Un roman despre trei generații de femei, surprinse în momente de criză ale vieții lor, Trilogia sexului rătăcitor e totodată povestea unei maturizări dure, descrise prin intermediul unei autoscopii necruțătoare, care propune, dincolo de narațiunea propriu-zisă, o poetică a corporalității și a visceralului, a organicului și a vieții instinctuale. Dincolo de portretele individuale ale femeilor și de istoriile lor personale se conturează însă imaginea unei Românii în timpul războiului, în comunism și apoi în perioada tranziției, o oglindă a unor epoci care își pun decisiv amprenta asupra celor care le trăiesc.
„Într-o primă etapă a scrierii cărții m-am lăsat ghidată de imaginea unui cor polifonic de voci feminine care povestesc momente-cheie din viața lor. În cazul fiecăreia, un anumit prag emoțional sau social este depășit în chip violent, cu multă suferință. Eram într-un metrou din Paris, când am scos telefonul din buzunar, l-am deschis, și așa au apărut primele fraze. Scenele și personajele provin din fapte imaginate, trăite, fantasmate și auzite. Când am adăugat punctul final, am înțeles că este o carte despre femei, despre femeie, despre om și copilarie, despre durerosul proces al maturizării.“ – Cristina Vremeș
De fapt, titlul se referă la destinele a trei femei, etern rătăcitoare din cauza (ori poate datorită?) sexului lor, mereu discriminate, victime, agresate și discriminate, supraviețuitoare dincolo de orice, dar ale căror semne se transmit mai departe, din generație în generație, purtând „vina” de a fi femeie ca pe o cicatrice dată mai departe, la naștere, următoarei femei din familie. Totodată, niște exemple de forță, tărie mentală, exemple de „cât poate duce” un om, mai ales dacă e pentru ceea ce simte acesta că ar fi cauza „corectă”, potrivită.
Overrated. Autoarea nu este lipsita complet de talent, dar ajunge sa scrie de dragul insiruirii de cuvinte. Rar am mai vazut o carte cu atat de mult potential esuand atat de lamentabil. Povestea celor 3 femei este bine conturata la inceput si treci rapid peste deraierile de limbaj ( vanturile din panorma), dar cam pe la pagina 100 se termina totul. Nu se mai leaga, totul e innecat in metafore chinuite, femeile alea sunt acolo doar pentru ca autoarea a vrut sa mai scrie cu orice pret. Bulimia cuvintelor, cum bine ii zice ea, asta se intampla cu cartea. Pe final isi pierd complet consistenta, li se intampla lucruri doar de dragul de a li se mai intampla ceva, iar epilogul nu are nicio legatura cu povestea.
Nu foarte rea, dar nici prea bună, „Trilogia sexului rătăcitor” e o carte despre trei femei care pleacă de acasă pentru a ieși din cercul sufocant al familiei și al vieții de zi cu zi. Bunica Mariana fuge cu Luci, băiat sărac; mama Liliana se căsătorește pentru a scăpa de sub papucul mamei; iar fiica, Ada, caută ceva de dincolo de cotidian atât la mănăstire, cât și în Vama Veche.
Stilul e mereu complex și plin de cuvinte mari, indiferent dacă perspectiva e a unei femei simple de la țară sau a unei fete care citește tot ce-i pică în mână. Povestea se înscrie în curentul mizerabilist pe care-l știm și din filmele noastre: multă suferință, multe tragedii; ceea ce nu e neapărat o problemă, dar spre final începe să se piardă în o mie de experiențe care se succed rapid și în scene care par rupte unele de altele și de ce s-a întâmplat înainte.
Parca se vede ca e o carte de debut, insa se vede si ca e o carte buna. Personajele sunt bine conturate, unele descrieri sunt foarte vivide, insa ritmul e rupt uneori, iar episoade din vietile personajelor par neterminate.
Un debut promițător. Personaje bine construite, credibile, puternice. Uneori stilul e îngreunat de o încâlceală de figuri de stil, iar alteori ritmul șchioapătă, dar cartea lasă, totuși, o impresie bună.
Cristina Vremeș face un debut surprinzator, cu un roman bine închegat, cu o frază limpede si atent cumpănită și scene de mare finețe psihologică. Trei femei din trei generații, moștenind același fel violent de a-și depăși dramele, una împotriva alteia - dar legate între ele împotriva dezamăgirilor vieții.
Trecand peste subiectul principal si anume povestile de viata ale celor trei femei, cartea ascunde mai multe aspecte, unele bune, altele mai putin pe placul meu. Daca in primele capitole, aveam o persoana a III-a curioasa si distanta, pe parcursul cartii se regaseste subiectivismul si empatia personajelor, nu stiu daca din cauza faptului ca este prima carte sau este un semn intentionat de a distinge faptul ca deja personajele au format o conexiune cu cititorul. Insa, stangacia (cu scuzele de rigoare, caci sunt pe departe a fi scriitoare sau a ma identifica drept critic ) se observa din acest punct de vedere, deoarece, chiar daca avem trecerea de la neutru la participant, personajele nu se disting prin nimic anume, stilul si modul de exprimare sunt identice de la autoare la personaje. Practic personajele nu sunt aduse la viata si sunt reduse la modul de exprimare al autoarei. Cuvintele nu mi se par atat de pompoase precum am vazut intr-un review, dar pot fi de acord ca unele nu sunt plasate corespunzator sau pot face lectura plicticoasa pentru ca nu au o relevanta anume. Per total am trait cartea, am plans, am zambit. A fost o lectura placuta, cu multe semnificatii profunde din viata unor femei in trei perioade de timp diferite ale Romaniei care au incercat sa isi depaseasca stadiul incipient.
,,Era o voce în sine care dorea evadarea, fuga, era dorinţa de a se arunca în necunoscut, de a se zdruncina pe sine pentru a regăsi gustul existenţei întețit."
Iubesc această carte care m-a făcut să mă simt apropiată de mama (victimă a criticilor bunicii), așa cum sunt și femeile din cartea Cristinei. E vorba de femei care se pierd, care nu mai știu să recunoască iubirea, dar care fac tot ce pot pentru a se salva. Mi-a plăcut fiecare paragraf si m-am bucurat că a atins idei precum:
- dorința copilului nedorit de a fi pe placul celorlalți („ca să acceadă la dreptul de a exista, trebuia să seducă lumea înconjurătoare, să fie duplicitară din fașă, să-și ascundă nevoile și să joace rolul copilului seren")
- parentificarea copiilor („ar trebui să o scot la întâlnire în oraș, eu sunt gagicuțul ei, în lipsa unui bărbat în casă eu sunt suplinitorul, eu aranjez firele de la televizor, cumpăr sticle grele de apă minerală, dau zăpada la mașină...)
- acceptarea criticilor în numele „iubirii" („Se amuza să-mi strângă un strat de piele și să îmi arate celulita incipientă. La început mă făcea prostuță, apoi incultă.")
- disperarea bunicii de a trăi în ciuda celorlalți („Stingerea ei treptată se făcea cu mult zgomot, nemulțumiri, detalii de organizare, ce anesteziau posibilitatea oricărei dureri și lucidități.")
- suferința psihică care devine suferință fizică („Dacă această pierdere de sine se traducea într-o patologie a sinuzitelor în cazul meu, sângerările și ficatul sfârtecat în cazul bunicii Mariana, acest factor necunoscut ce se transmitea pe filiație maternă se manifesta prin vertijuri în cazul mamei...")
- bulimie, cititul și promiscuitatea ca mecanisme de luptă împotriva depresiei și multe altele.
"Niciodată nu era îndeajuns. Niciodată nu aveam îndeajuns de multe cuvinte. Întotdeauna mai rămânea ceva de spus. Întotdeauna rămânea o textură neexplorată, o bucată de lume nespusă. Fără înlănțuirea lor, nu eram nimic, prăvalindu-mă într-un cotidian fără caimac. Eram stângace, urât mirositoare, și realitatea la fel, atunci când cuvintele dispăreau."
Simpatică, interesant scrisă, dar prea lungă și monotonă pentru gustul meu. Merge puțin pe cărările bătute de Ioana Nicolaie. Ar putea fi un foarte bun roman de debut.