Le monde regarde toujours vis-à-vis ; moi, je replie ma vue au-dedans, je la plante, je l'amuse là. Chacun regarde devant soi ; moi, je regarde dedans moi : je n'ai affaire qu'à moi, je me considère sans cesse, je me contrôle, je me goûte. Les autres vont toujours ailleurs... moi je me roule en moi-même.
Michel Eyquem de Montaigne (1532-1592) was one of the most influential writers of the French Renaissance. Montaigne is known for popularizing the essay as a literary genre. He became famous for his effortless ability to merge serious intellectual speculation with casual anecdotes and autobiography—and his massive volume Essais (translated literally as "Attempts") contains, to this day, some of the most widely influential essays ever written. Montaigne had a direct influence on writers the world over, from William Shakespeare to René Descartes, from Ralph Waldo Emerson to Stephan Zweig, from Friedrich Nietzsche to Jean-Jacques Rousseau. He was a conservative and earnest Catholic but, as a result of his anti-dogmatic cast of mind, he is considered the father, alongside his contemporary and intimate friend Étienne de La Boétie, of the "anti-conformist" tradition in French literature.
In his own time, Montaigne was admired more as a statesman then as an author. The tendency in his essays to digress into anecdotes and personal ruminations was seen as detrimental to proper style rather than as an innovation, and his declaration that, "I am myself the matter of my book", was viewed by his contemporaries as self-indulgent. In time, however, Montaigne would be recognized as embodying, perhaps better than any other author of his time, the spirit of freely entertaining doubt which began to emerge at that time. He is most famously known for his skeptical remark, "Que sais-je?" ("What do I know?").
Remarkably modern even to readers today, Montaigne's attempt to examine the world through the lens of the only thing he can depend on implicitly—his own judgment—makes him more accessible to modern readers than any other author of the Renaissance. Much of modern literary nonfiction has found inspiration in Montaigne, and writers of all kinds continue to read him for his masterful balance of intellectual knowledge and personal storytelling.
«منح الرّبُ للإنسان الرغبة في اكتساب المعرفة كي يعذّبه.» —سفر الجامعة 1
"كل امرئ منا يكون لنفسه بمثابة موضوع جيّد للدراسة، عليه فقط أن يفحص نفسه عن قرب. و ما أروي هنا ليس ما يخالج ظنّي، وإنما ما خبرتُ وعشتُ، وليس درْس الآخرين وإنما درسي أنا." (ص83) ………………………………..
إذا كان سقراط قد تملَّك جيدًا تعاليم إلهه القائلة «اعرف نفسك»، وبفضل دراسة نفسه انتهى إلى احتقارها، فإنه وحده اعتبر أنه يستحق لقب الحكيم. ومن عرف نفسه بهذه الطريقة، فليكشف عن نفسه وليصرِّح بذلك جهراً. (ص 85)
……………………………….. ويقول القديس أوغسطينوس بدوره: « إن وحدة النفوس والأجسام عجيبة تجاوز الفهم البشري، ومع هذا فذلك هو ما يشكل الإنسان ذاته.» ( ص290)
……………………………….. علينا أن نتذكر أن في كل ما يبلغ أفهامَنا ثمة أشياء خطأ، وأنها جاءتنا بالوسائل نفسها، التي جاءتنا بها الأشياء الأخرى: إنها أدوات تحطم بعضها بعضًا وتخطئ غالبًا. ( ص322)
……………………………….. تولد الأهواء الجسدية هزات وانكسارات لها بالغ الأثر على النفس؛ لكن التأثير الذي تدين به لأهوائها الخاصة أكبر بكثير: فهي خاضعة لها، بحيث ليس لها من هيئة ولا من حركة إلا تلك الآتية من رياحها الخاصة، وأنها من غير هرجها ومرجها ستظل جامدة، كما سفينة في عرض البحر تهجرها الرياح. ( ص325)
……………………………….. إن «لا شيء يقينيٌّ غير اليقين، ولا شيء أكثر بؤساً وأكثر كبرياء من الإنسان.» يقول بلينيوس. (ص 383)
I can't review this book. It is far too important to me and has affected my life in too many ways over too many years. I keep a journal and in many ways I look to Montaigne as a model of what to write about and how to live my life.
There are far more classics than anyone can read. Every culture has them and every attempt to list the most important ones to read is flawed and inappropriate for many readers.
All I can say is that I recommend this one to anyone who believes that Socrates was right that "the unexamined life is not worth living". The English translation is very good and once you get used to the style actually quite easy to read. In many ways easier than Shakespeare or Cervantes who were contemporaries. In the French, unless you are a native speaker, I would get an edition with modernized spelling. My French is pretty good, but the original, the way Montaigne spelled, makes it slow going and unless you are a professional scholar not worth it IMHO.
The world center of Montaigne studies is at the U. of Chicago. They publish a journal and recently created a DVD of the "Bordeaux edition" whcih was quite a technical feat given its fragility and the protectiveness of the French government of a national treasure.
One of my fond memories was attending a seminar at the U of C (my alma mater) for a few days where the leading scholars from around the world read from their current research and discussed it. It was a real pleasure for me to hear all this. I was able to understand the discussions, in both English and French, even though I'm not a scholar. Most importantly there was no snobbery. No one treated me like I had no right to be there even though I was the only lay person there. That was special.
Finally I would point out that as I've grown older I have a completely different understanding of Montaigne than I did when I first encountered him as a teenager. So even if you did read Montaigne in college, do it again.”
Am ajuns prea târziu la ea, așa cum trenurile ajung prea târziu pentru cei grăbiți.
Poți rămâne lucid într-o lume care și-a pierdut interesul față de orice.
Cartea am citit-o în umbra altei cărți, adică în paralel cu Antidoturi de Eugene Ionesco, în umbra unui vis, Montaigne a trecut automat pe locul doi, ce păcat, aștept momentul când voi ajunge să o recitesc...
Ce n’est pas l’effort qui prime en compagnie de Montaigne. Il s’agit plutôt d’une détente agréable où l’on apprend de ses expériences parfois pour s’en plaindre et surtout pour s’en moquer, dans l’optique que le « grand et glorieux chef-d’œuvre, c’est de vivre à propos. » (III, XIII, 320) Le lire, c’est entrer dans un monde où un titre de chapitre est moins un endroit où l’on reste enfermé qu’un point de départ d’où l’on va et vient, selon le fil de la pensée, sans se soucier de l’élégance ou d’exigences pouvant dénoter quelque « sçavoir pedantesque ». Et les mots qu’il utilise, mots dont résonnent encore souvent les échos dans notre expression actuelle, ont une fraîcheur sublime, qui s’accorde extraordinairement bien à la tonalité de ses Essais.
حين وصل زفایج إلى البرازيل في العام 1941، وجد بالصدفة نسخة من كتاب المقالات لمونتاني في المنزل الذي سكنه، فأعاد قراءته، واكتشف فيه كتابا جديدا عن ذلك الذي قرأه في سنوات صباه . فالكتاب الذي بدا ذات مرة ممل ولا أهمية له، يحدثه الآن بشكل مباشر وبحميمية، كما لو كان قد كتب له وحده، أو ربما لجميع أبناء جيله. ففكر فورا في الكتابة عن مونتاني. مدونا في خطاب أرسله إلى صديق له: «إن تشابه وضع عصره بعصرنا متشابه كثيرا ... أنا لن أكتب سيرة حياته ؛ سأقترح ببساطة أن أقدم نضاله من أجل الحرية الداخلية ». وفي المقال نفسه، اعترف زفایج بأن: «في هذه الأخوية في القدر، صار مونتاني بالنسبة لي المساعد، وكاتم السر، والصديق الذي لا يمكن الاستغناء عنه... هاهنا «أنت» حيث تتجلى «أنای»؛ حيث محيت المسافات جميعها». اعترف زفایج أن كتاب المقالات لم يؤثر فيه كثيرا حين صادفه للمرة الأولى عندما كان شابا يعيش في فيينا عند مطلع القرن 19 . فلم ير فيه أي علاقة بحياته. ولد زفایج في العام 1881، وكان جيله يزعم أن الرخاء والحرية سيستمران في النمو، ولم يشعر أحد بأن الحضارة الأوروبية في خطر. أثبت التاريخ طبعا أن جيل زفایج کان على خطأ. فمثلما ترعرع مونتاني في عالم مليء بالأمل، ولد زفایج أيضا في أسعد البلدان والقرون حظا ثم تداعی جمیع هذا وتناثرت أنقاضه حوله. نجا زفایج من الحرب العالمية الأولى، لكن تبعها صعود هتلر. فر زفایج من النمسا وأرغم على التنقل لسنوات باعتباره لاجئا، أولا في بريطانيا، ثم في الولايات المتحدة الأمريكية، وأخيرا في البرازيل. جعله المنفى بتعبيره هو في سيرته الذاتية " عالم الأمس " كرحل يقيم في زنزانة في انتظار تنفيذ حكم الإعدام عليه . رغم ذلك ظل ستيفان زفايغ محافظا على قواه العقلية، مركزا على اعماله . فأنتج في منفاه سيرة بلزاك الذاتية، وسلسلة من الروايات القصيرة (النوفيللا) والقصص القصيرة، وسيرته الذاتية، وأخيرا الكتاب الذي خصه لمونتاني. لم يكن مقاله عن مونتاني من نوع مقالات السيرة، بل كان مقالا شخصيا جدا، يكتب زفایج أنه في وقت مثل وقت الحرب العالمية الثانية، أو وقت الحرب الأهلية في فرنسا، السؤال الذي يطرحه أي شخص نزيه ليس هو «كيف أبقى على قيد الحياة؟»، بل كيف أظل إنسائا بالكامل؟». يأتي السؤال في تنويعات كثيرة: كيف أحافظ على نفسي الحقيقية؟ كيف أتجنب فقدان روحي؟ وقبل كل شيء؛ كيف أظل حرا؟ يعترف زفایج بأن مونتاني لم يكن محاربا من أجل الحرية بالمعنى المعتاد. «لیس لديه أي خطب طويلة ملتهبة ، ولا الحيوية الجميلة التي لشيللر أو للورد بایرون، ولا عدوانية فولتير». كان زفایج يعرف أن مونتاني يكره الوعظ. لكنه تمكن من استخراج سلسلة من القواعد العامة من كتاب المقالات. أعاد زفايغ صياغتها بطريقة تفرقها إلى ثماني وصایا منفصلة؛ يمكن أن تسمى أيضا الحريات الثماني: تحرر من الزهو والتكبر. تحرر من الإيمان، والكفر، والقناعات والأحزاب. تحرر من العادة. تحرر من الطموح والجشع. تحرر من العائلة ومما يحيط بك. تحرر من التعصب. تحرر من القدر؛ وکن سید حياتك. تحرر من الموت؛ فالحياة تعتمد على إرادة الآخرين، لكن الموت يعتمد على إرادتنا نحن. اختار زفایج الجانب الرواقي جدا من مونتاني، وفي النهاية، كانت أكثر حرية قد أخذها زفایج بجدية وتأثر بها هي الحرية الأخيرة في القائمة، التي أتت مباشرة من سینیکا. وحيث إن زفایج أصيب بالاكتئاب، فقد اختار الشكل النهائي للهجرة الداخلية. لقد قتل نفسه بعقار الفيرونال في 23 فبراير 1942؛ واختارت زوجته أن تموت معه بنفس الطريقة هي وكلبهم رفيق المنفى البرازيلي. عبر زفایج في رسالة الوداع التي كتبها عن عرفانه بالجميل للبرازيل، «هذا البلد الجميل» الذي أواه بكرم شدید، وخلص إلى ما يلي: «أحيي جميع أصدقائي! أتمنى أن ينعموا برؤية الفجر بعد الليل الطويل! أنا، لا صبر لدى أبدا، سأذهب قبل ذلك.» **
إنني لا أميل مع كل ريح فحسب؛ فأنا أتقلب، وأحست بالاضطراب، بسبب تقلب حالي، ومن يلاحظ نفسه، لن يجد نفسه أبدا مرتين على الحال نفسه. فأنا أمنح لنفسي تارة وجها، وأخرى وجها آخر، حسب ما أقلبها لهذا الجانب أو ذاك. وإذا كنت أتحدث عن نفسي بطرائق متعددة: فذلك لأني أنظر إلى نفسي بطرائق متنوعة. كل التناقضات مكنونة فيها، بطريقة أو أخرى: فأنا خجول ووقح، وعفيف وماجن، وثرثار وصموت، ونشط وكسول، وذكي وساذج، وبائس ومرح، وكاذب وصادق، وعالم وجاهل، ومسرف وبخيل... أنا أرى كل هذه الأمور في، بشكل ما، تبعا للزاوية التي أتفحص بها ذاتي. وكل من يتأمل بعناية في نفسه، يكتشف فيها هذا التقلب وهذا النشاز، حتى في أحكامه الشخصية. فأنا لا أستطيع أن أقول شيئا عن نفسي، بكلمة واحدة، وبشكل مطلق، وبسيط، وحاسم، من غير اضطراب، وتشوش. وبعبارة أخرى، المفارقة هي سيدة منطقي.
**
نحن جميعا مصنوعون من أضغاث مؤتلفة من عناصر مختلفة وبالغة التغير، بحيث إن كل عنصر يلعب دوره في كل لحظة. بل ثمة الجم من الاختلاف بيننا وبين أنفسنا، مقدار ما بيننا وبين الأخرين من اختلاف: كن على ثقة من تعذر أن تكون الشخص نفسه دوما»
**
ليس من المدهش، كما يقول سينيكا، أن الصدفة لها آثار جمة علينا، ما دمنا نعيش على هوى الصدف. فكل من لم يحدد مسبقا وإجمالا وجهة حياته، لا يمكنه أن ينظم أعماله بتفصيل. ومن لا يملك في ذهنه الخطة الإجمالية، لا يمكنه أن يتحكم في التفاصيل. ما الجدوى من خزن علب الألوان والأصباغ، إذا لم يكن المرء يعرف الرسم؟ لا أحد يرسم الخطة العامة لحياته، فنحن لا نفكر في ذلك إلا خطوة خطوة. والرامي عليه أن يعرف أولا كيف يصوب السهم، كي يعرف أين يضع يده، وكيف يمسك بالقوس، والوتر، والسهم، فيكون التسديد والقوة متلائمین.
**
المعرفة - في الحقيقة- مجال شاسع وبالغ الإفادة، ومن يزدرونها يبينون بذلك عن أي حماقة يقترفون. بيد أني لا أوليها مع ذلك قيمة م��الغا فيها كما يقوم بذلك البعض، من قبيل هيريتوس الفيلسوف، الذي كان يضع فيها الخير السامي، ويعتبر أنها المسؤولة عن جعلنا سعداء وحكماء. أنا لا أومن بهذا ولا أيضا بما قاله أخرون، من قبيل أن المعرفة أم الفضائل، وأن كل رذيلة مصدرها الجهالة، أو إذا كان الأمر صحيحا فهو يتطلب نقاشا طويلا.
**
الجهل الذي يعرف نفسه، ويحكم على نفسه، وئدین نفسه؛ ليس جهلا تاما. فلكي يكون ذلك جهلا عليه أن يجهل نفسه؛ بحيث إن موقف البيرونيين يتمثل في التردد والشك والبحث، وألا يكون المرء متيقنا من شيء، ولا مسؤولا عن شيء. فهم لا يعترفون من الوظائف الثلاثة للعقل، أي الذكاء والحساسية والحكم، إلا بالوظيفتين الأوليين، ويتركون الوظيفة الأخيرة غامضة، من غير أن يبينوا عن موافقة أو میل، مهما كان، لهذا الطرف أو للطرف الآخر.
El aire del renacimiento. Hoy somos hombres extraviados sin Dios ni más futuro que el progreso técnico y económico. Algunas de las cosas que dice el libro: Estamos todos hechos de retazos. Sólo ha inventado una entrada para la vida y más de cien mil salidas. La muerte más voluntaria es la más bella. Porque amamos somos. Las mujeres siempre son proclives a disentir de sus maridos. En los libros solo busco deleitarme ... instruirme para bien morir y bien vivir. No hay animal en el mundo más traidor que el hombre. La peste del hombre el creer que sabe. La vida se hace más agradable por la sencillez. En bien de los hombres, a menudo es preciso engañarlos. Las cosas más ignoradas son las más susceptibles de ser deidificadas. La mayor parte de los motivos de los disturbios del mundo son cuestión de gramática. Dios no puede todo; pues no puede matarse aunque quiera. Los ojos humanos sólo pueden percibir las cosas por las formas de su conocimiento. La filosofía no es más que una poesía sofisticada. La creencia de la certeza es prueba de locura e incertidumbre extremas. Nuestra mente es un instrumento vagabundo, peligroso y temerario: resulta difícil poner en ella orden y mesura. Yo que me observo de cerca. Como individuos mortales, como especie inmortales. Gran facedora de milagros es la mente humana. Las tierras verdes y blandas hacen blandos a los hombres, las fértiles, estériles las mentes. No hay cosa en la que el mundo sea tan diverso como en costumbres y en leyes. Y todo conocimiento llega hasta nosotros por medio de los sentidos: son nuestros amos. En toda batalla en la que diez mil hombres resultan heridos o muertos, no hay si siquiera quince de los que se hable. El hambre de riqueza se agudiza más con el uso de ellas que con la escasez y la virtud de la moderación es más rara que la de la paciencia. El horror de la caída produce más fiebre que el golpe. En la adversidad hay que elegir la vía temeraria (Séneca). Huyó de las órdenes. Lo peor que hallo en nuestro estado, es la inestabilidad. Se da más vanidad y debilidad de entendimiento en aquéllos que se jactan de tener más inteligencia, que se meten en ocupaciones letradas y cargos que dependen de los libros. La inepcia de nuestra educación. Ha tenido como fin hacernos no buenos y sensatos, sino cultos. No estudié para hacer un libro. Al no haber podido lo que querían, han fingido querer lo que podían. La facilidad nos marchita. Hay sin duda bella armonía cuando el decir y el hacer van unidos. Es la moderación virtud más esforzada que el sufrimiento. Su cualidad más universal es la diversidad.
Am navigat mai greu prin cartea a doua a Eseurilor din cauza capitolului “Apărarea lui Raimond Sebonde”, o carte în carte mai greu de deslușit și urmărit. Pentru restul conținutului rămân valabile impresiile de la primul volum.
I bought the The Complete Works of Montaigne, thinking I'd love Montaigne and might eventually read all 1300 pages, and began with the first 12 essays (published elsewhere as Vol. 2).
I was anticipating Montaigne to have a more contemporary ring, but his heavy focus, to illustrate his themes, is on war and Old World monarchy and military leaders and their strategems, particularly of the ancient world. His innumerable quotations are almost all from classical ancients: Virgil, Horace, Martial, Lucretius, Cicero, Ovid, etc. I expect I might find more what I was hoping for in selected others of his essays.
[Update: Months later I read in Noelle-Neumann's book The Spiral of Silence: "Explaining why he sprinkled his writings with so many quotations from writers of antiquity, [Montaigne] said, 'It is really for the sake of public opinion that I appear with this borrowed finery.'" !!]
The second volume is focused on military tactics, how to deal with a siege, is it OK to win a battle by subterfuge? Should you duck when fired upon or flinch if you are in the front lines? A bit quaint these days when battles are waged by remote control using drones.
هذا الجزء إلى الفلسفة أقرب منه إلى الأدب. ما زال مونتيني يأتي بالبدائع والغرائب والنوادر، في الأفكار والأخبار، وما زالت الترجمة تفسد أكثر ذلك وتمسخ بهاءه.
قضى مونتاني في تأليف هذا الكتاب عقديْن كاملين .. مقالات عبارة عن ثلاثة أجزاء .. للأسف الترجمة للعربية كانت من نصيب الجزء الأول ومختارات من الجزأين التاليين .. صدر الكتاب عام ١٥٨٠ وهو في عمر السابعة والأربعين .. وهذا هو الكتاب الوحيد من تأليفه .. حيث سبق له ترجمة كتاب " اللاهوت الطبيعي " .. ومقالات ويوميات عن رحلته إلى إيطاليا .. الكتاب أقرب للخواطر .. مع وجود القصص والأقوال والشعر منقول عن غيره .. وهي بعيدة كل البعد عن السيرة الذاتية ..
( عن الحزن: لا أعرف عن هذا الشعور شيئاً؛ فأنا لا أحبه ولا أثمنه، رغم المنزلة الخاصة التي يحتلها عند الناس، كما لو تعلق الأمر بعملية مربحة مسبقاً. إنهم يزينون به الحكمة، وكذلك الفضيلة والضمير. يا لها من زينة غبية قبيحة ) ..
( عن الحزن: هكذا تصوروها للتعبير عن تلك البلاهة الخرساء الصماء القابضة للصدر، التي تتملكنا عندما تقهرنا مصائب أشد مما تطيق ) ..
( يا لها من أسباب نخترعها لتفسير المصائب التي تنزل بنا! يا لها من أشياء نلقي عليها اللوم، عن حق أو غير حق، حتى يوجد ما نحاربه! ) ..
( إنما الفكر إذا رضي بحاضره .. لن يبقى له ما يخشى من مستقبله ) ..
( إننا نعرق ونرتعد ونصفرّ ونحمرّ تحت هزات خيالاتنا، فنضطجع على الفراش ونحسّ بانتفاضات جسمنا حتى نكاد أحياناً نلقي حتفنا ) ..
( إننا نحشو الذاكرة حشواً، بينما يبقى الذكاء والضمير خاويين. وكما تلتقط الطيور حبوباً كاملة في منقارها إلى صغارها، يلتقط المتحذلقون علومهم في الكتب ويتركونها على طرف شفاههم ثم يتجشؤونها في مهب الرياح ) ..
( بما أن ضربة قاضية قبل الأوان .. نزعت مني نصف روحي .. فلماذا أبقى بنصفي الآخر .. بعدما سئمت من نفسي .. ولم أعد أحيا بكاملي؟ .. هوراس .. ) ..
( كُن في عزلتك حشداً لنفسك ) ..
( أليس علمك فراغاً في فراغ طالما أنّك .. تترك الآخرين لا يعلمون أنّك تعلم؟ ) ..
( قيمة الأشياء تقاس بفؤاد صاحبها .. تكون خيراً عند من يحسن تدبيرها .. وتكون شراً عند الذين لا يحسنون .. تيرونس .. ) ..
( العبودية لا تقيّد إلا قليلاً من الناس، لكنّ الكثيرين يقيدون أنفسهم بها ) .. سينيكيا ) ..
( فكل نفس إنما هي سيدة بيتها ) ..
( إنّ أخطر مرض يصيبنا هو أن نحتقر أنفسنا وما نكون عليه ) ..
Michel Montaigne ne încântă din nou din al său secol al XVI-lea cu partea a doua a eseurilor sale despre universul uman, înțelesuri care-și păstrează și azi prospețimea semn care arată profunzimea înțelegerii sale despre natura umană, cât și a esențelor tari ale culturii clasice din care își extrage cunoașterea. Montaigne se ia exemplu pe el, își îndreaptă atenția asupra lui însuși într-o toană melancolică a unei singurătăți în care se cufundase și care-l secătuise de perspectiva lumii exterioare, drept urmare se propune pe el însuși temă de subiect: „mi-am propus pe mine mie însumi drept temă și subiect”, căci e un real beneficiu această introspecție. „Oamenii privesc întotdeauna în fața lor, eu îmi îndrept privirea înuntru, aici o împlânt și o pun la treabă. Fiecare privește înaintea lui, eu privesc înlăuntrul meu” ; vrea să ne spună că e mai facil să ne vedem pe noi în celălalt și să nu fim conștienți de asta: „Zi de zi și ceas de ceas spunem despre alții lucuri pe care mai nimerit le-am spune despre noi, dacă am ști să ne întoarcem privirea și s-o îndreptăm către noi înșine.” Și el se descoperă pe sine arătându-se lumii; nu oferă cunoaștere, care ar trebui să fie obiectivă, ci își prezintă propria percepție a lumii sale din profunzimile subiectivității. Nu cunoaște lucruri, dar vrea să se cunoască pe sine: „Poate că voi ajunge să cunosc și lucrurile într-o bună zi, sau poate că le-am cunoscut cândva, dacă norocul mă va fi purtat în locurile unde erau deslușite. Dar nu-mi mai amintesc. Deși sunt un om care citește, sunt unul de care nimic nu se lipește”.
§
Când vorbește despre nestatornicia faptelor umane, găsește de cuviință să urmărească înclinațiile dorinței și a împrejurărilor din prezent care ne poartă fie lin, fie învolburat schimbându-ne permanent toanele precum vremea e supusă permanent schimbărilor. Omul, întreg, e o ființă plină de contradicții aflate la voia întâmplării: „Suntem făcuți cu toții din frânturi, cu o alcătuire atât de neîmplinită și pestriță, încât orice bucată, în orice împrejurare, își face propriul joc”; imaginea omului în fața noastră este doar o umbră născută din nefericita noastră încercare de a reuni aceste contradicții sub un singur înțeles. Și cum nimic nu e nou în epoca sa, Montaigne are ca surse vii pe marii clasici ai antichității greco-romane: Homer Horațiu, Lucrețiu, sau Cicero, sau Seneca, clasici la care își supune „lesne părerilie” pentru că sunt autorițile din vechime. Iar când epoca în care trăiește dictează că sacrificiul divin din primul secol al erei noastre indică direcția morală în jurul căreia se învârte ordinea etică a lumii moderne, el găsește sursa virtuților mai departe în timp, într-o civilizație diferită, sursă a întregii civilizații occidentale, lumea greco-romană antică care a dezvoltat curente de gândire menite, mai ales sub auspiciile unor oameni ce-au asimilat-o pe deplin, să ofere posibilitatea oamenilor să facă față demn fortuitulul vieții. Nu este religia o condiție necesară și suficientă pentru deprinderea unei virtuți autentice pare a zice Montaigne. Pentru ca virtutea să devină o deprindere desvârșită, întipărită în fire, firea nobilă trebuie să se îngemâneze fericit cu o îndelungă practică filosofică care să transforme însăși esența sufletelor lor.
Cât despre vicii și aici diversitea lor este mare și trebuie să avem înțelepciunea în a le deosbi între ele la fel de priceput cum putem deosebi faptele bune de cele rele, altfel „omul virtuos și păcătosul sunt totuna și rămân neștiuți”. Dintre toate viciile însă, Montaigne găsește beția cel mai dezgustător viciu întrucât „acesta ține întru totul de lucrurile trupești și pământești” stricând mintea, asemeni celoralte vicii, dar afectând și corpul. Diderot îi consideră contradicțiile ca fiind „imaginea fidelă a contradicțiilor înțelegerii omenești”. Și această alcătuire neîmplintă și pestriță cum poate fi altfel decât contradictorie. Umanitatea există datorită acestei contradicții.
În eseul Apărarea lui Raimond Sebonde, care, prin lungimea și amploarea subiectului, este o adevărată carte, Montaigne se lansează în a critica cunoașterea umană și calitatea ei mult prea îndoielnică în comparație cu pretențiile ei; e adevărat că are ca referință antichitatea, o perioadă fertilă în idei contradictorii despre natură găsind că cea mai onestă abordare față de limitările cunoașterii umane este cea sceptică care susține primatul ignoranței în fața oricăror pretenții de cunoaștere a adevărului. Tot într-o postură critică — eseul Despre asemănarea copiilor cu tații lor, se arată și față de medicina secolului său. O meditație asupra suferinței bolii și a predispozițiilor maladive moștenite, se transformă în desființarea pretențiilor medicilor epocii, care sunt limitați de o cunoaștere sumară a naturii umane și sunt nevoiți să se amăgească și să amăgească bieții suferinzi cu tot felul de poțiuni de natură mai mult magică. „Îi cinstesc gloriosul nume [ al medicinei], țelul și făgăduiala, atât de folositoare neamului omenesc, dar nu cinstesc și nici nu prețuiesc felul în care o înțelegem noi”. În secolul al XVI-lea știința, așa cum o cunoaștem noi azi, încă se frământa să se nască. Omul era încă frământat de mister și-l explica folosind, asemeni celor din antichitate, reflexul imaginației.
O mulțime variată de învățăminte și cunoștințe despre antichitate putem extrage citind această partea a doua a eseurilor lui Montaigne. E fascinantă intuiția și profunzimea gândurilor sale alături de cunoștințele sale vaste de literatură clasică. Totodată modestia cu care își descrie calitățile, evidențiind multitudinea de defecte care-l caracterizează, contrastează puternic cu această profunzime a gândirii din care se ivesc idei și povestiri fascinante. Totuși e nevoie de o stare anume a minții pentru a parcurge aceste șerpuiri fantastice de gândire.
" تمثل لنا الذاكرة لا ما نريد من الرغبة في نسيانه ، إنها طريقة حسنة للحفاظ على شيء من النسيان وحفره في الذهن ، عوض أن نطلب من المرء نسيانه" " حين سُئل سقراط ، عما يعرف ، اجاب أنه يعرف أنه لا يعرف شيئاً وهو يؤكد بذلك ما يُقال : أكبر حصة مما نعرف هي الأقل مما نجهل ، أي أن ما نعتقد أننا نعرفه هو جزء بسيط جداً من جهلنا يقول أفلاطون: "نحن نعرف الأشياء في الحلم ، ونجهلها في الحقيقة" " إننا نجهل طبيعة النفس ، هل تولد مع الجسد ، ام تأتي إليه عند الولادة ؟ هل تفنى في الوقت الذي تفنى فيه ، بعد أن يدمرها الموت؟ أم أنها بالمقابل تؤوح لمهاوي أوركوس (إله العالم السفلي) ـ ام أنها تهاجر داخل حيوانات أخرى"
Läst lite här och där i dessa samlingsböcker av Montaigne (1533-1592). Nu åker de upp i hyllan med (nästan 😉) lästa böcker. Intressant historisk läsning då han kopplar sina tankar till äldre litteratur av tex Cicero, Seneca, Vergilius mfl.
För att ni ska få en känsla fanns det allt från en 250 sidors lång rant om livet/dygd/universums oklarhet/skeptisism till en lite kortare 2 sidors lång rant om tummar.
I found it a little weird that they include an entire book by a different author that Montaigne translated from Latin in his essays... makes a little bit of sense in French, not sure about translating his translation to English. It had a few good bits though.
Sin lugar a dudas esta obra es un 'clásico de clásicos' que hará las delicias de eruditos y de aquellos curiosos que deseen comprobar que prácticamente todos los matices del alma han sido descritos y estudiados por Montaigne de forma excelente. Se trata de una obra que puede cambiar la vida de cualquier persona que la lea descubriendo en ella nexos y vínculos metafíscos que se dan por sentado en la actualidad y que son comunes a cualquier ser humano. Excelente.