Poezia Kristei Szöcs, extrem de muzicală, extrem de depresivă, este puternică în sensul în care cineva poate să ajungă la un limbaj al semnelor diseminării sentimentelor într-o lume pe care eu niciodată nu am să o pot vedea, dar pe care mi-o imaginez ca pe o lume a unei splendori depresive și asumate. Poezia Kristei nu e deloc feministă, nu este deloc erotică la modul grosolan. Îi doresc să devină o mare poetă a interiorității ei, printr-un limbaj al unei amintiri care să nu sufoce poezia, ci mai degrabă să o deschidă spre lume. Angela Marinescu
Dar și eu sunt un om al exceselor, dar și universul meu e un univers ecou, îți vine deseori să exclami în vreme ce citești cartea Kristei Szöcs; fiindcă e atâta enormă căldură umană în ea, fiindcă hașurează atâtea zone vitale ale umanității noastre post-umane, încât e imposibil să nu te regăsești și pe tine în paginile ei. Și să nu te înțelegi. E imposibil să citești cartea ei & să nu te împaci cu tine. Cel puțin temporar. Ăsta e unul dintre cele câteva lucruri esențiale pe care literatura le poate face pentru noi – iar asta face din Krista Szöcs una dintre poetele esențiale ale generației ei. Radu Vancu
O distopie cu nume de oraș plus un cuminte excesiv sau invers. O deconstrucție interioară, o strămutare dincolo de utopie și distopie, o fericire în imaginarul exceselor. La sfârșit te întrebi: berlin? ce e berlin? unde e berlin, am fost vreodată acolo? oricine poate merge acolo? e un substantiv comun? Nici excesul, nici Berlinul nu sunt ceea ce par a fi atunci când călătorești cu Krista. Și nici măcar poezia, deși ea e prezentă peste tot, ea unifică lumile-ntre ele. Et in Berlin ego. Svetlana Cârstean
Krista Szöcs (n. 1990, Sibiu) A terminat masterul la Facultatea de Litere si Arte din Sibiu, cu o disertatie despre post-punk si poezie. Este editor al revistei Zona Noua si unul dintre organizatorii festivalului cu acelasi nume. In anul 2013 a debutat cu volumul de poezie Cu genunchii la gura, iar in 2017 i-a fost publicata o placheta, locked in silence, in cadrul proiectului Poetry will be made by all, din Zürich.
nu sunt nici mini-scene, nici o poveste întreagă cu cronologie proprie – poemele curg unul într-altul, se întorc, cu o mișcare extrem de naturală, cum sunt pendulările noastre sufletești. m a s t e r p i e c e
3.25⭐ E o scriitură faină, dar mesajul nu m-a atins... Cred că sunt într-o perioadă prea bună ca să pot înțelege sentimentele transmise aici, deși am trecut prin ele de-a lungul vieții. Cred că e foarte important momentul citirii unui volum de poezie, și la mine nu a fost să fie acum. Totuși, îl apreciez, nu pot zice că nu mi-a placut. Îl recomand într-o perioadă mai proastă a vieții, s-ar putea să rezonați și să nu vă mai simțiți atât de singuri. Sending love ❤️
E un pic de "berlin" in fiecare dintre noi, un volum pe care nu-l poti lasa din mana pana nu ajungi la final si pe care ai vrea sa il recitesti imediat cum l-ai inchis.
Nu citesc eu poezie des, dar și când o fac, am norocul să dau peste câte o carte care să mă pună pe recitiri la foc continuu. Am dat de berlin în jurnalul lui Radu Vancu după ce o mai citisem, cumva în fugă, cumva cu scepticism, acum ceva vreme. Atunci nu mi-a atras atenția, însă acum contextul s-a dovedit ceva mai propice receptării ei și am descoperit o comoară. Krista Szöcs spune fără să numească cum e să simți absențe, cum e să tânjești dupa apropieri, să le dorești și să fugi în alt loc pentru a uita de ele. Iar Berlinul, pare-mi-se, devine aici acest refugiu tout à fait înșelător tocmai pentru că în loc să alunge lipsurile romanțioase, le proiectează pe zidurile și străzile sale având pe fundal The Cure și Karpov not Kasparov. Concret, /mă îndrept/ și toată suita de /sunt un om al exceselor/ au ceva din maniera dulce și tristă a acceptării stării de fapt fără opoziție și fără crâcneală, fără teamă și fără revoltă, cu o îngăduință care transformă totul în tandrețe și depresie. O tandrețe depresivă aș spune, o depresie tandră, fără însă ca sentimentalul să facă din acestea ceva acaparant, ceva greu de dus. E acolo o lejeritate a trăirii care face ca gustul dulceag al regăsirii să apară brusc și să nu mai dispară până la final.
sunt un om al exceselor pentru că, atunci când citesc paul auster, îl citesc până la capăt.
tremuratul tău e la fel de silențios ca al meu tinerețe epuiza(n)tă nu mă pot mișca de aici eliberez tot ce pot balonul luna mare, luminoasă, aproape
pași înceți către culise
absența ta e singurul exemplu valabil într-o lume unde siberia e cel mai friguros loc pe care ți-l poți imagina
Apreciez poezia Kristei, dar nu avem chimie, cum s-ar zice in ronglish. Nu pot sa explic foarte bine de ce. Doar ca nu. E o poezie smart, apreciez conceptul, alternanta formatului, insertiile muzicale, peisajul liric pe care il creeaza. Liked but not loved.
Mi-ar fi placut sa zic lucruri bune despre acest volum, pentru ca simt ca s-a incercat ceva acolo, poate s-o fi incercat, dar nu pentru mine, nu azi si nu in momentul dat.
Formatul a fost interesant, cu piese, cu proza, cu versuri jucause pe pagina, dar nu a fost suficient sa ma prinda.
Destul de disjointed, am simtit-o ca pe o adunatura de ganduri pe care le scrii din cand in cand intr-un notepad cand iti vin, nu am aflat prea multe despre lumea interioara a autorului, despre cine este, cine vrea si nu vrea sa fie.
“mă gândesc acum cât de des am închis ochii în ultimii zeci de ani privind acele fețe de oameni pe care nu le-am putut înțelege. au devenit ceva insesizabil, un miros de mucegai cu care te obișnuiești. și nu îl mai simți. sunt un om al exceselor pentru că tot ce gândesc este gândit de încă o mie de ori și tot de o mie de ori îmi cer scuze pentru gândurile mele. basul se aude mai tare în urechea stângă decât în cea dreaptă. nu știu dacă ritmul tobei e în sincron cu inima sau invers.
vreau creierul meu să fie mai gol decât pușculița unui copil de zece ani.”
acasă e doar un cuvânt din dicționar folosit de oameni pentru a identifica locul unde trebuie să ajungă după o zi grea. după o beție. după o despărțire. […] sau atunci când cineva îți lipsește atât de mut încât ai gura uscată, te întinzi pe canapea și numeri de câte ori soarele a venit și a plecat de la fereastră. câmpul singurătății este, cu siguranță, cel domestic.