What do you think?
Rate this book
Cântecul Lebedei
"Iubirea încrezuta poate ca nici nu e iubire?… Sau poate ca e mai mult decât iubirea? Da,probabil ca e mai mult. Cel putin uneori… Gelozia, la urma urmelor, face comert din iubire,punând vesnic conditii: numai pe mine sa ma iubesti, la altul sa nu râvnesti… Iubirea mea însa a fost neconditionata. Am iubit-o pentru ca am iubit-o, nu pentru ca m-a iubit ea sau
în speranta ca ma va iubi…"
în speranta ca ma va iubi…"
30 pages, Paperback
First published January 1, 1927
About the author
Liviu Rebreanu
62 books363 followersLiviu Rebreanu was a Romanian novelist, playwright, short story writer, and journalist.
Born in Târlişua (currently Bistriţa-Năsăud County), Transylvania, then part of Austria-Hungary, he was the second of thirteen children born to Vasile Rebreanu, a schoolteacher, and Ludovica Diuganu, descendants of peasants. His father had been a classmate of George Coşbuc's and was an amateur folklorist. Liviu Rebreanu went to primary school in Maieru (where he was taught by his father), and then in Năsăud and Bistriţa, to military school at Sopron and then to the military academy in Budapest. He worked as an officer in Gyula but resigned in 1908, and in 1909 illegally crossed the Transylvanian Alps into Romania, and lived in Bucharest.
He joined several literary circles, and worked as a journalist for Ordinea, then for Falanga literară şi artistică. At the request of the Austro-Hungarian government, he was arrested and extradited in 1910. Rebreanu was incarcerated in Gyula, being freed in August; he returned to Bucharest. In 1911-1912 he was secretary for the National Theater in Craiova, where he worked under the direction of short story writer Emil Gârleanu. He got married to actress Fanny Rădulescu.
His first published in 1912 with a volume of novellas gathered under the title Frământări ("Troublings"). During World War I Rebreanu was a reporter for Adevărul, and he continued publishing short stories: Golanii ("The Hooligans") and Mărturisire (Confession) in 1916 and Răfuială ("Resentfullness") in 1919. After the war, he became an important collaborator at the literary society Sburătorul led by the literary critic Eugen Lovinescu.
In 1920 Rebreanu published his novel Ion, the first modern Romanian novel, in which he depicted the struggles over land ownership in rural Transylvania. For Ion, Rebreanu received a Romanian Academy award - he became a full member of the institution in 1939. Between 1928 and 1930 he was chairman of the National Theatre of Bucharest, and from 1940 to 1944 he was President of the Romanian Writers' Society.
In 1944, aged 59, he was diagnosed with throat cancer. Rebreanu shot himself in the mouth, in his country house in Valea Mare, Argeş County
Born in Târlişua (currently Bistriţa-Năsăud County), Transylvania, then part of Austria-Hungary, he was the second of thirteen children born to Vasile Rebreanu, a schoolteacher, and Ludovica Diuganu, descendants of peasants. His father had been a classmate of George Coşbuc's and was an amateur folklorist. Liviu Rebreanu went to primary school in Maieru (where he was taught by his father), and then in Năsăud and Bistriţa, to military school at Sopron and then to the military academy in Budapest. He worked as an officer in Gyula but resigned in 1908, and in 1909 illegally crossed the Transylvanian Alps into Romania, and lived in Bucharest.
He joined several literary circles, and worked as a journalist for Ordinea, then for Falanga literară şi artistică. At the request of the Austro-Hungarian government, he was arrested and extradited in 1910. Rebreanu was incarcerated in Gyula, being freed in August; he returned to Bucharest. In 1911-1912 he was secretary for the National Theater in Craiova, where he worked under the direction of short story writer Emil Gârleanu. He got married to actress Fanny Rădulescu.
His first published in 1912 with a volume of novellas gathered under the title Frământări ("Troublings"). During World War I Rebreanu was a reporter for Adevărul, and he continued publishing short stories: Golanii ("The Hooligans") and Mărturisire (Confession) in 1916 and Răfuială ("Resentfullness") in 1919. After the war, he became an important collaborator at the literary society Sburătorul led by the literary critic Eugen Lovinescu.
In 1920 Rebreanu published his novel Ion, the first modern Romanian novel, in which he depicted the struggles over land ownership in rural Transylvania. For Ion, Rebreanu received a Romanian Academy award - he became a full member of the institution in 1939. Between 1928 and 1930 he was chairman of the National Theatre of Bucharest, and from 1940 to 1944 he was President of the Romanian Writers' Society.
In 1944, aged 59, he was diagnosed with throat cancer. Rebreanu shot himself in the mouth, in his country house in Valea Mare, Argeş County
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 2 of 2 reviews
January 24, 2026
Tăcerea, un ucigaș al unui mariaj eșuat, care se termină frapant pentru amândoi. Naratorul iubește orbește ca un licean ce tocmai și-a descoperit falsa deziluzie, și anume iubirea.
„De vreme ce eu o adoram, am crezut că şi ea trebuie să mă iubească.”
Analitic, introspectiv, naratorul își pune întrebări despre starea soției, dar toate acestea nu sunt îndeajuns pentru a descifra emoția feminină. Trăiește șapte ani într-o căsnicie, care nu se soldează cu copii, trezindu-se abia după o recunoaștere a soției, vizavi de-o posibilă infidelitate, că și-ar dori ca el să devină tată. E evident că sfârșește clișeic, fără a-și îndeplini visul, descoperind că ce-a pe care a luat-o în a-și întemeia o familie, nu l-a iubit.
Lebăda, o eleganță de-a dreptul inefabilă, care prin propria ei tăcere e un spectacol pentru privitori, însă pentru ea e o suferință ascunsă. Această situație încearcă și Rebreanu s-o surprindă cu protagonista nuvelei, Anișoara. Deși frumoasă, fata se căsătorește ușor pentru că alesul are statut. Bineînțeles ea vădește sentimente pentru alt bărbat, care la rândul lui o iubește, și cu toate acestea ea preferă suferința acestei neîmpliniri, ascunsă în tăcere, doar pentru a-și bucura părinții săraci, pentru a crește pe scara ierarhică din lumea satului. Această formă se citește și pe chipul ei, căci soțul încearcă să descifreze suferința. „îmi închipuiesc că tăcerea e cea mai grea tortură în lume.” Din păcate nu poate, iar ea pleacă cu propria suferință a neîmplinirii, în mormânt.
Această căsnicie, soldată cu un fiasco, mă deprinde cu ideea că nici măcar în lumea rurală, unde acest legământ e încheiat tocmai pentru a perpetua o nouă familie, căsătoria nu poate garanta acest lucru. O soție ce nu iubește cu adevărat, și un bărbat pierdut în tăceri față de ea, în deziluzii, în tergiversări, în încercări de-a înțelege suferința ei, nu fac altceva decât să consume resursele din partea amândurora, fără vreun rezultat, fără vreo direcție. De ce? Pentru că s-au luat devreme, fără să se cunoască unul pe celălalt și fără să-și cunoască nevoile proprii, sau nevoile celuilalt. Acest lucru, nu poate să conducă spre un lucru bun, spre o construcție armonioasă a unei căsnicii. Consider că această lipsă de cunoaștere a celuilalt, sau chiar și dezinteres, a dirijat mariajul spre proprii orgolii, temeri, remușcări, care într-un final au făcut ca lucrurile să se termină tragic, dar stereotipic, ca un cântec spectaculos dar sfâșietor de trist.
Citate:
„Am iubit-o atât de mult, că nici prin gând nu mi-a trecut vreodată să mă întreb cât mă iubeşte ea pe mine sau dacă nu mă urăşte…”
„Gelozia îţi pune mereu întrebări, îţi cere mereu răspunsuri…”
„Tăcerea e dureroasă ca o rană şi neagră ca moartea. Şi ea a tăcut mereu!”
Analitic, introspectiv, naratorul își pune întrebări despre starea soției, dar toate acestea nu sunt îndeajuns pentru a descifra emoția feminină. Trăiește șapte ani într-o căsnicie, care nu se soldează cu copii, trezindu-se abia după o recunoaștere a soției, vizavi de-o posibilă infidelitate, că și-ar dori ca el să devină tată. E evident că sfârșește clișeic, fără a-și îndeplini visul, descoperind că ce-a pe care a luat-o în a-și întemeia o familie, nu l-a iubit.
Lebăda, o eleganță de-a dreptul inefabilă, care prin propria ei tăcere e un spectacol pentru privitori, însă pentru ea e o suferință ascunsă. Această situație încearcă și Rebreanu s-o surprindă cu protagonista nuvelei, Anișoara. Deși frumoasă, fata se căsătorește ușor pentru că alesul are statut. Bineînțeles ea vădește sentimente pentru alt bărbat, care la rândul lui o iubește, și cu toate acestea ea preferă suferința acestei neîmpliniri, ascunsă în tăcere, doar pentru a-și bucura părinții săraci, pentru a crește pe scara ierarhică din lumea satului. Această formă se citește și pe chipul ei, căci soțul încearcă să descifreze suferința. „îmi închipuiesc că tăcerea e cea mai grea tortură în lume.” Din păcate nu poate, iar ea pleacă cu propria suferință a neîmplinirii, în mormânt.
Această căsnicie, soldată cu un fiasco, mă deprinde cu ideea că nici măcar în lumea rurală, unde acest legământ e încheiat tocmai pentru a perpetua o nouă familie, căsătoria nu poate garanta acest lucru. O soție ce nu iubește cu adevărat, și un bărbat pierdut în tăceri față de ea, în deziluzii, în tergiversări, în încercări de-a înțelege suferința ei, nu fac altceva decât să consume resursele din partea amândurora, fără vreun rezultat, fără vreo direcție. De ce? Pentru că s-au luat devreme, fără să se cunoască unul pe celălalt și fără să-și cunoască nevoile proprii, sau nevoile celuilalt. Acest lucru, nu poate să conducă spre un lucru bun, spre o construcție armonioasă a unei căsnicii. Consider că această lipsă de cunoaștere a celuilalt, sau chiar și dezinteres, a dirijat mariajul spre proprii orgolii, temeri, remușcări, care într-un final au făcut ca lucrurile să se termină tragic, dar stereotipic, ca un cântec spectaculos dar sfâșietor de trist.
Citate:
„Am iubit-o atât de mult, că nici prin gând nu mi-a trecut vreodată să mă întreb cât mă iubeşte ea pe mine sau dacă nu mă urăşte…”
„Gelozia îţi pune mereu întrebări, îţi cere mereu răspunsuri…”
„Tăcerea e dureroasă ca o rană şi neagră ca moartea. Şi ea a tăcut mereu!”
June 4, 2023
Heartbreaking story about how marriage used to happen back in the days, and why love should always be the basis of it.
Displaying 1 - 2 of 2 reviews