What do you think?
Rate this book
Until Stones Become Lighter Than Water
In this direct and vigorous tale, award-winning author António Lobo Antunes returns to the subject of the Portuguese colonial war in Angola with a dramatic account of atrocity and vengeance. Drawing on his own bitter experience as a soldier stationed for twenty-seven months in Angola, Lobo Antunes tells the story of a young African boy who is brought to Portugal by one of the soldiers who destroyed the child’s village, and of the boy’s subsequent brutal murder of this adoptive father figure at a ritual pig killing.
Deftly framing the events through an assembly of interwoven narratives and perspectives, this is one of Lobo Antunes’s most captivating and experimentally written books. It is also a timely consideration of the lingering wounds that remain from the conflict between European expansionism and its colonized victims who were forced to accept the norms of a supposedly superior culture.
Deftly framing the events through an assembly of interwoven narratives and perspectives, this is one of Lobo Antunes’s most captivating and experimentally written books. It is also a timely consideration of the lingering wounds that remain from the conflict between European expansionism and its colonized victims who were forced to accept the norms of a supposedly superior culture.
384 pages, Hardcover
First published October 1, 2017
19 people are currently reading
719 people want to read
About the author
António Lobo Antunes
87 books1,039 followersAt the age of seven, António Lobo Antunes decided to be a writer but when he was 16, his father sent him to medical school - he is a psychiatrist. During this time he never stopped writing.
By the end of his education he had to join the Army, to take part in the war in Angola, from 1970 to 1973. It was there, in a military hospital, that he gained interest for the subjects of death and the other. The Angolan war for independence later became subject to many of his novels. He worked many months in Germany and Belgium.
In 1979, Lobo Antunes published his first novel - Memória de Elefante (Elephant's Memory), where he told the story of his separation. Due to the success of his first novel, Lobo Antunes decided to devote his evenings to writing. He has been practicing psychiatry all the time, though, mainly at the outpatient's unit at the Hospital Miguel Bombarda of Lisbon.
His style is considered to be very dense, heavily influenced by William Faulkner, James Joyce and Louis-Ferdinand Céline.
He has an extensive work, translated into several languages. Among the many awards he has received so far, in 2007 he received the Camões Award, the most prestigious Portuguese literary award.
By the end of his education he had to join the Army, to take part in the war in Angola, from 1970 to 1973. It was there, in a military hospital, that he gained interest for the subjects of death and the other. The Angolan war for independence later became subject to many of his novels. He worked many months in Germany and Belgium.
In 1979, Lobo Antunes published his first novel - Memória de Elefante (Elephant's Memory), where he told the story of his separation. Due to the success of his first novel, Lobo Antunes decided to devote his evenings to writing. He has been practicing psychiatry all the time, though, mainly at the outpatient's unit at the Hospital Miguel Bombarda of Lisbon.
His style is considered to be very dense, heavily influenced by William Faulkner, James Joyce and Louis-Ferdinand Céline.
He has an extensive work, translated into several languages. Among the many awards he has received so far, in 2007 he received the Camões Award, the most prestigious Portuguese literary award.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 41 reviews
June 30, 2020
Αρκετά σκοτεινό, απότομο, βίαιο και συγκινητικά τρυφερό στο ύφος γραφής αριστούργημα. Εκλεπτυσμένο. Ο Αντούνες γράφει ένα αντιπολεμικό πολυφωνικό μυθιστόρημα στο οποίο αντηχούν και μπλέκονται μεταξύ τους δεξιοτεχνικά οι φωνές των ηρώων. Σε στοιχειώνουν όσο το διαβάζεις οι εφιάλτες του πολέμου και τα υπαρξιακά ερωτήματα των ηρώων στο μυαλό και στην καρδιά. Έχει χαρακτηριστικά αρχαίας τραγωδίας. Ακόμα, μου θύμισε λίγο το Μπιλιάρδο στις Εννιαμισι (αλλά και το ύφος γραφής του Κρασναχορκάι) το οποίο και θεωρώ όπως και το συγκεκριμένο βιβλίο αριστούργημα. Το λάτρεψα.
January 31, 2023
Între atâtea cărți siropoase și altele ce duc în derizoriu “ideea” de Auschwitz (prin inflația & ridicolul titlurilor), Antunes - cu scrâșnitele lui romane - n-are nici o șansă. Uitați-vă pe netul “românesc”: câți l-au citit?
Cartea asta a portughezului (ca precedentele apărute la noi) e o oglindire perfectă a minții omenești. În afara cazului în care am “conferenția” în fața unui anumit public, noi nu suntem niciodată mai coerenți, mai curgători în gândurile noastre decât scrisul încâlcit al lui Antunes.
Amintiri, idei incomplete, frânturi de informații - puține duse la capăt, multe tot revenind, dându-și coate unele altora, înghesuindu-se brutal pentru întâietate.
Antunes - ruminații, gânduri obsesive. Cel care încearcă să se “scuture” de o traumă originară o face prin a o revizita epuizant pentru a o retrăi mereu - în speranța atenuării ei.
Trauma nu poate fi, însă, retrăită liniar, cursiv, nicidecum integral, în decursul uneia singure dintre “sesiunile” astea de revizitare a ei. E trăită, în schimb, pe bucăți, în dezordine cronologică și întotdeauna insuficient.
Traumei i se dă târcoale - cum spuneam - obsesiv, în cercuri tot mai apropiate ori mai îndepărtate de nucleul său dureros, depinde cât de mari sunt teama și dorința de a o “atinge”.
Antunes - tentativa (tentația?) deznădăjduită de modificare/reparare a trecutului prin “frecventarea” lui recurentă - călătorii sufocante în memoria inexactă, vâscoasă, înșelătoare.
Să resuscitezi ritualic, de câte ori e necesar, povestea ta personală, ca s-o determini (s-o ajuți) - obosind-o, măcar - să se odihnească, în sfârșit, în pace.
Nici o metodă nu-i excesiv de stranie, stilistic vorbind, în strădania cuiva de a-și spune povestea. Nici un mijloc narativ nu-i de dat la o parte (de la a începe cu deznodământul, la a istorisi mai departe renunțând la cuvinte, desenând urmarea poveștii în praful drumului), când e vorba de a ne elibera de o pătimire care ne provoacă suferință și blocaje, ne strivește lent.
Una dintre puținele minți libere ale literelor contemporane - portughezul Antunes!
Un maraton de mare literatură. Greu digerabilă. Dificilă. Recomandată de mine doar celor “înrăiți”!
Cartea asta a portughezului (ca precedentele apărute la noi) e o oglindire perfectă a minții omenești. În afara cazului în care am “conferenția” în fața unui anumit public, noi nu suntem niciodată mai coerenți, mai curgători în gândurile noastre decât scrisul încâlcit al lui Antunes.
Amintiri, idei incomplete, frânturi de informații - puține duse la capăt, multe tot revenind, dându-și coate unele altora, înghesuindu-se brutal pentru întâietate.
Antunes - ruminații, gânduri obsesive. Cel care încearcă să se “scuture” de o traumă originară o face prin a o revizita epuizant pentru a o retrăi mereu - în speranța atenuării ei.
Trauma nu poate fi, însă, retrăită liniar, cursiv, nicidecum integral, în decursul uneia singure dintre “sesiunile” astea de revizitare a ei. E trăită, în schimb, pe bucăți, în dezordine cronologică și întotdeauna insuficient.
Traumei i se dă târcoale - cum spuneam - obsesiv, în cercuri tot mai apropiate ori mai îndepărtate de nucleul său dureros, depinde cât de mari sunt teama și dorința de a o “atinge”.
Antunes - tentativa (tentația?) deznădăjduită de modificare/reparare a trecutului prin “frecventarea” lui recurentă - călătorii sufocante în memoria inexactă, vâscoasă, înșelătoare.
Să resuscitezi ritualic, de câte ori e necesar, povestea ta personală, ca s-o determini (s-o ajuți) - obosind-o, măcar - să se odihnească, în sfârșit, în pace.
Nici o metodă nu-i excesiv de stranie, stilistic vorbind, în strădania cuiva de a-și spune povestea. Nici un mijloc narativ nu-i de dat la o parte (de la a începe cu deznodământul, la a istorisi mai departe renunțând la cuvinte, desenând urmarea poveștii în praful drumului), când e vorba de a ne elibera de o pătimire care ne provoacă suferință și blocaje, ne strivește lent.
Una dintre puținele minți libere ale literelor contemporane - portughezul Antunes!
Un maraton de mare literatură. Greu digerabilă. Dificilă. Recomandată de mine doar celor “înrăiți”!
May 12, 2021
Ένας νέος άνδρας καλείται να υπηρετήσει στον αποικιακό πόλεμο της πατρίδας του στην Ανγκόλα. Έχουν περάσει λίγο πάνω από δύο χρόνια όταν επιστρέφει στη Λισαβόνα. Δεν επιστρέφει ο ίδιος. Δε θα μπορούσε να είναι ο ίδιος μετά τις θηριωδίες που είχε διαπράξει, τον πόνο που είχε προκαλέσει, το θάνατο που είχε σκορπίσει.
Δε γύρισε όμως και μόνος. Ίσως από ανάγκη εξιλέωσης, ίσως όπως άλλοι ως ενθύμιο, έφερε μαζί του ένα μικρό αγόρι. Ένα αγόρι που διέσωσε όταν κατέστρεψαν το κίμπο που έμενε και κατακρεούργησαν όλους τους κατοίκους. Βγήκε από την κόλαση βουτηγμένος στο αίμα με ένα μαύρο παιδί στην αγκαλιά.
Αυτό το παιδί παρέδωσε στη γυναίκα του, το υιοθέτησε και το είπε γιο του. Λίγα χρόνια αργότερα απέκτησαν και μια κόρη. Ο μικρός Μαύρος μεγαλώνει κουβαλώντας μνήμες, ταλαντευόμενος ανάμεσα στην αγάπη για δύο μητέρες, βιώνοντας ρατσισμό μέχρι και από τη σύζυγό του. Ήξερε ότι το αιμόφυρτο, κατακρεουργημένο σώμα της μαύρης μητέρας του ήταν έργο του λευκού πατέρα του. Ήξερε ότι ο θάνατος του ανθρώπου που τον είπε γιο του θα ήταν λύτρωση και για τους δύο. Ήξερε, δεν ήθελε, έκανε.
Κάθε χρόνο η οικογένεια μαζευόταν στο πατρικό σπίτι στο χωριό για τα χοιροσφάγια. Η θυσία και η λύτρωση σε αναμονή για χρόνια. Το γουρούνι αδηφάγο, σε μακάρια άγνοια, έτοιμο να προσφέρει τη σάρκα του για τροφή. Το τσιγκέλι στην οροφή από όπου θα το κρεμάσουν, τα μαχαίρια ακονίζονται για να αφαιρέσουν τη ζωή, οι λεκάνες έτοιμες να γεμίσουν με αίμα.
Και τα απωθημένα συναισθήματα οδηγούν το μαχαίρι, ο θάνατος λυτρώνει, στέλνει τις ενοχές στη λήθη, ο λευκός πατέρας είναι στο έδαφος νεκρός, ο μαύρος γιος κράτα το μαχαίρι.
Ένα βιβλίο για τον αποικιακό πόλεμο στην Αγκόλα και τις θηριωδίες που ακολουθούν κάθε πόλεμο. Μια οικογένεια που ζούσε με τις σκιές των νεκρών θυμάτων σε κάθε δωμάτιο, σε κάθε στιγμή τους. Αφόρητος ο πόνος, οι ενοχές του πατέρα έγιναν και δικές τους, ύψωσαν τείχη ανάμεσα τους και πάντα εκεί ο μικρός μαύρος γιος και αδερφός να θυμάται και να θυμίζει. Μια οικογένεια που τη δένει ο πόλεμος, η αρρώστια, ο θάνατος.
Ένα βιβλίο για το ανίατο κακό, για τους λόγους που ο άνθρωπος κακοποιεί βίαια και ανίερα άλλους ανθρώπους, που αντλεί ικανοποίηση και ηδονή από τη βαναυσότητα, που δεν αρκείται στο φόνο.
Ένα βιβλίο για όσα φέρνουν μαζί τους όσοι επιστρέφουν από τον πόλεμο, όσα οι οικογένειες τους καλούνται να βιώσουν, όλα όσα ονομάζουμε Διαταραχή Μετατραυματικού Στρες. Ο πόλεμος τελειώνει στα πεδία μαχών μα συνεχίζεται στις ψυχές των στρατιωτών.
November 26, 2023
A guerra (colonial) deixou feridas sobre as quais um dia falaremos? Ou calamos num esconder sem fim e cobarde?
October 23, 2024
Once more Antunes picks at the scab of his main subject - Portugal's colonial project in Africa and it's impact on the soldiers who fought there.
He once again has multiple voices giving their perspectives. In this case the returning soldier and his family which includes an Angolan child he's taken back after murdering his parents.
It's an engrossing tale using some repetition to add further power
He once again has multiple voices giving their perspectives. In this case the returning soldier and his family which includes an Angolan child he's taken back after murdering his parents.
It's an engrossing tale using some repetition to add further power
October 7, 2022
Nu știu vreun alt scriitor – nici măcar Faulkner, nici măcar Juan Rulfo în „Pedro Paramo” - al cărui stil să intre într-o simbioză perfectă cu camera movement-ul filmelor lui Terrence Malick. Sintaxa cu punctuație aleatorie a lui Antonio Lobo Antunes nu narează, ci CONSTATĂ, de-aici abundența de gerunzii și, deci, dependența de instantanee.
Asemeni limbajului vizual al lui Malick, ritmul narativ, când nu se rupe, dispare pur și simplu. Planurile temporale, decorurile și subiectele se întrețes schizofrenic. Persoana I și persoana a III-a coexistă în aceeași propoziție fracturată în mod neașteptat de linii de dialog și „voice-over”-uri ce-i dau un tonus narcotic, o stranietate șamanică. Imperfectul, indicativul, conjunctivul, condițional-optativul și imperativul se canibalizează reciproc până când alunecă parcă într-un „no man’s land” al gramaticii.
Exact ca-n filmele lui Malick, memoria capătă proporții jurasice și totul devine un anti-timp.
Asemeni limbajului vizual al lui Malick, ritmul narativ, când nu se rupe, dispare pur și simplu. Planurile temporale, decorurile și subiectele se întrețes schizofrenic. Persoana I și persoana a III-a coexistă în aceeași propoziție fracturată în mod neașteptat de linii de dialog și „voice-over”-uri ce-i dau un tonus narcotic, o stranietate șamanică. Imperfectul, indicativul, conjunctivul, condițional-optativul și imperativul se canibalizează reciproc până când alunecă parcă într-un „no man’s land” al gramaticii.
Exact ca-n filmele lui Malick, memoria capătă proporții jurasice și totul devine un anti-timp.
July 25, 2021
Thoughts to come. Needs digesting.
May 16, 2018
Estava aqui a hesitar muito entre 3 e 4 estrelas, a escrita é sem dúvida magnífica, mas é um livro extremamente difícil de ler! O autor não utiliza nomes das personagens e salta de um narrador para outro sem avisar temos de perceber pelo discurso, que é muitas vezes incoerente porque duas das personagens principais estiveram na guerra de África, um como soldado português o outro o seu filho adotivo, e portanto têm constantemente flashbacks. O que é absolutamente genial na escrita mas requere sem dúvida muita atenção!
August 22, 2021
Un roman-fluviu extrem de interesant, în care vocile se combină contrapunctic, iar traumele războiului invadează ca o buruiană prezentul ce se descompune pe măsură ce "pietrele devin mai ușoare ca apa". De un lirism fascinant, hipnotic, care ascunde în spatele formelor fluide probleme grave precum rasismul, raportul viață-moarte, cruzimea și întoarcerea acasă într-o Lisabona contaminată de amintirile traumatice din Angola. De parcurs cu maximă atenție, de savurat cu tot dragul!
December 25, 2022
Εξαιρετικό βιβλίο, με ιδιαίτερη γραφή. Χρειάζεται υπομονή και προσεχτικό διάβασμα για να ανακαλύψει κανεία την ομορφιά του.
March 30, 2021
I am still very confused and my mind is still in a quandary as to the aftereffects of reading this novel. I mean I have read a little of Antunes in the past but this book stretches the limits of his complex and disruptive prose style. After having gone through this once I am of the opinion that comprehending Antunes' prose is impossible in a single setting, and will take multiple readings, analyzing from different viewpoints. The difficult stream-of-consciousness style with narrative techniques derived from Faulkner and Lowry is none too apparent in his other works than this latest one. Probably his most difficult and challenging work- it may test the attention of even the most hardcore lovers of his works esp the last few of his works like What Can I do When Everything's On Fire? I think I have to reread this a second time. Indeed, my reading journey this year has started on a really baffling and enigmatic note.
April 18, 2020
Rar mi-a fost dat sa citesc o carte scrisa cu atata atenție la cuvinte si alcatuirea discursului, de o frumusețe poetica, deși vorbește despre o realitate dura a războiului, a discriminării, a traumei, a lumii din spatele ochilor. Nu degeaba unele recenzii vorbesc de "versete poetice" - si-n fiecare fragment parca o mica poveste ce se intrepatrunde cu un alt gând, cu o altă imagine pana ce discursul tatălui devine al fiului, pana ce gestul fiului este plata ceruta de tata. O carte cu personaje anonime reduse la un un cuvânt ce le subliniază esență. Nu credeam ca cineva ar putea suprinde atat de bine in scris experienta pe care oamenii ce sufera de PTSD o traiesc - intrepatrunderea dintre atunci si acum si senzatia ca parca nicaieri nu traiesti cu adevarat. In timp ce isi admira sotia in dormitorul lor, langa patul lor se desfășoară lupte de razboi - si nu stii care scena e realitatea pentru personaj. O carte ce necesita răbdare, pe care trebuie sa o respiri cuvant cu cuvant.
April 8, 2023
"Há muitas coisas que esqueci e outras que fiz o possível por esquecer... A escrita foi terrível porque as minhas noites passaram a ser horríveis. Acordava a meio da noite a exigir uma arma e depois nem sabia onde estava e ficava com medo de mim. Cheguei a andar de gatas e a dar por mim à volta da cama de madrugada porque estavam a cair [disparos]... Nunca tinha tido isto desta maneira. Foi tão intenso escrever aquilo"
ALA
Até Que As Pedras Se Tornem Mais Leves Que A Água de António Lobo Antunes
Neste livro contado a duas vozes, a de um
retornado da guerra colonial em Angola e a de um rapaz negro que foi trazido por este
retornado e criado como parte da família. Estas duas personagens formam um diálogo tenso e um constante medir de forças, visto que, o jovem é uma testemunha do horror e das barbáries praticadas pelo pai no conflito, desde a morte do verdadeiro pai, os abusos sofridos pela mãe e a sua trágica morte. A encenação dessa relação cheia de ódios, silêncios e rancores desde a chegada desse negro à família portuguesa, de provocações, humilhações, é acompanhada paralelamente pela festa tradicional das aldeias a matança do porco.
Nesta obra António Lobo Antunes regressa ao tema da guerra no Ultramar. Todos os fantasmas conhecidos na obra com que se estreou na literatura, reaparecem aqui de maneira ainda mais dura e cruel.
Este é, talvez, o seu livro mais violenta onde está permanentemente presente a necessidade de exorcizar todos os horrores da guerra que ainda tenham
ficado por dizer durante todos esses anos. Ninguém volta igual de um cenário de guerra , ninguém esquece por completo o que viu e viveu por lá.
Mais uma vez o labirinto criado entre os dias da guerra em Angola e a festa na aldeia são a imagem de marca de ALA , embora desta vez me parece que esta obra tem mesmo uma Historia e pela primeira vez até tem uma sinopse logo no inicio.
Um livro duro com várias acusações e criticas duras á PIDE , com imensos relatos de cenários de guerra que nos fazem conhecer um pouco melhor o que estes príncipes herois (como diz o escritor) passaram numa guerra estúpida e inútil para a qual eles não queriam ir .
Este senhor nunca desilude ...
Leiam vale muito a pena
ALA
Até Que As Pedras Se Tornem Mais Leves Que A Água de António Lobo Antunes
Neste livro contado a duas vozes, a de um
retornado da guerra colonial em Angola e a de um rapaz negro que foi trazido por este
retornado e criado como parte da família. Estas duas personagens formam um diálogo tenso e um constante medir de forças, visto que, o jovem é uma testemunha do horror e das barbáries praticadas pelo pai no conflito, desde a morte do verdadeiro pai, os abusos sofridos pela mãe e a sua trágica morte. A encenação dessa relação cheia de ódios, silêncios e rancores desde a chegada desse negro à família portuguesa, de provocações, humilhações, é acompanhada paralelamente pela festa tradicional das aldeias a matança do porco.
Nesta obra António Lobo Antunes regressa ao tema da guerra no Ultramar. Todos os fantasmas conhecidos na obra com que se estreou na literatura, reaparecem aqui de maneira ainda mais dura e cruel.
Este é, talvez, o seu livro mais violenta onde está permanentemente presente a necessidade de exorcizar todos os horrores da guerra que ainda tenham
ficado por dizer durante todos esses anos. Ninguém volta igual de um cenário de guerra , ninguém esquece por completo o que viu e viveu por lá.
Mais uma vez o labirinto criado entre os dias da guerra em Angola e a festa na aldeia são a imagem de marca de ALA , embora desta vez me parece que esta obra tem mesmo uma Historia e pela primeira vez até tem uma sinopse logo no inicio.
Um livro duro com várias acusações e criticas duras á PIDE , com imensos relatos de cenários de guerra que nos fazem conhecer um pouco melhor o que estes príncipes herois (como diz o escritor) passaram numa guerra estúpida e inútil para a qual eles não queriam ir .
Este senhor nunca desilude ...
Leiam vale muito a pena
March 24, 2024
Trei motive pentru a citi „Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa” de Antonio Lobo Antunes (2017)
1. Antunes nu scrie "despre" traumă, ci arată cum "există" psihicul celui traumatizat.
2. Cartea ne poartă între două tărâmuri: între Angola și Portugalia, între realitate și amintiri, între viață și moarte, între albi și negri.
3. Cuvintele din această carte nu se așează în propoziții confortabile și în narațiuni unidirecționale, ci dezorientează cititorul prin curgeri poetice, schimbătoare și polifonice. O scriere măiastră, ca dintr-o altă lume, cum nu am crezut că există și care îți solicită să fii sută la sută conectat la pagină.
1. Antunes nu scrie "despre" traumă, ci arată cum "există" psihicul celui traumatizat.
2. Cartea ne poartă între două tărâmuri: între Angola și Portugalia, între realitate și amintiri, între viață și moarte, între albi și negri.
3. Cuvintele din această carte nu se așează în propoziții confortabile și în narațiuni unidirecționale, ci dezorientează cititorul prin curgeri poetice, schimbătoare și polifonice. O scriere măiastră, ca dintr-o altă lume, cum nu am crezut că există și care îți solicită să fii sută la sută conectat la pagină.
Read
September 13, 2022Πολύ δυνατές εικόνες, με ένα θέμα αντιπολεμικό, βαρύ, καταθλιπτικό, βίαιο. Δυστυχώς όμως, όσο κι αν προσπάθησα, δεν μπόρεσα με τίποτα να συνηθίσω τον τρόπο γραφής του Αντούνες, τις αλλαγές, τις επαναλήψεις, τη δομή του κειμένου, και ιδιαίτερα από τη μέση και μετά το βιβλίο με κούρασε πολύ. Δύσκολο και απαιτητικό βιβλίο σε κάθε περίπτωση.
September 10, 2019
Literary, beautiful, and engaging to the mind and heart. I loved this translation and felt that this would be a book that I would gladly share with others who enjoy well-written reflections on life.
August 9, 2021
Δύσκολο βιβλίο, η γραφή του Lobo Antunes (που δεν τον γνώριζα), η σύνταξη των προτάσεων, όπου οι σκέψεις του αφηγητή μπλέκονται στην ίδια πρόταση, απαιτεί προσοχή. Το βιβλίο όμως είναι γροθιά στο στομάχι... Απίστευτη αφηγηματική ικανότητα, ιστορία που σε καθηλώνει για μια περίοδο στην ιστορία για την οποία, ομολογώ, ότι δεν ήξερα τίποτα.
Τέλος, αξίζει να αναφέρω την εξαιρετική έκδοση από τις εκδόσεις Πόλις: από την ποιότητα του εξωφύλλου, τον ανάγλυφο τίτλο του βιβλίου, που προσωπικά μου θυμίζει ταφόπλακα, μέχρι την ποιότητα του χαρτιού. Κρίμα που απ'ότι διάβασα επένδυσαν στο συγκεκριμένο βιβλίο, αλλά δεν τους βγήκε. :(
Τέλος, αξίζει να αναφέρω την εξαιρετική έκδοση από τις εκδόσεις Πόλις: από την ποιότητα του εξωφύλλου, τον ανάγλυφο τίτλο του βιβλίου, που προσωπικά μου θυμίζει ταφόπλακα, μέχρι την ποιότητα του χαρτιού. Κρίμα που απ'ότι διάβασα επένδυσαν στο συγκεκριμένο βιβλίο, αλλά δεν τους βγήκε. :(
March 3, 2020
Após uma passagem pelas duas páginas iniciais deste livro, reserve-se o leitor o direito de se quedar por aí, fechá-lo e arrumá-lo muito bem arrumadinho na estante, esquecendo-o para sempre. Caso o não faça, saiba que tem pela frente um exercício de funambulismo sem rede, um desafio de equilíbrio precário entre a loucura e a lucidez, o desvario e a coerência, a irracionalidade e a lógica, o absurdo e o sentido. E que se prepare para lidar com a crónica de duas mortes anunciadas, os fantasmas duma guerra insana a rodeá-lo, a agarrarem-se-lhe à roupa, à pele, às vísceras e a levarem-no, rio acima, numa viagem de pesadelo ao coração das trevas.
Neste embate inaugural com a escrita de António Lobo Antunes, um dos aspectos que mais me tocou teve a ver com essa capacidade de contar a história duma perspectiva vincadamente pessoal, as experiências vividas e sofridas vertidas numa narrativa tornada amálgama de emoções, de sentidos sem sentido, as ideias a desagruparem-se, desencontradas, numa lógica que só ao autor assiste e que o leitor apenas pode adivinhar. Uma simples palavra, um movimento breve, o sussurro do vento numa nespereira, um carro que se escuta ao longe, uma camisa de rendas numa gaveta da cómoda são “cliques” duma brutalidade insuspeitada, as ideias a dissociarem-se, o olhar até então calmo a turvar-se, a escurecer, a faca cada vez mais fundo, cinco segundos e uma ofensiva que rebenta, o horror em volta, Angola de novo e sempre aqui.
Talvez em nenhum outro livro eu tenha encontrado uma relação tão forte, tão íntima, entre a forma e o conteúdo. Ao mesmo tempo piedoso e duro, compassivo e cruel, o autor denota uma capacidade ímpar de se desdobrar na revelação duma personalidade torturada que tenta expulsar-se de si sem o conseguir, os estilhaços duma guerra sem fim a voarem em todas as direcções, a alojarem-se nas personagens e a contaminarem o espaço em volta, leitores incluídos. Escreve muito bem, o homem, mas tem, sobretudo, a coragem de escrever sobre assuntos tão pessoais, tão íntimos. Porque são assuntos que normalmente se calam, que não se dizem. Que contam uma história muito diferente daquela contada nos bancos de escola, duma crueza a roçar o insuportável, sem marcha lento e à vontade que dê esperança à vida.
Neste embate inaugural com a escrita de António Lobo Antunes, um dos aspectos que mais me tocou teve a ver com essa capacidade de contar a história duma perspectiva vincadamente pessoal, as experiências vividas e sofridas vertidas numa narrativa tornada amálgama de emoções, de sentidos sem sentido, as ideias a desagruparem-se, desencontradas, numa lógica que só ao autor assiste e que o leitor apenas pode adivinhar. Uma simples palavra, um movimento breve, o sussurro do vento numa nespereira, um carro que se escuta ao longe, uma camisa de rendas numa gaveta da cómoda são “cliques” duma brutalidade insuspeitada, as ideias a dissociarem-se, o olhar até então calmo a turvar-se, a escurecer, a faca cada vez mais fundo, cinco segundos e uma ofensiva que rebenta, o horror em volta, Angola de novo e sempre aqui.
Talvez em nenhum outro livro eu tenha encontrado uma relação tão forte, tão íntima, entre a forma e o conteúdo. Ao mesmo tempo piedoso e duro, compassivo e cruel, o autor denota uma capacidade ímpar de se desdobrar na revelação duma personalidade torturada que tenta expulsar-se de si sem o conseguir, os estilhaços duma guerra sem fim a voarem em todas as direcções, a alojarem-se nas personagens e a contaminarem o espaço em volta, leitores incluídos. Escreve muito bem, o homem, mas tem, sobretudo, a coragem de escrever sobre assuntos tão pessoais, tão íntimos. Porque são assuntos que normalmente se calam, que não se dizem. Que contam uma história muito diferente daquela contada nos bancos de escola, duma crueza a roçar o insuportável, sem marcha lento e à vontade que dê esperança à vida.
June 18, 2020
O scriere deosebită caracterizată prin fraze cu minim de punctuație, o frază de câteva pagini care formează un capitol, ceva mai special, pentru mine puțin mai încurcat.
O experiență de lectură originală
atunci când prezentul se întrepătrunde cu trecutul cu multe puncte neclare în contextul unor frământări ale personajelor stăpâniți de tulburări, remușcări, reflecții despre sensul vieții.
Un tânăr sublocotenent aduce din Angola un băiat de culoare, pe care îl adoptă cu soția lui.
Autorul tratează teme precum: rasismul, moartea, cancerul, patria, armata, iubirea.
Cartea este despre eforturile depuse pentru cicatrizarea rănilor sufletești provocate de ororile unui război, dar trecutul și prezentul năvălesc episodic, în timp ce asupra oamenilor apasă tot mai greu dilemele unor dureri nelămurite cu care trebuie să trăiască și devin tot mai grele aceste pietre peste care pășește moartea.
"Încăpățânarea amintirilor pierdute ce revin, încăpățânarea lucrurilor pe care le uităm dar persistă în secret spionându-ne de departe."
"Sub nici o formă nu trebuie să le distrugem moralul bolnavilor, când moralul începe să se clatine, imediat li se înrăutățește starea, trebuie să-i facem pe oameni să-și păstreze buna dispoziție, să fie încrezători, să-i facem să creadă în vindecare."
O experiență de lectură originală
atunci când prezentul se întrepătrunde cu trecutul cu multe puncte neclare în contextul unor frământări ale personajelor stăpâniți de tulburări, remușcări, reflecții despre sensul vieții.
Un tânăr sublocotenent aduce din Angola un băiat de culoare, pe care îl adoptă cu soția lui.
Autorul tratează teme precum: rasismul, moartea, cancerul, patria, armata, iubirea.
Cartea este despre eforturile depuse pentru cicatrizarea rănilor sufletești provocate de ororile unui război, dar trecutul și prezentul năvălesc episodic, în timp ce asupra oamenilor apasă tot mai greu dilemele unor dureri nelămurite cu care trebuie să trăiască și devin tot mai grele aceste pietre peste care pășește moartea.
"Încăpățânarea amintirilor pierdute ce revin, încăpățânarea lucrurilor pe care le uităm dar persistă în secret spionându-ne de departe."
"Sub nici o formă nu trebuie să le distrugem moralul bolnavilor, când moralul începe să se clatine, imediat li se înrăutățește starea, trebuie să-i facem pe oameni să-și păstreze buna dispoziție, să fie încrezători, să-i facem să creadă în vindecare."
November 12, 2023
Antonio Lobo Antunes .Ώσπου οι πέτρες να γίνουν ελαφρύτερες απ' το νερό. Άλλη μια υπέροχη αναγνωστική εμπειρία ξεκίνησε με μια πρωτότυπη χειμαρρώδη γραφή, χωρίς σημεία στίξης,ένα συνονθύλευμα σκέψεων και αναμνήσεων.Τόση ωμότητα γραμμένη με τόσο λυρικό τρόπο.Ενα βιβλίο για τις πληγές του πολέμου που δεν κλείνουν ποτέ. "συμβουλεύει ο ψυχολόγος του νοσοκομείου να κλείσω το μυαλό μου
στο παρελθόν αλλά πώς αν το παρελθόν δεν είναι καν παρελθόν,
εξακολουθεί να συμβαίνει, δεν άλλαξε,
χιλιόμετρα και χιλιόμετρα ζούγκλας κάθε μέρα με το όπλο”
στο παρελθόν αλλά πώς αν το παρελθόν δεν είναι καν παρελθόν,
εξακολουθεί να συμβαίνει, δεν άλλαξε,
χιλιόμετρα και χιλιόμετρα ζούγκλας κάθε μέρα με το όπλο”
October 24, 2019
O carte absolut tulburătoare cu imagini de groaza ce îți fumega prin fata ochilor mult după ce ai pus-o deoparte. Un scriitor de premiul Nobel.
April 20, 2020
Um livro que dói a ler. Um relato genial dos efeitos que a guerra perpétua naqueles que a sobreviveram. Mais uma obra prima do grande SENHOR Lobo Antunes
March 28, 2022
«Ώσπου οι πέτρες να γίνουν ελαφρύτερες απ’ το νερό»
Η γραφή του Αντούνες σαγηνευτική και εθιστική και συνάμα απαιτητική. Η αφήγηση αλλάζει σε κάθε κεφάλαιο αλλά γρήγορα ο αναγνώστης εναρμονίζεται με τον τρόπο γραφής.
Ιστορικό - πολιτικό το περιεχόμενο του βιβλίου στο οποίο οι επιπτώσεις του πολέμου είναι οδυνηρές. Ο πόλεμος αλλοιώνει τον χαρακτήρα του ανθρώπου, τον κάνει θηρίο, αδίστακτο χωρίς συναισθήματα και συναισθηματισμούς.
Ο ήρωας του βιβλίου, ένας ανθυπολοχαγός, γυρίζει από τον πόλεμο της Αγκόλας φέρνοντας ένα μαύρο- ορφανό παιδί. Ίσως, οι τύψεις του τον έκαναν να προβεί σε αυτή την πράξη. Τύψεις που τον κυνηγούν σε καθημερινή βάση, όνειρα που γίνονται εφιάλτες.
Η ζωή του θα γίνει κόλαση, μνήμες από τις φρικαλεότητες του πολέμου, μια γυναίκα που παλεύει με τον καρκίνο.
Το ορφανό παιδί ζει τον ρατσισμό και αντιμετωπίζεται με χυδαιότητα και περιφρόνηση από την ίδια του τη γυναίκα.
Ο θάνατος είναι η λύτρωση τελικά;; Ο θάνατος είναι λύτρωση, αλλά οι τύψεις του εγκλήματος κ ο φόβος σε «θανατώνουν» για πάντα!
Η γραφή του Αντούνες σαγηνευτική και εθιστική και συνάμα απαιτητική. Η αφήγηση αλλάζει σε κάθε κεφάλαιο αλλά γρήγορα ο αναγνώστης εναρμονίζεται με τον τρόπο γραφής.
Ιστορικό - πολιτικό το περιεχόμενο του βιβλίου στο οποίο οι επιπτώσεις του πολέμου είναι οδυνηρές. Ο πόλεμος αλλοιώνει τον χαρακτήρα του ανθρώπου, τον κάνει θηρίο, αδίστακτο χωρίς συναισθήματα και συναισθηματισμούς.
Ο ήρωας του βιβλίου, ένας ανθυπολοχαγός, γυρίζει από τον πόλεμο της Αγκόλας φέρνοντας ένα μαύρο- ορφανό παιδί. Ίσως, οι τύψεις του τον έκαναν να προβεί σε αυτή την πράξη. Τύψεις που τον κυνηγούν σε καθημερινή βάση, όνειρα που γίνονται εφιάλτες.
Η ζωή του θα γίνει κόλαση, μνήμες από τις φρικαλεότητες του πολέμου, μια γυναίκα που παλεύει με τον καρκίνο.
Το ορφανό παιδί ζει τον ρατσισμό και αντιμετωπίζεται με χυδαιότητα και περιφρόνηση από την ίδια του τη γυναίκα.
Ο θάνατος είναι η λύτρωση τελικά;; Ο θάνατος είναι λύτρωση, αλλά οι τύψεις του εγκλήματος κ ο φόβος σε «θανατώνουν» για πάντα!
April 20, 2022
I don't know with this one.. the writing is exquisite and the topic interests me. But at the same time reading it was tiresome, but not in the challenging way. The endless stream of consciousness going from character to character, from past to present, sometimes within the same sentence, can be at the same time confusing and powerful. Some metaphors, scenes, and imagery are done excellently. And so are the scenes depicting the mother's struggle with "the stones".
But as much as I liked the subject and parts of the book, I was just as annoyed by the endless repetition of some scenes. Was it aimed at making me feel as obsessed and tense as the characters? Maybe. But I still did not enjoy the experience. Also the sister character is quite useless and I am not sure why she exists. All in all, I cannot say I recommend it or not. I'd definitely not revisit it.
But as much as I liked the subject and parts of the book, I was just as annoyed by the endless repetition of some scenes. Was it aimed at making me feel as obsessed and tense as the characters? Maybe. But I still did not enjoy the experience. Also the sister character is quite useless and I am not sure why she exists. All in all, I cannot say I recommend it or not. I'd definitely not revisit it.
August 14, 2025
3,5 ⭐️
livro do autor que o patrick citava n vezes por aula!
livro do autor que o patrick citava n vezes por aula!
February 15, 2020
Not for me, this one, too experimental and hard to follow. From one of Portugal’s most acclaimed novelists, and based on his own personal experience, it’s an exploration of how the past haunts the present and how it’s impossible to escape retribution. The basic story is straight-forward enough. A young Angolan boy is “adopted” by a soldier who is part of a unit that destroys the child’s village during the colonial war in that country and kills his parents. The soldier takes the boy back to Portugal but the trauma each has experienced is too deep for any sort of accommodation between them, let alone any intimacy. In 25 chapters, each a single sentence, perspectives alternate between characters and place. I found it an unsatisfactory read, repetitious, and the shifting viewpoints disorientating. It’s a damning indictment of war, to be sure, with war’s atrocities and barbarities described in graphic detail, but all the jumping about prevented me from relating to the man or the boy.
August 26, 2019
Thank you to Yale University Press and NetGalley for an ARC in exchange for an honest review.
I was excited to be okayed for an ARC of this memoir, but have had to accept that it's much too experimental for me. I struggled through to the halfway point, but cannot cope with the lack of sentences, the jumps from one perspective/time to the next without a clear indication of who is speaking in which time. The reviews I have read are rapturous, but unfortunately I cannot share their opinion.
I was excited to be okayed for an ARC of this memoir, but have had to accept that it's much too experimental for me. I struggled through to the halfway point, but cannot cope with the lack of sentences, the jumps from one perspective/time to the next without a clear indication of who is speaking in which time. The reviews I have read are rapturous, but unfortunately I cannot share their opinion.
July 11, 2020
Um fim de semana, a matança de um porco e traumas de guerra nunca se poderiam juntar com toda esta cumplicidade, não fosse um universo de António Lobo Antunes e com um tipo de prosa verdadeiramente único. Uma agradável surpresa
Displaying 1 - 30 of 41 reviews