Germanii din Banat prin povestirile lor

by Smaranda Vultur

Editia a II-a revazuta si adaugita Volum aparut cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe al Germaniei in baza unei decizii emise de Parlamentul German. Sint trei secole de cind primii germani au fost colonizati in Banat, prezenta lor jucind un rol important in regiune atit din punct de vedere economic, cit si politic si cultural. Intr-o a doua editie revazuta si considerabil adaugita, volumul coordonat de Smaranda Vultur reuneste interviuri autobiografice si studii antropologice despre minoritatea germana din Banat, care creioneaza imaginea de ieri si de azi a unei etnii, precum si repere importante ale istoriei sale sociale. Prin interviurile de tip „povestea vietii” sint prezentate destine individuale, obiceiuri, traditii, locurile ramase in memoria etnicilor germani, precum si odiseea celor deportati in URSS in 1945 si in Baragan in 1951. Marturiile celor care au traversat perioada de nazificare, razboiul, care au pierdut prin expropriere sau colectivizare accesul la transmiterea bunurilor, au cunoscut la o virsta extrem de frageda deportarile, separarea de familie si munca epuizanta sint mai dramatice, mai incarcate de emotii atunci cind cei care relateaza nu au cistigat prin trecerea timpului o anume detasare si distantare analitica. Sint – in cazul deportatilor in URSS mai ales (jumatate dintre interviuri fiind cu unii dintre ei) – adevarate povesti de supravietuire, fara tonalitati eroizante, care le-ar face mai putin credibile. Descrierile conditiilor din lagar sint uneori cinematografice, apropiindu-se prin detalii de puterea de impact a unui text literar, pe principiul ca realitatea, in conditii extreme, concureaza fictiunea. - Smaranda Vultur

503 pages, Paperback

Published January 1, 2018

Reviews

[Andrei Mocuţa · Rating 5 out of 5]

Memorie, mărturie, identitate. Cred că în jurul acestor trei cuvinte cheie este clădit volumul Germanii din Banat prin povestirile lor, de care mă leagă afectiv un episod transpus într-unul dintre capitole, și anume acela al germanilor pemi din Gărâna. Fără să am vreo legătură cu antropologia sau munca de teren, m-am lipit de grupul de cercetători ai doamnei Smaranda Vultur, într-un week-end de vară din 2012, în satul renumit pentru festivalul anual de jazz. Doamna Vultur îmi era profesor de antropologie la masterul de Comunicare interculturală, însă una e experiența teoretică din spatele catedrei și cu totul alta aceea practică din teren.
În primul rând, pentru a fi un antropolog bun și credibil, e nevoie de răbdare sisifică, timp și inspirația de a pune mereu cele mai potrivite întrebări pentru a extrage esențialul de la cei intervievați. Dar și de „intuiție, empatie, capacitate de comunicare, respect pentru diferență, de o bună pregătire a terenului și interviului, de un suport teoretic solid, de un angajament pe termen lung, de responsabilitate și simț moral”, cum însăși autoarea declară într-un interviu din Revista 22.
Acumularea de informații precise (ani, nume, termeni specifici) devine copleșitoare la un moment dat, mai ales atunci când se produce pe bandă rulantă, fără pauză. Nu a fost cazul antropologului timișorean și vă pot spune fără să exagerez că pe parcursul celor două zile nu am intuit nici un semn de oboseală în gesturile sale. Mai mult, i-aș acorda merite suplimentare și la capitolul anduranță. Fiind o zonă de deal, chiar și în timpul verii pot fi diferențe mari de temperatură de la o zi la alta. După o sâmbătă însorită splendidă, duminică a început o ploaie rece care nu s-a oprit toată ziua. În timp ce tremuram de frig cu două sau trei perechi de ciorapi în picioare, Smaranda Vultur, neperturbată de răcoarea pătrunzătoare, nota nestingherită în carnețel, absorbită de povestea unei familii de localnici.
Ulterior, m-a impresionat și gestul dânsei de a-și aminti de trecerea mea pe acolo, menționându-mă într-o notă de subsol de la începutul capitolului cu pricina, în condițiile în care, între episodul Gărâna și publicarea efectivă a cărții au trecut vreo șase ani. Cum la fel de mult m-a impresionat și faptul că mi-a recuperat periuța de dinți pe care o uitasem la pensiune :)
Și o anecdotă simpatică din carte: „Mâțul neamțului este o podoabă a casei. Mare, gras, cu părul lucios, el se plimbă agale, totdeauna în văzul stăpânului. Nemțoaica îi dă de mâncare pe masă, întocmai ca unui membru al familiei. Mâțul neamțului gustă din toate mâncărurile gătite de mâna isteață a stăpânei, în timp ce aceasta îl alintă, îl perie pe spate. După prânz, mâțul neamțului se urcă pe perna rotundă, decorativă, ce se găsește la patului înfoiat, apoi se dedă la o sforăială de parcă ar fi fost o fabrică de tors. Mâțul românului nu este de văzut. Locul lui este totdeauna sub pat, sub scaune, de unde niciodată nu iese în calea oamenilor. Părul lui e veșnic zburlit, iar coastele i se pot număra de la o mare depărtare. Românul ține mâț ca să-i prindă șoareci, iar nu să se lăfăiască prin casă. D-aia românul nici nu prea-i dă de mâncare. În casa românului mâțul nu mănâncă decât pe furiș și din furtișag. El stă piti sub pat când baba Ruja iese din odaie. Atunci mâțul românului sare repede pe masă, apucă o bucată de cârnaț și iarăși se furișează sub pat unde începe să-l ronțăie, dar cu discreție, fără să dea de bănuit.”

[Mircea Poeana · Rating 4 out of 5]

In general istoria este scrisa de invingatori.
Ei trec prin chinuri, ei izbandesc, ei mor eroic.
Invinsii sunt ignorati, stigmatizati, pier in anonimat.
Nu prea se scriu carti, nu prea se fac filme despre cei ce pierd.
Tocmai de aceea aceasta cronica este unica.
Interviurile-povesti marturisesc nesansa de a apartine invinsilor.
Un fel de istorie secreta, dezvaluita peste ani si ani, care vorbeste despre nedreptatea asternuta peste triumful invingatorilor.
Cartea de fata este unica.
O istorie a tristetii si a nenorocului de a fi parte dintre cei ce pierd nu doar razboaie, ci totul, iar uneori propria viata.