― Este logic, zise Twombly, că omul trebuie să admită ceea ce vede cu ochii lui, iar când ochii şi urechile sale îi spun acelaşi lucru, atunci nu mai încape îndoială. Trebuie să creadă ceea ce a văzut şi a auzit.
― Nu întotdeauna, strecură Singleton, cu uşoară blândeţe.
Toţi se întoarseră către Singleton. Twombly stătea pe covoraşul din faţa căminului, cu spatele la vatră, cu picioarele depărtate şi, cum îi stătea în fire, cu aerul că domină întreaga încăpere. Singleton, ca de obicei, într-un colţ, încerca să iasă cât mai puţin în evidenţă. Dar când Singleton vorbea, spunea întotdeauna ceva cu greutate. Rămaserăm cu toţii îndreptaţi spre el, în acea măgulitoare tăcere spontană, plină de aşteptare, care te invită la destăinuiri.
― Mă gândeam, zise el după un timp, la ceva ce am văzut şi am auzit în Africa.
Ei bine, dacă existase vreun lucru pe care să-l considerăm aproape imposibil, acela fusese să scoatem de la Singleton ceva concret despre experienţele sale africane. Ca alpinistul din poveste, care a putut să spună doar că a urcat până în vârf şi apoi a coborât, tot ce ne dezvăluise Singleton era că fusese până acolo şi că revenise. Cuvintele sale ne captivară acum numaidecât atenţia. Twombly se făcu nevăzut de pe covoraşul căminului, dar niciunul dintre noi nu-şi amintea, după aceea, să-l fi văzut plecând. Încăperea se rearanjă de la sine, concentrându-se în jurul lui Singleton, şi se aprinseră grăbit şi pe furiş câteva ţigări. Şi Singleton îşi aprinse una, care se stinse imediat, dar aceasta n-o mai reaprinse.
Ne aflam în marea junglă, în căutare de pigmei. Van Rieten avea o teorie a lui, că piticii găsiţi de Stanley şi ceilalţi erau o simplă încrucişare între negrii obişnuiţi şi pigmeii adevăraţi. Spera să descopere o rasă de indivizi de cel mult trei picioare înălţime sau mai scunzi. Nu găsiserăm nici urmă de asemenea fiinţe.
Băştinaşi erau puţini, vânatul sărac, de mâncare, în afară de vânat, nu exista nimic, iar de jur împrejur, cea mai întinsă, jilavă şi umedă pădure. Noi reprezentam singura noutate de prin ţinut, căci niciunul dintre băştinaşi nu mai văzuse vreun alb până atunci, iar cei mai mulţi nici nu auziseră vreodată de oamenii albi. Cu totul pe neaşteptate, târziu, într-o după-amiază, a venit în tabăra noastră un englez, şi acela la capătul puterilor. Noi nu prinseserăm niciun zvon că ar fi fost şi el pe acolo, dar individul nu doar că auzise despre noi, ci mai făcuse şi un uluitor marş de cinci zile ca să ne ajungă din urmă. Călăuza şi cărăuşii săi erau aproape la fel de sfârşiţi ca şi el. Deşi era numai zdrenţe şi-avea o barbă de cinci zile, puteai observa că obişnuia să fie bine şi curat îmbrăcat precum şi că era genul de om care se rade zilnic. Era mărunţel, dar vânos. Faţa sa era tipică pentru un britanic, o faţă de pe care emoţiile au fost cu atâta grijă înlăturate, încât un străin ar putea crede foarte bine că purtătorul acelui chip nu este în stare de niciun fel de sentimente; genul de faţă care, dacă totuşi are vreo expresie, exprimă în principal hotărârea de a trece prin lume doar decorativ, fără să se amestece ori să sâcâie pe cineva.
Se numea Etcham. S-a prezentat cu modestie şi a mâncat cu noi, atât de încet, încât nici prin gând nu ne-ar fi trecut, dacă hamalii noştri n-ar fi aflat de la hamalii lui, că nu se atinsese de merinde decât de trei ori în cinci zile, şi atunci doar frugal. După ce ne-am aprins ţigările, ne-a povestit de ce venise.
― Şeful meu este foarte bolnav, zise el sâsâit, între două fumuri. O să se cureţe sigur, dacă o mai duce aşa. M-am gândit că, poate…
Vorbea încet, pe un ton domol şi egal, dar îi puteam vedea micile broboane de sudoare scurgându-i-se pe buza de sus, pe sub mustaţa stufoasă, îi desluşeam şi o vibraţie de emoţie înăbuşită în glas, o nerăbdare abia ascunsă în ochi şi un tremur de îngrijorare lăuntrică în purtări, care mă impresionară numaidecât. Van Rieten nu avea nici urmă de sentiment; dacă era mişcat, n-o arăta. Dar ascultă. Şi asta m-a uimit. Era omul care întotdeauna te refuza fără alte discuţii. Însă lui Etcham îi ascultă atent propunerile voalate, întrerupte, şovăielnice. Ba chiar îi puse întrebări.