În apele facerii

by Carmen Firan

Poveste de dragoste plasată în ultimul deceniu de comunism, În apele facerii redă atmosfera acelui timp fără ostentație, prin existența unor tineri intelectuali prinși în capcana istoriei. Povestea unui erou fără nume este completată de trei voci diferite care preiau alternativ firul narativ, ilustrînd realitatea crudă, visurile și utopiile protagoniștilor. Simțindu-se într-o închisoare existențială, antieroul acestei cărți decide că nu s-a născut încă. Nu s-a născut pentru că încă nu a făcut nimic important, nu are la ce să privească în viitor și ce să lase în urmă. Parabola este însă și o frondă împotriva sistemului, o formă de rezistență la alienarea politică în speranța găsirii unui sens al vieții. Tabloul Bucureștiului din anii ’80 este condimentat cu relații amoroase, cu scene din viața nomenclaturiștilor, dar și a boemei artistice, cu o bună observație a realității și o analiză lucidă, fără încrîncenare, a acelor vremuri.

Genres: Romanian Literature

240 pages, Paperback

First published March 1, 2019

Reviews

[Socrate · Rating 2 out of 5]

Nu m-am născut încă. Am crescut, însă, miraculos şi, iată, acum pot să-mi plimb piciorul pe covoare. Prima senzaţie a fost ciudată, o durere. Pielea mea fină, împunsă de porii tari ai ţesăturilor persane. Acum merg bine. Fac abstracţie de înţepături. Am dorit apoi să pipăi. Atribuiam cunoaşterii contactul cu lucrurile. N-am rămas însă la faza senzorială. Când am hotărât să plec de acasă nu-mi apăruse încă nicio cută pe frunte. Aveam, ce-i drept, câteva fire albe, dar ele erau dintotdeauna. Îmi plăceau lucrurile reci şi lucioase, palma alunecând pe spinarea lor nervoasă. La şcoală m-am comportat corect, fără să ies din obişnuit. Am luat chiar şi un premiu, nu mai ţin minte prin ce clasă. Totuşi, mersul la şcoală îmi producea un gol în stomac. Ca şi cum m-aş fi dus la doctor. Îmi era teamă de autorităţi, de concluzii finale. Eram stângaci şi complexat. Trist, tuns scurt, pierdut, înghiţit de conformism în uniforma mereu prea mică, îmi puteam privi fără efort încheieturile. Cum puteau gleznele acelea subţiri să-mi susţină trupul? Cum mi se aduna toată mintea în degetele cu care mânuiam creionul? Mintea e peste tot în corp. Aşa cum Dumnezeu e peste tot, mi-a spus bunica. Dar probabil că nici ea nu ştia ce spunea. Începuseră să mă atragă cărţile, strânse alături în rafturi înalte sau etalate în vitrine de librării. Tata îmi dădea bani să-mi cumpăr ce voiam şi, cu timpul, mi-am aranjat o bibliotecă destul de mare. În sfârşit, era un decor în care mă simţeam în largul meu, devenisem mai îndrăzneţ şi ceva mai dezinvolt. Cărţile erau, oricum, o lume. Lumea mea, unde nu mai trebuia să joc rolul celui gata oricând să încuviinţeze, să zâmbească şi să tacă, mereu cu acelaşi gol în stomac pe care ţi-l dă mirosul tare de medicament care te izbeşte pe culoarele unui spital. Noroc că nu mă născusem încă şi nu era nevoie să-mi iau condiţia în serios. Mai târziu a trebuit să mă rad. La început, o dată pe săptămână. În ziua în care m-am ras pentru prima oară, m-am şi îndrăgostit de o fată. Era blondă, în aceeaşi clasă cu mine şi râdea din orice. Peste câteva săptămâni mi-a trecut. Mai târziu aveam să-mi las barbă, dar am continuat să mă îndrăgostesc. Sau aşa mi se părea de fiecare dată.

[Mălina Maria · Rating 4 out of 5]

O carte a abandonului de lume și a unor vieți suspendate de timp și de spațiu. Un vis ocrotitor al unei iubiri pe cât de ireale, pe atât de concrete. Frica de moarte niciodată spusă pe nume. Și personaje care plutesc în propria matcă fără nume și fără direcție. “Și cine știe, poate că din fericirea asta apucaserăm să ne naștem fără să ne dăm seama.”

Îmi place cum scrie Carmen Firan. Cu o mână sigură, cu un echilibru perfect al firelor narative împletite. Cu un patos domolit poate doar de conștiința fragilității intimităților personajelor pe care le construiește. Și pe care le deconstruiește apoi. Romanele ei sunt autopsii blânde ale fricilor & spaimelor mari și mărunte, ale singurătății și himerelor in interiorul cărora trăim letargic până ne sufocă. Mi s-a părut că este mai multă poezie în acest roman decât în “Umbra pierdută” și asta nu a putut decât să mă bucure, pentru că inserțiile poetice nu au deranjat în vreun fel epicul, ci l-au potențat.

Recomand lectura pentru povestea de iubire dintre doi nenăscuți și pentru frumusețea simplă a vieții care curge lin. Cu și prin noi.

[Purple Booklover · Rating 5 out of 5]

5/5*****.

[Bogdan Neagu · Rating 3 out of 5]

Am ales cartea din biblioteca cu asteptarile de a citi despre atmosfera din comunism. Miezul cartii se indeparteaza de asta, ar putea fi o poveste plasata in orice alt context. Tindeam sa fiu dezamagit de carte, dar finalul a salvat-o, oferindu-mi ce cautasem de la inceput.