What do you think?
Rate this book
Declarație de iubire
„Paginile acestei cărţi s-au născut dintr-o idee simplă: fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulţi – pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om face faţă la ce i se întâmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu în viaţă), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori! –, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt.
Despre asemenea oameni este vorba în această carte. Ei poartă numele de Monica şi Virgil Ierunca, Noica sau Creţia, Sebastian sau Dragomir, Henri Wald, Andrei Pleşu sau Horia Bernea. Cu excepţia lui Mihail Sebastian, pe toţi ceilalţi i-am întâlnit în carne şi oase şi ei sunt cei care mi-au construit sau mi-au influenţat destinul.“ (Gabriel LIICEANU)
Despre asemenea oameni este vorba în această carte. Ei poartă numele de Monica şi Virgil Ierunca, Noica sau Creţia, Sebastian sau Dragomir, Henri Wald, Andrei Pleşu sau Horia Bernea. Cu excepţia lui Mihail Sebastian, pe toţi ceilalţi i-am întâlnit în carne şi oase şi ei sunt cei care mi-au construit sau mi-au influenţat destinul.“ (Gabriel LIICEANU)
176 pages, Paperback
First published January 1, 2001
14 people are currently reading
257 people want to read
About the author
Gabriel Liiceanu
123 books297 followersGabriel Liiceanu este un filozof, interpret și scriitor român. Discipol al filozofului Constantin Noica, în perioada comunistă s-a făcut remarcat ca interpret al filozofului german Martin Heidegger. Din 1990 este directorul Editurii Humanitas, una dintre cele mai importante instituții culturale române, proiect formulat în anii Școlii de la Păltiniș.
După Revoluția din 1989 a participat la principalele dezbateri publice din spațiul cultural și politic românesc, dobândind statutul de intelectual public important, dar stârnind în același timp și critici acerbe. În 1995 a apărut filmul documentar Apocalipsa după Cioran, după un scenariu de Gabriel Liiceanu, conținând singurul interviu românesc filmat al filozofului Emil Cioran. După 2000, a realizat împreună cu Andrei Pleșu emisiuni culturale de televiziune (Altfel, la Realitatea TV și 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu la TVR1). În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și al Grupului pentru Dialog Social.
După Revoluția din 1989 a participat la principalele dezbateri publice din spațiul cultural și politic românesc, dobândind statutul de intelectual public important, dar stârnind în același timp și critici acerbe. În 1995 a apărut filmul documentar Apocalipsa după Cioran, după un scenariu de Gabriel Liiceanu, conținând singurul interviu românesc filmat al filozofului Emil Cioran. După 2000, a realizat împreună cu Andrei Pleșu emisiuni culturale de televiziune (Altfel, la Realitatea TV și 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu la TVR1). În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și al Grupului pentru Dialog Social.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 11 of 11 reviews
November 14, 2019
Am admirat mereu la Gabriel Liiceanu respectul său nedisimulat atât pentru înaintași, cât și pentru congeneri sau tineri. Și acest volum vorbește despre admirație și respect mai mult ca oricare altul.
Deși ediția 2015 este îmbogățită cu texte noi și alte câteva portrete, în inima mea rămâne ediția din 2001. Pentru că în ea era inclus și cel mai frumos eseu despre dragostea pentru cărți.
"Dans cu o carte" de Gabriel Liiceanu
Cum pătrunde spiritul în lume? Pe ce canale o idee apărută în intimitatea minţii cuiva ajunge să cuprindă lumea — să o înalţe sau să o distrugă?
De aici miracolul cărţilor: cum pot ele, cu inaparenţa lor, să ne mute din locul în care sîntem?
Senzaţia că, odată intrate în lume, cărţile lucrează în clandestinitate. Lor li se potriveşte felul în care Hamlet vorbeşte despre fantoma tatălui său: old mole, „cîrtiţă bătrînă". Ea scoate la lumină într-un tîrziu rezultatul faptei sale desfăşurate într-o regiune a lumii pe care noi nu o cunoaştem.
De aceea autorii sînt agenţii cei mai secreţi ai lumii: nu e limpede nici cum acţionează ei, nici asupra cui, nici ce rezultate dau; şi nici măcar nu e limpede că ceea ce se întîmplă în lume e rezultatul nemijlocit al faptei lor. Sigur este doar că, ascunşi de ochii lumii sau uitaţi, ei lucrează pe termen lung.
Privite, cărţile par nespus de sfioase. Ele nu vin niciodată spre tine. Ca într-o medievală iubire, tu trebuie, întotdeauna, să le cauţi şi să te duci către ele. Fiinţa lor este aşteptare pură. Le va deschide cineva pentru a le face, astfel, să înceapă să fie?
Tăcerea cărţilor şi rugămintea lor nerostită. Ele nu-şi pot cere „dreptul de a fi deschise". Cărţile nu fac grevă, pentru a fi citite. Tot ce pot face este să ceară îndurare din partea cititorului care nu este încă.
Cînd privesc peretele unei biblioteci, îmi vine în minte scena balului din Război şi pace. Doamnele aliniate, aşteptînd, de-a lungul peretelui. Spaima Nataşei că nimeni nu o va invita la dans. Expresia încremenită a chipului ei, „gata deopotrivă şi de deznădejde, şi de extaz". Iar apoi, prinţul Andrei care se apropie şi îi propune un „rond de vals". „De cînd te aşteptam", pare că spune Nataşa, iar zîmbetul i se iveşte pe faţă „în locul lacrimilor ce stătuseră să o podidească". Şi, „speriată şi fericită", îşi sprijină mîna pe umărul prinţului Andrei.
Splendid în scena aceasta este că prinţul Andrei o descoperă pe Nataşa din întîmplare, pentru că discuţia la care participă îl plictiseşte şi pentru că, în fond, Bezuhov e cel care-l roagă să o invite pe Nataşa. Ochii prinţului trecuseră înainte peste ea, fără ca el să o vadă. Ar fi putut tot atît de bine, hotărîndu-se să danseze, să o invite pe verişoara Nataşei, pe Sonia, sau pe cea mai frumoasă femeie a Petersburgului, pe contesa Bezuhova, care de altminteri deschide balul. Prinţul o alege deci din întîmplare pe Nataşa care aşteaptă tremurînd.
Dar alegînd-o şi dansînd cu ea, Bolkonski descoperă că, din toate femeile care luau parte la cel mai strălucitor bal al anului, Nataşa, o fetişcană încă, cu „braţele ei slabe şi urîte", era cea mai frumoasă. Ascunsă pînă atunci în mulţimea indistinctă a doamnelor din sala de bal, frumuseţea ei devine dintr-o dată, prin alegerea lui Bolkonski, vizibilă. Prinţul, care era, spune Tolstoi, „unul din cei mai buni dansatori ai timpului său", o ridică, prin alegerea lui, pe soclul propriei ei splendori. Abia aleasă şi abia dansînd, Nataşa devine aparentă în frumuseţea ei.
Cărţile aliniate, aşteptînd, de-a lungul peretelui. Privirea distrată care trece peste ele, fără să se hotărască asupra uneia anume. Apoi mîna care se întinde, care scoate o carte din raft, care o deschide. Dansul poate începe. Dans cu o carte.
Îi e totuna unei cărţi în ce împrejurări va fi deschisă: într-o bibliotecă, într-o chilie, pe masa de studiu de acasă, în pat, în tramvai, sub un felinar, în tren. Important este ca ea să fie citită — şi, astfel, să fie mîntuită de aparenţa de simplu obiect rătăcit printre alte obiecte. Pentru că oricît de arătoasă ar fi, cartea nu există încă în simpla ei materialitate. Ea nu este un obiect, ci un obiect de citit şi, astfel, singurul corp spiritual existent pe lume.
„Librarii, domnul meu, sînt cei mai mari codoşi, în fiecare zi îi împing pe oameni în braţele cîte unei cărţi. Şi unde mai pui că după nopţile petrecute în tovărăşia unor asemenea iubite rămîi nu numai vlăguit, dar şi cu minţile rătăcite."
Shakespeare, Hamlet, actul II, scena 2 (replică apocrifă).
Splendoarea cărţii este că ea nu se impune de la sine. Alături de foame, de frig şi de eros, nu există nevoia irepresibilă de a citi. Cartea nu este „cea de toate zilele" — ca pîinea, ca apa, ca hainele. Nu citeşti aşa cum resimţi nevoia de a mînca atunci cînd îţi este foame. Întîlnirea cu cartea nu are loc în virtutea unui instinct. În fapt, „se poate" şi fără ea.
Înseamnă atunci că „nevoia de carte" e rezultatul unei domesticiri, al unui elevage, al unei „crescătorii de oameni". Cei care ajung să aibă nevoie de carte sînt crescuţi şi antrenaţi de un „crescător" şi ei se nasc înăuntrul omenirii aşa cum se naşte o rasă nouă de câini sau de cai.
Gîndul lui Platon despre neajutorarea cărţii: odată aruncată în lume, ea se desparte de autorul ei şi intră în tăcerea tautologică a textului; ea nu poate nici să pledeze în apărarea adevăratului sens şi nici să se ascundă atunci cînd este cazul. Logosul scris intră în lume fără asistenţa tatălui său. Nimeni nu mai este lîngă el pentru a-l putea apăra.
Iar autorul, care pare să vorbească prin text, odată ce s-a despărţit de el, intră la rîndul lui în tăcere. Expusă şi părăsită, cartea „se mişcă în toate direcţiile" şi este obligată să suporte tot ceea ce se poate imagina în intervalul dintre un act de iubire şi un viol, dintre sensul răstălmăcit şi suprema inteligenţă.
„A crede pe cuvînt." - Dacă am putut creşte în timp este pentru că ne-am crezut, unii pe alţii, pe cuvînt. Orice carte este un principiu de economie. Ea depozitează experienţa făcută de altul şi astfel mă scuteşte de reiterarea ei. Cuvintele şi-ar pierde rostul dacă fiecare ar trebui să facă pe cont propriu ceea ce alţii au făcut deja înaintea lui. Dacă am trăi experimentînd la tot pasul în chip originar, atunci vieţile noastre ar trebui să aibă vîrsta omenirii. Şi invers, omenirea nu ar fi depăşit niciodată experienţa pe care o face un om într-o viaţă, dacă noi nu „am fi crezut pe cuvînt". Pentru a înainta în istorie, oamenii au trebuit să se creadă pe cuvînt, adică să scrie cărţi şi să le citească.
Prezumţia de bună-credinţă de care beneficiază fiecare autor. Tocmai pentru că omenirea a avansat crezînd pe cuvînt", a minţi cu ajutorul cuvîntului scris este un atentat la adresa umanităţii.
Definiţii ale cărţii. De ce citim?
Justificarea igienică (Noica) — Pentru că nu numai trupul, ci şi spiritul poate fi „nespălat", cititul este un mijloc de a-ţi face toaleta în ordinea spiritului. Cartea ca element central în igiena mentală. Spiritul are şi el nevoie de o dietă; el „arată" după cum îl hrăneşti. Cum poţi să te îndobitoceşti necitind.
Citim pentru că sîntem fiinţe de interval — Ţuţea: „în afară de cărţi nu trăiesc decât dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că nu au raţiune, ceilalţi pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă." Cînd ne reprezentăm spiritul pur cu ajutorul undei şi al luminii, noi continuăm să facem apel la „corporalitate", fiind de fapt incapabili să înţelegem instantaneitatea comunicării într-un sistem în care corpul nu există. Privit de la acest nivel, cuvîntul — scris şi vorbit — este o reparaţie ingenioasă a stării de dizgraţie (dar bolovănos şi căznit, dacă e comparat cu locul de unde am căzut), iar cărţile, în raport cu comunicarea divină, nu sînt decît cîrje improvizate în mersul către un absolut ieşit din raza nemijlocirii.
Principiul dezdepărtării — „Cartea e un mijloc de a sta de vorbă cu departele tău" (Noica). — „Cărţile sînt scrisori mai groase scrise prietenilor" (Jean Paul).
În ambele cazuri este vorba de telecomunicaţie, de anularea depărtării. Datorită cărţii pot sta de vorbă cu cel care nu e lîngă mine. Pot fi contemporan cu un gînditor latin care a trăit cu două milenii în urmă sau pot sta de vorbă cu cineva care nu s-a născut încă. Pot deveni, ca cititor sau autor, contemporan cu omenirea toată. Sau, datorită cărţii, pot să mă „întîlnesc" cu cineva care locuieşte pe cealaltă faţă a planetei. În toate aceste cazuri autorul scrierii şi primitorul ei nu se cunosc şi, cel mai adesea, ei se întîlnesc venind din lumi şi din epoci diferite.
Ideea lui Sloterdijk că umanismul a apărut ca o telecomunicaţie născătoare de prietenie în mediul scrierii. Cultura umanistă este în mod esenţial epidemie erotică avînd ca virus cartea. Orice pagină scrisă este o „seducţie la distanţă", o „erotică a depărtării".
Toată cultura Apusului, spune Sloterdijk, este bazată pe o „poştă catenară". Inaugurali fiind, grecii n-au imaginat niciodată lucrul la care aveau să dea naştere. Ei n-au ştiut că sînt la începutul unui lanţ de „scrisori mai groase" care vor traversa şi circumscrie un spaţiu spiritual numit Europa. Ei nu ştiau că inventă un continent scriind scrisori prietenilor din Italia şi, prin ei, întregii modernităţi.
Umanismul se bazează pe:
1. Ideea că spiritul poate fi cultivat (instrucţie, pedagogie, paidee, educaţie etc).
2. Ideea că spiritul poate fi depozitat. Metoda de depozitare a spiritului este cartea. „Depozitul de spirit" se numeşte bibliotecă.
3. Ideea că edificiul uman depinde de calitatea cărămizii din care e construit. Lumea poate fi deci schimbată prin modelarea spiritului, prin „iluminarea" lui, aşadar prin cărţi.
Cărţile şi ideile depozitate în ele devin mijloacele de realizare a sintezei culturale şi politice a unei comunităţi şi, la limită, a întregii omeniri. Naţiunile moderne aşa s-au născut: prin „scrisori groase" scrise de o mînă de oameni concetăţenilor lor şi prin alţii mulţi, numiţi „profesori", care „descifrau semnele iubirii umane peste veacuri" (Sloterdijk).
Proiectul umanist este un proiect „culturalist" avînd în centrul său cartea.
Dezavantajul cărţii, faptul că trebuie deschisă (ceea ce, în pofida aparenţelor, implică după cum am văzut un efort considerabil), o face vulnerabilă ca metodă de acoperire a distanţelor dintre membrii unei comunităţi. Astăzi distanţele dintre oameni nu se mai acoperă prin „scrisori groase", ci prin media, în esenţă prin aparate care pot fi „deschise" printr-o simplă apăsare de buton. Sinteza socială nu mai e astăzi o chestiune de carte, ci de „navigare" pe ecrane, fără riscuri şi fără efort.
Proiectul umanist pe care s-a întemeiat istoria Occidentului a luat astăzi sfîrşit. Locul dansului cu o carte l-a luat channel surfing-ul, „zappajul", balansul pe internet, pe scurt dansul cu un ecran. În „lupta" dintre carte şi ecran, a decis fiinţa leneşă a omului.
Să vorbeşti despre carte ca despre o fiinţă vie. Altminteri cum ai putea-o iubi?
În fond, gîndiţi-vă ce se întîmplă cu cărţile: le dorim, le avem, ne bucurăm de ele, ne plictisesc, le părăsim, le regăsim, ne pierdem în ele, le îngropăm numele în adîncul nostru şi, dacă e nevoie, îl uităm. Nu aşa arată toate iubirile noastre”?
Deși ediția 2015 este îmbogățită cu texte noi și alte câteva portrete, în inima mea rămâne ediția din 2001. Pentru că în ea era inclus și cel mai frumos eseu despre dragostea pentru cărți.
"Dans cu o carte" de Gabriel Liiceanu
Cum pătrunde spiritul în lume? Pe ce canale o idee apărută în intimitatea minţii cuiva ajunge să cuprindă lumea — să o înalţe sau să o distrugă?
De aici miracolul cărţilor: cum pot ele, cu inaparenţa lor, să ne mute din locul în care sîntem?
Senzaţia că, odată intrate în lume, cărţile lucrează în clandestinitate. Lor li se potriveşte felul în care Hamlet vorbeşte despre fantoma tatălui său: old mole, „cîrtiţă bătrînă". Ea scoate la lumină într-un tîrziu rezultatul faptei sale desfăşurate într-o regiune a lumii pe care noi nu o cunoaştem.
De aceea autorii sînt agenţii cei mai secreţi ai lumii: nu e limpede nici cum acţionează ei, nici asupra cui, nici ce rezultate dau; şi nici măcar nu e limpede că ceea ce se întîmplă în lume e rezultatul nemijlocit al faptei lor. Sigur este doar că, ascunşi de ochii lumii sau uitaţi, ei lucrează pe termen lung.
Privite, cărţile par nespus de sfioase. Ele nu vin niciodată spre tine. Ca într-o medievală iubire, tu trebuie, întotdeauna, să le cauţi şi să te duci către ele. Fiinţa lor este aşteptare pură. Le va deschide cineva pentru a le face, astfel, să înceapă să fie?
Tăcerea cărţilor şi rugămintea lor nerostită. Ele nu-şi pot cere „dreptul de a fi deschise". Cărţile nu fac grevă, pentru a fi citite. Tot ce pot face este să ceară îndurare din partea cititorului care nu este încă.
Cînd privesc peretele unei biblioteci, îmi vine în minte scena balului din Război şi pace. Doamnele aliniate, aşteptînd, de-a lungul peretelui. Spaima Nataşei că nimeni nu o va invita la dans. Expresia încremenită a chipului ei, „gata deopotrivă şi de deznădejde, şi de extaz". Iar apoi, prinţul Andrei care se apropie şi îi propune un „rond de vals". „De cînd te aşteptam", pare că spune Nataşa, iar zîmbetul i se iveşte pe faţă „în locul lacrimilor ce stătuseră să o podidească". Şi, „speriată şi fericită", îşi sprijină mîna pe umărul prinţului Andrei.
Splendid în scena aceasta este că prinţul Andrei o descoperă pe Nataşa din întîmplare, pentru că discuţia la care participă îl plictiseşte şi pentru că, în fond, Bezuhov e cel care-l roagă să o invite pe Nataşa. Ochii prinţului trecuseră înainte peste ea, fără ca el să o vadă. Ar fi putut tot atît de bine, hotărîndu-se să danseze, să o invite pe verişoara Nataşei, pe Sonia, sau pe cea mai frumoasă femeie a Petersburgului, pe contesa Bezuhova, care de altminteri deschide balul. Prinţul o alege deci din întîmplare pe Nataşa care aşteaptă tremurînd.
Dar alegînd-o şi dansînd cu ea, Bolkonski descoperă că, din toate femeile care luau parte la cel mai strălucitor bal al anului, Nataşa, o fetişcană încă, cu „braţele ei slabe şi urîte", era cea mai frumoasă. Ascunsă pînă atunci în mulţimea indistinctă a doamnelor din sala de bal, frumuseţea ei devine dintr-o dată, prin alegerea lui Bolkonski, vizibilă. Prinţul, care era, spune Tolstoi, „unul din cei mai buni dansatori ai timpului său", o ridică, prin alegerea lui, pe soclul propriei ei splendori. Abia aleasă şi abia dansînd, Nataşa devine aparentă în frumuseţea ei.
Cărţile aliniate, aşteptînd, de-a lungul peretelui. Privirea distrată care trece peste ele, fără să se hotărască asupra uneia anume. Apoi mîna care se întinde, care scoate o carte din raft, care o deschide. Dansul poate începe. Dans cu o carte.
Îi e totuna unei cărţi în ce împrejurări va fi deschisă: într-o bibliotecă, într-o chilie, pe masa de studiu de acasă, în pat, în tramvai, sub un felinar, în tren. Important este ca ea să fie citită — şi, astfel, să fie mîntuită de aparenţa de simplu obiect rătăcit printre alte obiecte. Pentru că oricît de arătoasă ar fi, cartea nu există încă în simpla ei materialitate. Ea nu este un obiect, ci un obiect de citit şi, astfel, singurul corp spiritual existent pe lume.
„Librarii, domnul meu, sînt cei mai mari codoşi, în fiecare zi îi împing pe oameni în braţele cîte unei cărţi. Şi unde mai pui că după nopţile petrecute în tovărăşia unor asemenea iubite rămîi nu numai vlăguit, dar şi cu minţile rătăcite."
Shakespeare, Hamlet, actul II, scena 2 (replică apocrifă).
Splendoarea cărţii este că ea nu se impune de la sine. Alături de foame, de frig şi de eros, nu există nevoia irepresibilă de a citi. Cartea nu este „cea de toate zilele" — ca pîinea, ca apa, ca hainele. Nu citeşti aşa cum resimţi nevoia de a mînca atunci cînd îţi este foame. Întîlnirea cu cartea nu are loc în virtutea unui instinct. În fapt, „se poate" şi fără ea.
Înseamnă atunci că „nevoia de carte" e rezultatul unei domesticiri, al unui elevage, al unei „crescătorii de oameni". Cei care ajung să aibă nevoie de carte sînt crescuţi şi antrenaţi de un „crescător" şi ei se nasc înăuntrul omenirii aşa cum se naşte o rasă nouă de câini sau de cai.
Gîndul lui Platon despre neajutorarea cărţii: odată aruncată în lume, ea se desparte de autorul ei şi intră în tăcerea tautologică a textului; ea nu poate nici să pledeze în apărarea adevăratului sens şi nici să se ascundă atunci cînd este cazul. Logosul scris intră în lume fără asistenţa tatălui său. Nimeni nu mai este lîngă el pentru a-l putea apăra.
Iar autorul, care pare să vorbească prin text, odată ce s-a despărţit de el, intră la rîndul lui în tăcere. Expusă şi părăsită, cartea „se mişcă în toate direcţiile" şi este obligată să suporte tot ceea ce se poate imagina în intervalul dintre un act de iubire şi un viol, dintre sensul răstălmăcit şi suprema inteligenţă.
„A crede pe cuvînt." - Dacă am putut creşte în timp este pentru că ne-am crezut, unii pe alţii, pe cuvînt. Orice carte este un principiu de economie. Ea depozitează experienţa făcută de altul şi astfel mă scuteşte de reiterarea ei. Cuvintele şi-ar pierde rostul dacă fiecare ar trebui să facă pe cont propriu ceea ce alţii au făcut deja înaintea lui. Dacă am trăi experimentînd la tot pasul în chip originar, atunci vieţile noastre ar trebui să aibă vîrsta omenirii. Şi invers, omenirea nu ar fi depăşit niciodată experienţa pe care o face un om într-o viaţă, dacă noi nu „am fi crezut pe cuvînt". Pentru a înainta în istorie, oamenii au trebuit să se creadă pe cuvînt, adică să scrie cărţi şi să le citească.
Prezumţia de bună-credinţă de care beneficiază fiecare autor. Tocmai pentru că omenirea a avansat crezînd pe cuvînt", a minţi cu ajutorul cuvîntului scris este un atentat la adresa umanităţii.
Definiţii ale cărţii. De ce citim?
Justificarea igienică (Noica) — Pentru că nu numai trupul, ci şi spiritul poate fi „nespălat", cititul este un mijloc de a-ţi face toaleta în ordinea spiritului. Cartea ca element central în igiena mentală. Spiritul are şi el nevoie de o dietă; el „arată" după cum îl hrăneşti. Cum poţi să te îndobitoceşti necitind.
Citim pentru că sîntem fiinţe de interval — Ţuţea: „în afară de cărţi nu trăiesc decât dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că nu au raţiune, ceilalţi pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă." Cînd ne reprezentăm spiritul pur cu ajutorul undei şi al luminii, noi continuăm să facem apel la „corporalitate", fiind de fapt incapabili să înţelegem instantaneitatea comunicării într-un sistem în care corpul nu există. Privit de la acest nivel, cuvîntul — scris şi vorbit — este o reparaţie ingenioasă a stării de dizgraţie (dar bolovănos şi căznit, dacă e comparat cu locul de unde am căzut), iar cărţile, în raport cu comunicarea divină, nu sînt decît cîrje improvizate în mersul către un absolut ieşit din raza nemijlocirii.
Principiul dezdepărtării — „Cartea e un mijloc de a sta de vorbă cu departele tău" (Noica). — „Cărţile sînt scrisori mai groase scrise prietenilor" (Jean Paul).
În ambele cazuri este vorba de telecomunicaţie, de anularea depărtării. Datorită cărţii pot sta de vorbă cu cel care nu e lîngă mine. Pot fi contemporan cu un gînditor latin care a trăit cu două milenii în urmă sau pot sta de vorbă cu cineva care nu s-a născut încă. Pot deveni, ca cititor sau autor, contemporan cu omenirea toată. Sau, datorită cărţii, pot să mă „întîlnesc" cu cineva care locuieşte pe cealaltă faţă a planetei. În toate aceste cazuri autorul scrierii şi primitorul ei nu se cunosc şi, cel mai adesea, ei se întîlnesc venind din lumi şi din epoci diferite.
Ideea lui Sloterdijk că umanismul a apărut ca o telecomunicaţie născătoare de prietenie în mediul scrierii. Cultura umanistă este în mod esenţial epidemie erotică avînd ca virus cartea. Orice pagină scrisă este o „seducţie la distanţă", o „erotică a depărtării".
Toată cultura Apusului, spune Sloterdijk, este bazată pe o „poştă catenară". Inaugurali fiind, grecii n-au imaginat niciodată lucrul la care aveau să dea naştere. Ei n-au ştiut că sînt la începutul unui lanţ de „scrisori mai groase" care vor traversa şi circumscrie un spaţiu spiritual numit Europa. Ei nu ştiau că inventă un continent scriind scrisori prietenilor din Italia şi, prin ei, întregii modernităţi.
Umanismul se bazează pe:
1. Ideea că spiritul poate fi cultivat (instrucţie, pedagogie, paidee, educaţie etc).
2. Ideea că spiritul poate fi depozitat. Metoda de depozitare a spiritului este cartea. „Depozitul de spirit" se numeşte bibliotecă.
3. Ideea că edificiul uman depinde de calitatea cărămizii din care e construit. Lumea poate fi deci schimbată prin modelarea spiritului, prin „iluminarea" lui, aşadar prin cărţi.
Cărţile şi ideile depozitate în ele devin mijloacele de realizare a sintezei culturale şi politice a unei comunităţi şi, la limită, a întregii omeniri. Naţiunile moderne aşa s-au născut: prin „scrisori groase" scrise de o mînă de oameni concetăţenilor lor şi prin alţii mulţi, numiţi „profesori", care „descifrau semnele iubirii umane peste veacuri" (Sloterdijk).
Proiectul umanist este un proiect „culturalist" avînd în centrul său cartea.
Dezavantajul cărţii, faptul că trebuie deschisă (ceea ce, în pofida aparenţelor, implică după cum am văzut un efort considerabil), o face vulnerabilă ca metodă de acoperire a distanţelor dintre membrii unei comunităţi. Astăzi distanţele dintre oameni nu se mai acoperă prin „scrisori groase", ci prin media, în esenţă prin aparate care pot fi „deschise" printr-o simplă apăsare de buton. Sinteza socială nu mai e astăzi o chestiune de carte, ci de „navigare" pe ecrane, fără riscuri şi fără efort.
Proiectul umanist pe care s-a întemeiat istoria Occidentului a luat astăzi sfîrşit. Locul dansului cu o carte l-a luat channel surfing-ul, „zappajul", balansul pe internet, pe scurt dansul cu un ecran. În „lupta" dintre carte şi ecran, a decis fiinţa leneşă a omului.
Să vorbeşti despre carte ca despre o fiinţă vie. Altminteri cum ai putea-o iubi?
În fond, gîndiţi-vă ce se întîmplă cu cărţile: le dorim, le avem, ne bucurăm de ele, ne plictisesc, le părăsim, le regăsim, ne pierdem în ele, le îngropăm numele în adîncul nostru şi, dacă e nevoie, îl uităm. Nu aşa arată toate iubirile noastre”?
December 27, 2018
Obsesia mea "sa stam de vorba" si Europa Libera...
February 26, 2025
Gaseste pe cineva care te iubeste cum Gabriel Liiceanu il iubeste pe Emil Cioran
May 6, 2020
I did not expect to truly like this book, but I ended up loving it. Already having the deepest respect for Noica and Steinhardt, I was fascinated to find in "Declaratie de iubire" an intricate world of philosophy and culture in general, regenerated by exceptional people who, in spite of the repression instituted by the communist regime, never lost their spiritual vigour. After reading this book, I was taken aback by an irresistible urge of reading anything by Alexandru Dragomir and Petre Tutea, who are now on the top of my to-read list.
September 6, 2025
Declaration of Love aka Declaratie de Iubire by Gabriel Liiceanu
Another version of this note and thoughts on other books are available at:
- https://www.youtube.com/playlist?list... and http://realini.blogspot.ro/
Declaratie de Iubire raises a few questions.
One of them is
- What is Declaration of Love except A simple Statement, Proclamation of Respect, admiration, gratitude and Love?
For all the tragic, violent aspects included in this essay, it still seems to me a supremely Positive, Invigorating and meaningful poem.
As it is obvious, I am still unsure what is the category...
- Poem? Essay? A short narrative?
My guess is that there are elements from all of them.
The story is short on time but long on feelings and emotions.
The philosopher, editor and writer Gabriel Liiceanu shares his tale of admiration and awe for a couple of heroes:
Monica Lovinescu and her husband and fellow freedom fighter Virgil Ierunca.
They offered hope on a daily basis to the people of this country who had to live under the tyranny of the communist regime lead by a lunatic dictator.
They had programs broadcast by Radio Free Europe.
One instance showed their vital importance, popularity and the religiosity with which people listened to them...
A friend had speakers in every room and I think in the bathroom to be able to hear all that they said.
The other proof is gruesome.
The regime has decided that they and in particular Monica Lovinescu-I think- are enemies of the people that need a hard lesson.
The way it was retold is with Ceausecu himself ordering that she becomes a "vegetable" , with a broken jaw and all the violence that would still keep her alive as an example or an extended torture.
The attack was carried out by PLO members of the terrorist forces that were friendly with the Ceausescu regime.
Monica Lovinescu suffered a broken nose, trauma and other injuries.
She turned this ordeal to her advantage, providing the o those who contested her that they were wrong.
They claimed that it is easy to fight the regime where it is safe...
Well, it was now clear how safe it was.
The second essay or Declaration of Love is for Horia Bernea
The painter did not immediately become a friend of Gabriel Liiceanu.
He seemed to be scrutinizing when they first met.
But with time they became good friends and Horia Bernea has showed the philosopher wonderful beauties...
From houses in the neighborhood of the writer, to apples on the ground in Moldavia, where they visited and took long walks.
If the philosopher appears drastic, cold, imperative and Unforgiven for good reason in some of his public stands on the corruption of the government, their lack of values, honesty and integrity, in these essays he is loving, emotional, tender, kind, grateful and so sensitive.
Categorical imperative left the place or became Absolute Love
Another version of this note and thoughts on other books are available at:
- https://www.youtube.com/playlist?list... and http://realini.blogspot.ro/
Declaratie de Iubire raises a few questions.
One of them is
- What is Declaration of Love except A simple Statement, Proclamation of Respect, admiration, gratitude and Love?
For all the tragic, violent aspects included in this essay, it still seems to me a supremely Positive, Invigorating and meaningful poem.
As it is obvious, I am still unsure what is the category...
- Poem? Essay? A short narrative?
My guess is that there are elements from all of them.
The story is short on time but long on feelings and emotions.
The philosopher, editor and writer Gabriel Liiceanu shares his tale of admiration and awe for a couple of heroes:
Monica Lovinescu and her husband and fellow freedom fighter Virgil Ierunca.
They offered hope on a daily basis to the people of this country who had to live under the tyranny of the communist regime lead by a lunatic dictator.
They had programs broadcast by Radio Free Europe.
One instance showed their vital importance, popularity and the religiosity with which people listened to them...
A friend had speakers in every room and I think in the bathroom to be able to hear all that they said.
The other proof is gruesome.
The regime has decided that they and in particular Monica Lovinescu-I think- are enemies of the people that need a hard lesson.
The way it was retold is with Ceausecu himself ordering that she becomes a "vegetable" , with a broken jaw and all the violence that would still keep her alive as an example or an extended torture.
The attack was carried out by PLO members of the terrorist forces that were friendly with the Ceausescu regime.
Monica Lovinescu suffered a broken nose, trauma and other injuries.
She turned this ordeal to her advantage, providing the o those who contested her that they were wrong.
They claimed that it is easy to fight the regime where it is safe...
Well, it was now clear how safe it was.
The second essay or Declaration of Love is for Horia Bernea
The painter did not immediately become a friend of Gabriel Liiceanu.
He seemed to be scrutinizing when they first met.
But with time they became good friends and Horia Bernea has showed the philosopher wonderful beauties...
From houses in the neighborhood of the writer, to apples on the ground in Moldavia, where they visited and took long walks.
If the philosopher appears drastic, cold, imperative and Unforgiven for good reason in some of his public stands on the corruption of the government, their lack of values, honesty and integrity, in these essays he is loving, emotional, tender, kind, grateful and so sensitive.
Categorical imperative left the place or became Absolute Love
September 5, 2021
M-aţi invitat în faţa dumneavoastră, a Comunităţii evreieşti din România, pentru a vorbi despre un evreu şi un scriitor român şi despre mărturia pe care el ne-a lăsat-o, prin chiar viaţa lui şi prin scrisul lui care mărturiseşte despre această viaţă. Dar nu voi putea vorbi despre el decît făcînd din mărturia lui o provocare şi parcurgînd astfel, la nivelul vieţii mele, ipostazele evreităţii lui. Voi sta, de aceea, cu viaţa mea în faţa vieţii lui Sebastian, voi suprapune aceste două vieţi ca două palme care se ating, se măsoară, se aşază una peste alta şi sfîrşesc în încleştarea unei recunoaşteri. De altfel, cum ai putea să masori viaţa unui om fără măsura pe care ţi-o dă propria ta viaţă?
Voi vorbi în aceste pagini despre evreitate aşa cum m-a făcut Sebastian să o înţeleg şi voi fi liber în toate sensurile, neatîrnat nici de dumneavoastră — adică de ne liniştea întrebării „ce gîndeşte celălalt?" —, şi nici de teroarea etichetei care pîndeşte desfăşurarea oricărui
discurs. Voi uita, scriind aceste pagini, de orice dihotomie facilă, voi încerca să trec chiar şi peste severitatea binomului antisemit-filosemit şi nu voi fi preocupat vreo clipă nici să vă flatez, nici de gîndul că v-aş putea leza.
Voi vorbi în aceste pagini despre evreitate aşa cum m-a făcut Sebastian să o înţeleg şi voi fi liber în toate sensurile, neatîrnat nici de dumneavoastră — adică de ne liniştea întrebării „ce gîndeşte celălalt?" —, şi nici de teroarea etichetei care pîndeşte desfăşurarea oricărui
discurs. Voi uita, scriind aceste pagini, de orice dihotomie facilă, voi încerca să trec chiar şi peste severitatea binomului antisemit-filosemit şi nu voi fi preocupat vreo clipă nici să vă flatez, nici de gîndul că v-aş putea leza.
September 3, 2017
"Tăcerea cărţilor şi rugamintea lor nerostită. Ele nu-şi pot cere 'dreptul de a fi deschise'. Cărţile nu fac grevă, pentru a fi citite. Tot ce pot face este să ceară îndurare din partea cititorului care nu este încă. [...] Splendoarea cărţii este că ea nu se impune de la sine. Alături de foame, de frig şi de eros, nu există nevoia irepresibilă de a citi. Cartea nu este 'cea de toate zilele' – ca pîinea, ca apa, ca hainele. Nu citeşti aşa cum resimţi nevoia de a mînca atunci cînd îţi este foame. Intîlnirea cu cartea nu are loc în virtutea unui instinct. In fapt, 'se poate' şi fără."
August 24, 2022
Cand am inceput cartea asta, ma asteptam sa fie altceva.
Apoi mi-am dat seama ce e si am crezut ca ma va plictisi.
In final, pot spune ca am devorat-o. Am sorbit cu sete frazele frumoase ale lui Liiceanu, in care mustesc atata iubire, admiratie si respect pentru oamenii destinului sau. M-a coplesit bogatia de sentiment si simt ca am primit raspunsuri la intrebari pe care nici macar nu le aveam clar formulate in minte si in suflet.
Cu siguranta o sa revin la unele pasaje, au fost prea frumoase si prea pline de adevar.
Apoi mi-am dat seama ce e si am crezut ca ma va plictisi.
In final, pot spune ca am devorat-o. Am sorbit cu sete frazele frumoase ale lui Liiceanu, in care mustesc atata iubire, admiratie si respect pentru oamenii destinului sau. M-a coplesit bogatia de sentiment si simt ca am primit raspunsuri la intrebari pe care nici macar nu le aveam clar formulate in minte si in suflet.
Cu siguranta o sa revin la unele pasaje, au fost prea frumoase si prea pline de adevar.
December 17, 2020
O carte minunată. O lectură încântătoare pentru cine e interesat de mari filosofi români. Însă eu am apreciat doar felul în care e scria cartea nu neapărat și filosofia despre care se vorbește la aproape fiecare personalitate.
April 20, 2022
O carte scurta dar emoționantă.
Displaying 1 - 11 of 11 reviews