„Într-o noapte ploioasă de mai, Vlad provoacă un accident cumplit la locul de muncă. Nedescoperit încă, plănuiește ca pînă dimineață să-și facă pierdută urma. Mi-a venit nefiresc de ușor să încep povestea pornind de la cele două puncte de mai sus, exact cît trebuie de minime, precise și parcă un pic extreme, de action film mai ieftinel, deloc rău, totuși, la care ai vrea și n-ai vrea să intri (pînă la urmă intri) pe la 11-12, înainte să începi schimbul doi la o librărie de mall. M-am blocat puțin pe la jumătate, cînd mi-am dat seama că thrillerul ăsta cînd nebun, cînd domol, cînd trist, cînd plin de explozivă sărbătoare are șanse mari să devină cel mai pe bune lucru scris pînă acum de mine, despre mine, adică subiectul pe care – îmi place mereu să mă alint – încă îl țin cel mai bine în frîu. Și firește că am avut dreptate: pînă la final mi-au dat serios lacrimile. Și nu s-au oprit multă vreme.” (Vlad Drăgoi)
„O poveste vie, livrată în fraze lungi, perfect închegate, despre ierarhizările sociale pe care le trăim zi de zi, nu cele predicate de la tribună. O analiză deloc superficială a mecanismelor interioare care mișcă naratorul și cititorul în răstimpul celor zece ore ale acțiunii și care, cu suficient umor, cu destulă tristețe, ne aruncă în față greșelile mari și mărunte pe care le comitem zilnic unii față de alții.” (Moni Stănilă)
„Am citit romanul ca și cum aș fi urmărit un film. O carte în care limita este totuna cu acceptarea lumii, iar autobiograficul nu poate fi luat decît ca punct de plecare. Vlad dezvăluie lumea inimii, o voce ce șerpuiește lin spre profunzimi.” (Nicolae Avram)
„Într-o Românie pe care n-au reușit s-o surprindă nici măcar regizorii noștri dintre cei mai titrați, (anti)eroul lui Vlad Drăgoi nu caută altceva decît fericirea. Circumstanțele nu-i țin însă partea. Scris cu dăruire și umor, romanul e, în fond, un thriller și constituie, nu mă pot abține, o remarcabilă «foaie pentru minte, inimă și literatură». Cu splendide inserții de factură neoromantică, volumul e, tehnic vorbind, absolut maniacal: fragmente halucinante în care prozatorul cuibărește aventurile protagonistului său în sinuozitățile memoriei și, uneori, ale visului. Cu adevărat impresionant e însă felul în care literalmente fiecare paragraf pare să reflecte energia unei minți întortocheate și, totodată, fluxul exuberant al unei lucide conștiințe narative. Rînd cu rînd, Drăgoi își consolidează acum titlul de cel mai original scriitor al tinerei generații. Aflat undeva la granița dintre pulp și melodramă, Mica mea inimă de om singuratic marchează – prin intermediul unui mix provocator de suspans și afectivitate – apariția unui veritabil eveniment editorial: o poveste înduioșătoare, un roman seducător și, bineînțeles, extrem de amuzant. Bestsellerul de care aveam nevoie.” (Alex Ciorogar)
Vlad Drăgoi s-a născut în 1987, la Codlea, unde trăiește și acum. A urmat cursurile Facultății de Litere din Brașov. A debutat cu volumul de proză Istoria artelor sau memoriile unui veleitar incognito la editura ieșeană Lumen, în 2009. În 2013 a urmat volumul de poezie Metode, la Casa de Editură Max Blecher, iar în 2015, volumul de poezie Eschiva, la editura Cartea Românească.
Mixed feelings... Pe de o parte, mi-a plăcut scriitura, stream-of-consciousness-ul ăla e ce trebuie. Pe de altă parte, vreo 2/3 din volum e balast. Și, evident, după toată truda și măcinarea aia de conștiință, finalul e unul ușor, subțirel, dezamăgitor.
inca de cand am citit "Aer pasari bere" am simtit ca va fi nevoie sa-l mai citesc pe Vlad. asociez cartea asta cu un poem lung, personal, a unui om ca toti oamenii, despre care am simtit ca-mi apartine cumva (totul era atat de specific...). proza foarte fluida, insa uneori pierdeam cursul din cauza povestirilor din care fluctuau alte povestiri, formandu-se un flux continuu de amintiri/povesti. recomand intr o seara racoroasa de toamna, o carte super over all
Mica inimă a lui Vlad Drăgoi cheamă un cititor deja docil după primele pagini într-o recursie în ceea ce e, deși impropriu, familiar și cald, ținându-l de mână cu o consecvență și o sinceritate asemănătoare depănărilor lui Creangă, îmboldind cu succes psihicul la simpatizare autentică. E prezentat omul real, cu greșelile și cu gândurile lui de ființă mică, pură, mulțumită cu sine și cu restul, și tocmai realitatea sa imediată, covârșitor de onestă, aduce atât de mult sentiment.
Super ciudată și vulgară. A spus multe lucruri care, pentru mine, nu aveau nicio relevanță cu acțiunea în sine. Interesantă? Da, dar tristă. Nu a avut pic de umor, numai evenimente rele una după alta. Nu se mai opreau. Dar modul în care Drăgoi scrie a fost foarte atrăgator. Nu am citit până acum o carte explicată în fraze lungi de 2-5 pagini fără niciun punct. Capitolul 7 m-a distrus. Nu m-am așteptat la așa ceva...
Ziua era frumoasă şi însorită, tot mijloc de primăvară parcă, şi, deşi mi‑era puţin cald, că aveam o geacă de piele pe mine pe care o luasem dimineaţa peste tricou fără să ştiu că mai încolo o să se schimbe vremea chiar aşa, şi cu toate că mai aveam şi toate supărările alea grămadă pe cap, tot m‑am bucurat mult de sendviş şi de ce era în el, aşa că am încercat să‑l drămuiesc cît mai mult, să mă ţină măcar pînă ajung la baza Colinei, unde aveam cursul, şi am mîncat din el cu poftă şi cu bucuria că asta mi‑e revanşa binemeritată contra faptului că n‑am reuşit să ajung la secţia pentru amenzi, unde oricum n‑aş fi rezolvat nimic, şi, cît timp a durat urcuşul pînă pe Colină, n‑am făcut altceva decît să mă ling şi să mă şterg pe degete şi să mă gîndesc cît de incredibil de bun şi de suculent a fost sendvişul, şi am ajuns sus, am traversat spre stînga nişte cărări de piatră, am trecut pe sub o arcadă de corp de facultate, apoi am luat‑o la dreapta, pe alte scări, care m‑au dus sus de tot, pe un gazon mare şi oval, înconjurat de restul corpurilor, şi acolo, pe o alee albă şi fină care tăia gazonul, am văzut‑o şi pe Iustina, şi lîngă ea era un tip pe care nu‑l cunoşteam, înalt cît mine şi brunet, şi şi Iustina, şi tipul erau plouaţi, priveau în jos şi erau încruntaţi şi tăcuţi şi botoşi şi nu mi‑am dat seama dacă erau aşa de dinainte sau dacă au devenit aşa odată cu apariţia mea în peisaj, şi Iustina avea pe ea o bluză galbenă mulată şi îşi ţinea cu ambele braţe geaca grosuţă, neagră şi pe umăr avea atîrnată o geantă cu bretea subţire, care‑i tăia sînii pe mijloc aşa cum îmi place mie să văd, şi atunci m‑am dus înspre ei, adică înspre ea, şi i‑am zis servus şi ea şi‑a ridicat privirea şi mi‑a zis servus, dar tot încruntată şi botoasă a rămas şi i‑am zis atunci, nu ştiu de ce, că nu‑i dădusem niciun detaliu despre întîmplarea cu controlorii, i‑am zis am fost să văd cu amenda aia, da’ n‑am rezolvat nimic, aşa că m‑am dus la Panini şi mi‑am luat un sendviş, şi ea mi‑a zis ceva înapoi, chiar nu‑mi mai amintesc ce, şi şi‑a lăsat capul înapoi în jos şi au continuat să meargă pe alee, pe lîngă mine, şi o vreme m‑am uitat după ei, la cum mergeau unul lîngă altul, cu umerii aproape atingîndu‑li‑se, încă plouaţi şi supăraţi, lent, ezitînd parcă pînă şi să calce pe albeaţa aleii de piatră, uniţi în mod clar de ceva fragil, dar uniţi, oricît de anevoioasă ar fi fost situaţia dintre ei acum, şi eu priveam spatele fiecăruia şi mai ştiu doar că a început să‑mi pară rău atunci de banii cheltuiţi pe sendviş, bani care nu erau ai mei, pentru că nu lucram şi nici nu aveam bursă, şi nu numai asta, dar mi‑a părut rău şi de bucuria pe care am simţit‑o cît mîn casem sendvişul, ca şi cum nu aş fi avut dreptul la ea, şi pe lîngă toate astea mi s‑a făcut ciudă pe ei doi şi pe nefericirea lor, o nefericire din care, intuiam eu amar, după ceva mers în sensul marcat de aleile şerpuitoare, destul de late ele, părea că se putea ieşi totuşi cu bine, cu mult mai bine decît am ieşit eu după doar două staţii de umblat de unul singur, într‑o direcţie care n‑ar fi avut cum să fie decît cea greşită chiar dacă aş fi mers spre ea pînă la capăt
Trigger warning: moare un animal (degeaba, probabil doar ca să ne adâncim în mizeria condiției umane de om mic și meschin care e personajul Vlad - a nu se confunda, sper, cu scriitorul Vlad).
**
Citeam eu așa și când ajung pe la jumătate mă bate un gând. Bine, mă bătea gândul cam de la început, dar pe la jumătate abia am zis că poate totuși nu mi se pare. Așa că l-am întrebat pe Google și am găsit un interviu din 2019 cu Vlad Drăgoi din care citez apropo de gândul meu întrebător:
"B.C.: I-am recomandat la un moment dat unei prietene ultima ta carte de poezii, sergio leone (Charmides, 2017). Mi-a zis că i-a plăcut, s-a amuzat, dar care-i faza cu țiganii? E un pic rasist Drăgoi sau cum?
Vlad Drăgoi: Oricum mă descalifică din start întrebarea asta, oricum aș începe. Da, mă feresc, ocolesc, trec pe partea cealaltă, mă încrunt, în autobuz iau portofelul din buzunarul din spate și-l pun în față, cînd sunt la muncă ciulesc mai tare ochii și urechile, zic NU tare și apăsat cînd vor să-mi vîndă parfumuri, cînd eram mic mă lăsam oprit ca prostul, acum trec înainte, trec chiar printre, cu o palpabilă frică și enervare, și, blestemat să fiu, asta-mi face viața mai puțin plictisitoare."
Măcar nu sunt singura care s-a întrebat.
This entire review has been hidden because of spoilers.
Lectura a fost a wild ride, nu cred că aș fi putut anticipa finalul, dar a fost foarte satisfăcător. Cred că cea mai mare calitate a lui Vlad-autorul, din ce am citit până acum, este tocmai această empatie pe care o stârnește prin vulnerabilitate, dar și prin felul în care se raportează la exterior – niciodată dintr-o singură perspectivă, ceea ce oferă complexitate textelor. Poate romanul ar fi devenit obositor dacă se întindea cu mult peste cele 200 de pagini, dar așa, am trăit o poveste după care parcă îți vine să te scuturi și tu de noroi de pe pantaloni.