR (listening while reading) tekniğiyle okuduğum ilk kitapla geldim. Efektif okuma olarak geçiyor bu tarz. Ve dikkat dağınıklığı olmadan metinleri hızla bitirmenizi sağlıyor. Tabi storytelde hangi kitap varsa onunla yapabilirsiniz. Dinleme hızını 2.0 olarak ayarladım. Bazen yavaş kaldı bazen hızlı. Ama daha etkili şekilde bitti.
Gelelim kitaba, korku kitaplarına bayılıyorum hele böyle hikaye tarzı olanlar harika oluyor. Goodreads'de o kadar az kişi okumuş ki kitabı şaşırdım. 19. Yy da yazılmış kitap. Yazar banyosunda gaz ile intihar etmiş. İntihar eden yazarların kitapları hep daha farklı olur. Kitap içerisinde 9 adet hikaye var. Aşağıda puanlarını veriyorum.
👾Lukundoo: 3/5 body horror
🧩Resimli Yapboz: 4/5 sihirli nesne hikayesi
👹Surat: 2/5 anlamsızdı fantastik ve grotesk karışımı
💀Alfandega: 1/5 lanetle alakalı hikaye
⚰️Tahtadaki Mesaj: 5/5 gotik, Supernatural korku
🧌Amina: 4/5 gulyabani hikayesi
🐗Domuz Derisinden Kemer:2/5 aşırı uzatılmış yarım bıraktım
👻Kabuslar Malikanesi: 5/5 haunted house teması
🏝️Büyülü Ada: 2/5
Bu arada baskısını çok sevdim.
December 18, 2022
İthaki'nin üç kitaplık Karanlıkta 33 Yazar'ından çok keyif aldığım için, gotik öykü derlemesi ne yayınlanırsa alıyorum. Bu da E.L. White'ın öykü derlemesi. Kitaba adını veren öykü gibi gayet başarılı öyküler var. Ama lafı biraz fazla dolandırdığını düşündüğüm, daha vasat öyküler de var.
Lukondoo öyküsü daha önce okumadığım halde bana gayet tanıdık geldi. Sonradan anımsadım, İtalyan çizgi roman serisi Martin Mystere'in bir macerasını bu öyküden uyarlamışlar meğerse. Hoş bir sürpriz oldu.
Kapak müthiş, belirtmeden geçmek olmaz.
Türü sevenlerin kaçırmaması gerekir.
Lukondoo öyküsü daha önce okumadığım halde bana gayet tanıdık geldi. Sonradan anımsadım, İtalyan çizgi roman serisi Martin Mystere'in bir macerasını bu öyküden uyarlamışlar meğerse. Hoş bir sürpriz oldu.
Kapak müthiş, belirtmeden geçmek olmaz.
Türü sevenlerin kaçırmaması gerekir.
February 6, 2024
Bastante entretenido. Algunos relatos son realmente sobresalientes y otros más normales. Mis favoritos han sido: El Hocico, El mensaje de la pizarra, Amina, El cinturón de piel de cerdo y Lukundoo.
Algunos me recuerdan a lo mejor de Poe.
Algunos me recuerdan a lo mejor de Poe.
August 5, 2022
Mente portentosa la del autor al poder recordar de esta manera tan detallada sus sueños. Buenos relatos todos.
August 26, 2024
bir iki öykü dışında sevmedim :d
hafiften (!) de olsa racism baharatının tadı geliyodu bir de :d :d
hafiften (!) de olsa racism baharatının tadı geliyodu bir de :d :d
August 8, 2023
Muy interesantes los relatos. Algunos difíciles de olvidar. Es muy satisfactorio descubrir a un gran autor!!
April 30, 2021
Birkaç öykü dışında o kadar sıkıcıydı ki bırakırsam bir daha devam edemem kaygısıyla inat edip tek seferde okudum.
Korku kelimesinin ülkemizdeki yanlış tanımlanmasının örneklerini bu kitapta da görüyoruz. Tekinsiz hikayeler, tedirginlik belki biraz da karanlık fakat korku tam olarak nerede ben çözemedim. Gerilim bile neredeyse yoktu öykülerde. O kadar silik bir derleme ki anlatamam.
Evet, yazar deneyimlemek açısından faydalı olabilir ama öykülerin dil ve anlatımı, okuyucuya işlemesi konusunda büyük sıkıntılar var. Gerçekten fazla boş vaktiniz varsa alıp okuyun. Eğer yoksa pas geçseniz de olur.
Aslında ülkemizde şans verilmeyen veya hiç çevrilmeyen yazar olunca desteklemek isterim. Benim de amacım korku türünde eser veren bu yazarı tanımaktı aslında. Bu konuda başarılı oldum ama beni öyküleriyle tatmin etmedi.
Korku kelimesinin ülkemizdeki yanlış tanımlanmasının örneklerini bu kitapta da görüyoruz. Tekinsiz hikayeler, tedirginlik belki biraz da karanlık fakat korku tam olarak nerede ben çözemedim. Gerilim bile neredeyse yoktu öykülerde. O kadar silik bir derleme ki anlatamam.
Evet, yazar deneyimlemek açısından faydalı olabilir ama öykülerin dil ve anlatımı, okuyucuya işlemesi konusunda büyük sıkıntılar var. Gerçekten fazla boş vaktiniz varsa alıp okuyun. Eğer yoksa pas geçseniz de olur.
Aslında ülkemizde şans verilmeyen veya hiç çevrilmeyen yazar olunca desteklemek isterim. Benim de amacım korku türünde eser veren bu yazarı tanımaktı aslında. Bu konuda başarılı oldum ama beni öyküleriyle tatmin etmedi.
March 20, 2012
The title story is one the great "weird tales." But I also highly recommend The House of the Nightmare and The Snout. This collection is closer to a 4.5 for me than a true 4. By the way, the free download versions leave out one of the stories for some reason. Take the time for inter-library loan so you can read the Viking saga-like Floki's Blade
Want to read
April 18, 2025Read so far:
Lukundoo--3
Floki's blade
*The picture puzzle
The snout--3
Alfandega
The message on the slate
Amina--3
The pig-skin belt
The house of the nightmare--3
Sorcery Island
***
The faded little flag
Song of the sirens
Lukundoo--3
Floki's blade
*The picture puzzle
The snout--3
Alfandega
The message on the slate
Amina--3
The pig-skin belt
The house of the nightmare--3
Sorcery Island
***
The faded little flag
Song of the sirens
November 4, 2008
The title story is nasty chiller that people interested with colonial anxiety and body horror will find interesting.
Displaying 1 - 25 of 25 reviews