What do you think?
Rate this book
Caiet de ricoșat gânduri: sau despre misterioasa circulație a ideilor de-a lungul timpului
„Scriind paginile acestui jurnal de idei nu m-am putut desprinde de imaginea «spiritului universal» ca activitate a unui uriaș creier al omenirii traversat fără încetare de ideile celor care, de-a lungul câtorva mii de ani, au gândit în beneficiul speciei noastre. Ramificațiile ideilor exprimate de fiecare dată altfel, adăpostite de acest mega-creier, reprezintă cultura lumii.
Urmărirea acestor zig-zaguri și ricoșeuri mintale, fie că e vorba de recunoștință și ingratitudine, de nevoia de a te compara, de uitare, de prostie, de calomnie, de remușcare, de invidie, ură și crimă, de beție, de ticăloșie, de cruzime, de iubirea care nu așteaptă nimic, mă rog, de toate temele pe care omenirea le macină la nesfârșit de două-trei milenii în filozofie și literatură, mi-a produs mari satisfacții, m-a făcut să mă simt bine citind și notând deopotrivă, m-a făcut să nu mă plictisesc niciodată.
Am ajuns în final să sper că paginile mele i-ar putea convinge și pe alții că splendoarea este la îndemână: nu trebuie decât să deschizi un volum de pe un raft și să te lași purtat de ceea ce am numit undeva «dans cu o carte». Cei ce au lăsat în scris aceste idei au devenit, fără să știe, prietenii mei, toți prietenii mei.“ – Gabriel Liiceanu
Urmărirea acestor zig-zaguri și ricoșeuri mintale, fie că e vorba de recunoștință și ingratitudine, de nevoia de a te compara, de uitare, de prostie, de calomnie, de remușcare, de invidie, ură și crimă, de beție, de ticăloșie, de cruzime, de iubirea care nu așteaptă nimic, mă rog, de toate temele pe care omenirea le macină la nesfârșit de două-trei milenii în filozofie și literatură, mi-a produs mari satisfacții, m-a făcut să mă simt bine citind și notând deopotrivă, m-a făcut să nu mă plictisesc niciodată.
Am ajuns în final să sper că paginile mele i-ar putea convinge și pe alții că splendoarea este la îndemână: nu trebuie decât să deschizi un volum de pe un raft și să te lași purtat de ceea ce am numit undeva «dans cu o carte». Cei ce au lăsat în scris aceste idei au devenit, fără să știe, prietenii mei, toți prietenii mei.“ – Gabriel Liiceanu
344 pages, Hardcover
First published April 1, 2019
12 people are currently reading
164 people want to read
About the author
Gabriel Liiceanu
123 books301 followersGabriel Liiceanu este un filozof, interpret și scriitor român. Discipol al filozofului Constantin Noica, în perioada comunistă s-a făcut remarcat ca interpret al filozofului german Martin Heidegger. Din 1990 este directorul Editurii Humanitas, una dintre cele mai importante instituții culturale române, proiect formulat în anii Școlii de la Păltiniș.
După Revoluția din 1989 a participat la principalele dezbateri publice din spațiul cultural și politic românesc, dobândind statutul de intelectual public important, dar stârnind în același timp și critici acerbe. În 1995 a apărut filmul documentar Apocalipsa după Cioran, după un scenariu de Gabriel Liiceanu, conținând singurul interviu românesc filmat al filozofului Emil Cioran. După 2000, a realizat împreună cu Andrei Pleșu emisiuni culturale de televiziune (Altfel, la Realitatea TV și 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu la TVR1). În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și al Grupului pentru Dialog Social.
După Revoluția din 1989 a participat la principalele dezbateri publice din spațiul cultural și politic românesc, dobândind statutul de intelectual public important, dar stârnind în același timp și critici acerbe. În 1995 a apărut filmul documentar Apocalipsa după Cioran, după un scenariu de Gabriel Liiceanu, conținând singurul interviu românesc filmat al filozofului Emil Cioran. După 2000, a realizat împreună cu Andrei Pleșu emisiuni culturale de televiziune (Altfel, la Realitatea TV și 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu la TVR1). În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și al Grupului pentru Dialog Social.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 10 of 10 reviews
March 11, 2025
5 stele pentru felul în care această carte m-a legănat și ținut să nu cad. Nu sunt 100% de acord cu GL în tot ce scrie, dar procentul acordului meu “frizează” binișor 80%. Ceea ce e suficient.
Așteptasem un dram de liniște - în acest iulie - de la cartea de ricoșat gânduri a lui Liiceanu. Mă vârâsem în ea ca-n începutul adevăratei vacanțe.
Citesc Liiceanu cu nesaț. Mă simt bine, citindu-l. E prețios, cum îl știm, maniac al sensurilor și cam ațos, dar mă poate și încânta. Un bun însoțitor, peste vară.
Mă instalez în vorba lui domoală, rostită apăsat și cu patimă, aridă - pe alocuri. Mă simt așezat, citindu-l; mă simt părtașul său, intim cu el, un fel de prieten neștiut.
La Liiceanu, mă întorc mereu cu nerăbdare și drag. Mă dau în vânt după bârfele dumisale docte, cu personaje de seamă. Timbrul molcom, indignarea sobră.
La finele acestei lecturi - senzație ce întotdeauna dă seamă, post-factum, despre o lectură cu miez - simt o absență anxiogenă și nevoia reîntoarcerii.
Așteptasem un dram de liniște - în acest iulie - de la cartea de ricoșat gânduri a lui Liiceanu. Mă vârâsem în ea ca-n începutul adevăratei vacanțe.
Citesc Liiceanu cu nesaț. Mă simt bine, citindu-l. E prețios, cum îl știm, maniac al sensurilor și cam ațos, dar mă poate și încânta. Un bun însoțitor, peste vară.
Mă instalez în vorba lui domoală, rostită apăsat și cu patimă, aridă - pe alocuri. Mă simt așezat, citindu-l; mă simt părtașul său, intim cu el, un fel de prieten neștiut.
La Liiceanu, mă întorc mereu cu nerăbdare și drag. Mă dau în vânt după bârfele dumisale docte, cu personaje de seamă. Timbrul molcom, indignarea sobră.
La finele acestei lecturi - senzație ce întotdeauna dă seamă, post-factum, despre o lectură cu miez - simt o absență anxiogenă și nevoia reîntoarcerii.
January 5, 2021
„De ce oare nu ne așezăm mai des, în tihna serii, la taifas cu cei care ne invită discret, de pe un raft al bibliotecii, la o șuetă infinită? Nu sunt ei cei mai buni prieteni ai noștri, niciodată „ocupați”, oricând disponibili să vină alături de noi? O carte bună e o specie aparte a conversației: autorul îmi vorbește de pe pagina tipărită, iar eu îi răspund murmurând un gând.
În fiecare seară mă apropii de rafturile bibliotecii, îmi plimb ochii pe cotoarele cărților și-mi spun: „Ia să vedem, cu cine aș schimba o vorbă...” O vreme, ating în treacăt când o carte, când alta și, în cele din urmă, cântărindu-mi poftele, scot un volum și mă bag în pat. După primele rânduri, lumea din jur începe să-și piardă contururile, sufletul prinde să se însenineze, iar după o oră-două, vindecat de mâzga zilei, adorm fericit că trăiesc. Doamne, câți morți frumoși am cunoscut în viața asta!
Mi-e limpede că oamenii „obișnuiți” se împacă greu cu „strâmtimea” lumii reale, în vreme ce unui gânditor sau unui scriitor ea îi apare vastă prin nesfârșita materie de meditație pe care o oferă. «Seara se lasă frumos pe un suflet plin de bucuria că sunt atâtea probleme la care trebuie să te gândești și care stau aici, la îndemâna noastră, ca pomii, ca florile.»
Dar nu, oamenii în genere vor ceva explicit misterios, ceva care să ne facă semn venind „de dincolo” de noi. Nu are importanță topografia acestui „dincolo”. Li se pare că lumea în care trăiesc nu e îndeajuns de vastă. Totul e să părăsim teritoriul familiar al lui „aici” și pentru asta orice e bun, de la superstiție la cele mai baroce și stranii născociri ale minții noastre.
Această sete a fost satisfăcută în mod tradițional de mitologii. Odată dispărute, ele trebuie înlocuite de erzațuri desacralizate, de actualizări produse pe bandă și pentru toate gusturile. Așa apar extratereștrii, hobiții, Războiul Stelelor, reptilienii, feluritele „dimensiuni ale existenței”, fantomele, spiritele pure, zeii factici ai fanteziilor laice...
M-am „bârlogit”. Înspăimântătoarea cumințenie a singurătății.
Schopenhauer: «Este o mare fericire ca, prin ceea ce ai în tine, să nu mai ai nevoie de companie, deoarece aproape toate suferințele noastre sunt produse de societate, iar liniștea sufletească, principalul element al fericirii, după sănătate, e mereu amenințată de orice tovărășie, neputându-se deci păstra fără o cantitate importantă de sigurătate.»
Schopenhauer își calculase încă de tânăr, cu minuție, gradul optim de sociabilitate, notând în caietele sale că societatea este asemenea unui foc „la care cel isteț se încălzește de la o distanță rezonabilă și în care nu se bagă precum un nebun care, după ce s-a ars, se refugiază în frigul singurătății și se plânge că focul arde”. Patru decenii mai târziu, ideea reapare în Paralipomena sub forma parabolei porcilor spinoși care, vrând să se încălzească, se strâng unul în altul, dar se văd de îndată constrânși să păstreze distanța optimă pentru a nu simți înțepătura spinilor, ci doar căldura apropierii.
În fond, conchide Ceronetti, este foarte greu „să găsesc în mijlocul oamenilor pe cineva care să îmi ofere sau care să primească de la mine ceva bun”.
Kierkegaard: «La urma urmelor nu-i de făcut decât un singur lucru pentru a sluji adevărul: să suferi pentru el. Doar așa se poate provoca o trezire. Omenirea s-a împotmolit într-o cumplită încâlceală de reflecție care pune stăpânire toate. Ea nu poate fi suprimată tot prin reflecție; pentru a scăpa de ea, e nevoie de forțe mai mari. În acest caz e nevoie de martiri, nu de altceva...»
Și totuși, literatura e colacul de salvare a filozofiei. Fără ea, nu se poate ajunge la viață. Literatura e viața exprimată, în timp ce folozofia e viața interpretată. Dar pentru a interpreta, ea trebuie să se refere la ceea ce e deja exprimat. Altfel spus, filozofia e obligată să recurgă la literatură, de vrene ce nu poate să exprime și să și interpreteze în același timp.
Cu excepția momentelor în care vrei să te explici, să-ți de-pliezi interiorul, a momentelor în care căutăm cu disperare cuvintele care să ne exprime gândul cât mai bine, viața spiritului nu vrea să facă să apară, cu doar să ascundă. În raporturile cotidiene cu ceilalți, noi ne arătăm cel mai adesea sinele ascunzându-l, camuflându-l mințind, fiind ipocriți. Sau îl arătăm contruindu-ne imaginea care ni se pare a fi public cea mai convenabilă, postura care ne flatează. Există de fapt o caznă de a exprima și o alta de a ascunde. Relația interior-exterior este de o vastitate nemaipomenită, în așa fel încât noi nu avem acces, până la urmă, la nici un interior (poate nici măcar la al nostru). Ne întâlnim zilnic cu „necunoscutul din noi”, iar la întâlnirile cu ceilalți mergem înarmați cu recuzita de măști la îndemână și ne punem când una, când alta, după cum o cer împrejurările.”
În fiecare seară mă apropii de rafturile bibliotecii, îmi plimb ochii pe cotoarele cărților și-mi spun: „Ia să vedem, cu cine aș schimba o vorbă...” O vreme, ating în treacăt când o carte, când alta și, în cele din urmă, cântărindu-mi poftele, scot un volum și mă bag în pat. După primele rânduri, lumea din jur începe să-și piardă contururile, sufletul prinde să se însenineze, iar după o oră-două, vindecat de mâzga zilei, adorm fericit că trăiesc. Doamne, câți morți frumoși am cunoscut în viața asta!
Mi-e limpede că oamenii „obișnuiți” se împacă greu cu „strâmtimea” lumii reale, în vreme ce unui gânditor sau unui scriitor ea îi apare vastă prin nesfârșita materie de meditație pe care o oferă. «Seara se lasă frumos pe un suflet plin de bucuria că sunt atâtea probleme la care trebuie să te gândești și care stau aici, la îndemâna noastră, ca pomii, ca florile.»
Dar nu, oamenii în genere vor ceva explicit misterios, ceva care să ne facă semn venind „de dincolo” de noi. Nu are importanță topografia acestui „dincolo”. Li se pare că lumea în care trăiesc nu e îndeajuns de vastă. Totul e să părăsim teritoriul familiar al lui „aici” și pentru asta orice e bun, de la superstiție la cele mai baroce și stranii născociri ale minții noastre.
Această sete a fost satisfăcută în mod tradițional de mitologii. Odată dispărute, ele trebuie înlocuite de erzațuri desacralizate, de actualizări produse pe bandă și pentru toate gusturile. Așa apar extratereștrii, hobiții, Războiul Stelelor, reptilienii, feluritele „dimensiuni ale existenței”, fantomele, spiritele pure, zeii factici ai fanteziilor laice...
M-am „bârlogit”. Înspăimântătoarea cumințenie a singurătății.
Schopenhauer: «Este o mare fericire ca, prin ceea ce ai în tine, să nu mai ai nevoie de companie, deoarece aproape toate suferințele noastre sunt produse de societate, iar liniștea sufletească, principalul element al fericirii, după sănătate, e mereu amenințată de orice tovărășie, neputându-se deci păstra fără o cantitate importantă de sigurătate.»
Schopenhauer își calculase încă de tânăr, cu minuție, gradul optim de sociabilitate, notând în caietele sale că societatea este asemenea unui foc „la care cel isteț se încălzește de la o distanță rezonabilă și în care nu se bagă precum un nebun care, după ce s-a ars, se refugiază în frigul singurătății și se plânge că focul arde”. Patru decenii mai târziu, ideea reapare în Paralipomena sub forma parabolei porcilor spinoși care, vrând să se încălzească, se strâng unul în altul, dar se văd de îndată constrânși să păstreze distanța optimă pentru a nu simți înțepătura spinilor, ci doar căldura apropierii.
În fond, conchide Ceronetti, este foarte greu „să găsesc în mijlocul oamenilor pe cineva care să îmi ofere sau care să primească de la mine ceva bun”.
Kierkegaard: «La urma urmelor nu-i de făcut decât un singur lucru pentru a sluji adevărul: să suferi pentru el. Doar așa se poate provoca o trezire. Omenirea s-a împotmolit într-o cumplită încâlceală de reflecție care pune stăpânire toate. Ea nu poate fi suprimată tot prin reflecție; pentru a scăpa de ea, e nevoie de forțe mai mari. În acest caz e nevoie de martiri, nu de altceva...»
Și totuși, literatura e colacul de salvare a filozofiei. Fără ea, nu se poate ajunge la viață. Literatura e viața exprimată, în timp ce folozofia e viața interpretată. Dar pentru a interpreta, ea trebuie să se refere la ceea ce e deja exprimat. Altfel spus, filozofia e obligată să recurgă la literatură, de vrene ce nu poate să exprime și să și interpreteze în același timp.
Cu excepția momentelor în care vrei să te explici, să-ți de-pliezi interiorul, a momentelor în care căutăm cu disperare cuvintele care să ne exprime gândul cât mai bine, viața spiritului nu vrea să facă să apară, cu doar să ascundă. În raporturile cotidiene cu ceilalți, noi ne arătăm cel mai adesea sinele ascunzându-l, camuflându-l mințind, fiind ipocriți. Sau îl arătăm contruindu-ne imaginea care ni se pare a fi public cea mai convenabilă, postura care ne flatează. Există de fapt o caznă de a exprima și o alta de a ascunde. Relația interior-exterior este de o vastitate nemaipomenită, în așa fel încât noi nu avem acces, până la urmă, la nici un interior (poate nici măcar la al nostru). Ne întâlnim zilnic cu „necunoscutul din noi”, iar la întâlnirile cu ceilalți mergem înarmați cu recuzita de măști la îndemână și ne punem când una, când alta, după cum o cer împrejurările.”
June 23, 2020
"În fiecare seară mă apropii de rafturile bibliotecii, imi plimb ochii pe contoarele cărților si-mi spun: O vreme, ating în treacăt când o carte, cand alta și, în cele din urmă, cantarindu-mi poftele, scot un volum și mă bag in pat. După primele rânduri, lumea lumea din jur începe să si piardă contururile, sufletul prinde să se însenineze, iar după o ora-două, vindecat de mazga zilei, adorm fericit că traiesc. Doamne, câți morți frumoși am cunoscut în viața asta!" pag. 15.
" Literatura este viață exprimată, în timp ce filozofia este viață interpretată." pag. 122
"Prostul este un agitat care se bate pentru cauza prostiei lui" pag. 66
"Tsurezuregusta:
<Într-o lume lipsită de femei n-ar mai avea însemnătate ce fel de veșminte ori de pălărie poartă un barbat; nimeni nu și-ar mai da osteneala să se îmbrace cum se cuvine.>" pag. 51.
" Literatura este viață exprimată, în timp ce filozofia este viață interpretată." pag. 122
"Prostul este un agitat care se bate pentru cauza prostiei lui" pag. 66
"Tsurezuregusta:
<Într-o lume lipsită de femei n-ar mai avea însemnătate ce fel de veșminte ori de pălărie poartă un barbat; nimeni nu și-ar mai da osteneala să se îmbrace cum se cuvine.>" pag. 51.
July 16, 2019
Comentariu filozific, eseu, jurnal, notatie zilnica de idei, cartea aceasta este scrisa de un om care a ajuns la o constiinta inalta de sine. De la "Usa interzisa" incoace nu m-a mai prins atat de tare o carte semnata de el.
November 5, 2019
Deschid fiecare carte a lui Gabriel Liiceanu cu dorința de a mă îmbăta de limba română în care scrie. Nu mă dezamăgește nici măcar o dată.
Am așezat acest “caiet” pe raftul cu favorite și îl botez “carte de înțelepciune” la care îmi promit să revin.
Am așezat acest “caiet” pe raftul cu favorite și îl botez “carte de înțelepciune” la care îmi promit să revin.
November 28, 2023
Eu am ascultat aceasta carte, dar cred ca este una dintre acelea care merita mai mult sa fie răsfoite cu pauze de contemplare. Dacă o ai in biblioteca poți fura mai ușor idei pentru inspirație la nevoie.
January 16, 2021
Imaginați-vă omul ca o țară, iar această carte ca un ghid esențial pentru a începe călătoria prin ea. Drumurile acestei țări sunt gândurile și ideile, combustibilul necesar călătoriei este curajul de a ajunge în centru.
PS: Fiecare pagină este o nouă cucerire. Țara e din ce în ce mai vastă, dar, în mod bizar, centrul e mai aproape și mai departe în același timp.
PS: Fiecare pagină este o nouă cucerire. Țara e din ce în ce mai vastă, dar, în mod bizar, centrul e mai aproape și mai departe în același timp.
July 30, 2020
Superb.
October 23, 2021
Când am început să scriu, în jurul vârstei de 20 de ani, mă gândeam numai la mine: important era să înțeleg eu ceea ce puneam pe hârtie. Treaba cititorului era să se descurce cum poate. Era vina lui dacă nu ajungea la gândul meu. Eram arogant și ceream ca «inteligența» mea să devină etalon pentru lectura oricui. De fapt, mă drogam cu sonoritatea propriilor cuvinte, mă lăsam târât de ele, întrezărind în încolăcirile lor imprevizibile promisiunea unui sens. Cel mai adesea nimeream alături de ceea ce voisem inițial să spun sau pur și simplu uitam de la ce pornisem. Mă rătăceam pe cărări a căror existență nici măcar n-o bănuisem.
March 15, 2021
"Cea mai banală concluzie cu putinţă la capătul vieţii: reuşita sau eşecul depind, între altele, şi de felul în care ai ştiut să-ţi pierzi timpul."
Displaying 1 - 10 of 10 reviews