3,5* Nu mi-e foarte clar unde să plasez romanul acesta. Eu încep să am o oarecare alergie la poveștile din comunism, pare că se scrie majoritar despre acest lucru și devine repetitiv, mai ales atunci când nu există un factor de neprevăzut.
Povestea nu e una care să mă impresioneze în vreun fel. Nu știu cât e de autobiografică, nu m-a interesat să aflu asta. Avem dramă, una poate diferită de a altor familii optzeciste, dar pe de altă parte nu chiar nemaiauzită. Oameni căsătoriți de tineri, pentru că așa se făcea, care fac doi copii repejor, tot pentru că așa se făcea, și care trec prin chestii nasoale pe care nu știu să le gestioneze - pentru că nu se auzise nici de terapie, nici de self-awareness, nici de managementul traumei. Un copil tipic din acele vremuri, care bate maidanele de dimineață până seara și e ignorat de părinți care habar n-au de tehnici de parenting. Pe alocuri am recunoscut șabloanele; ce nu am trăit eu, au trăit alți copii de aceeași vârstă.
De asta zic că intriga (câtă există) m-a lăsat indiferentă. Motiv pentru care nici nu a mers excesiv de ușor cititul, tot așteptam să se întâmple ceva ce nu s-a întâmplat niciodată. O explozie, o schimbare, o... ceva. Senzația, pe parcursul celor 300 de pagini, a fost că aveam în față o femeie întinsă pe o canapea, povestindu-și viața unui psiholog. Povestea nu curge lin, pe o axă temporală bine stabilită. Autoarea sare de la un moment la altul, se întoarce, țâșnește în viitor, revine... și tot așa, până uiți despre care Ioana e vorba, în ce clasă e, ce vârstă are. Recunosc că m-a bulversat abordarea aceasta - deși se potrivește perfect percepției de descărcare sufletească în fața unui terapeut. În general nu avem coerență în povestire în astfel de situații, nimeni nu poate (cred) să-și povestească viața cronologic, fără să uite nimic să fără să simtă nevoia să se întoarcă, să explice, să detalieze.
Mi-a plăcut în schimb, naturalețea povestirii. Are un ritm și un limbaj de care mi-a fost ușor să mă lipesc. Nu am găsit niciun cuvânt pus doar cu scopul de a epata, nicio frază inutilă, nimic artificial, bombastic, nefiresc. Deși povestea e tragică, povestitoarea are un umor mișto, care m-a ținut în poveste chiar și când restul mă trimitea la somn.
Mi-a mai plăcut coloritul personajelor, vocea lor unică, poreclele, lumea aceea mică a blocului, în care oamenii se știau, se bârfeau, se ajutau c-un pahar de făină sau un drum cu mașina. Nu mai există și mi-e uneori dor de asta. Trăim din ce în ce mai izolați în bula noastră mică.
O recomand în mod sigur pentru peniță și pentru nostalgia revizitării unor vremuri pe care nu le vom mai trăi, dar mi-ar fi plăcut ca istorisirea în sine să aibă ceva mai mult zvâc.