Anii urii

by Horia-Roman Patapievici

„În 1946, George Orwell spunea că scrie pentru că există minciuni pe care vrea să le denunțe și fapte asupra cărora vrea să atragă atenția; în primul rând, spunea el, doresc să fac să se audă o voce.
Am scris multe dintre articolele cuprinse în această carte cu același sentiment: că există undeva o minciună și că sunt dator, față de cei care nu o văd ori se complac în ea, să o scot la iveală – sau, mai bine spus, să o dau în vileag.
Devenită prin mistificare și distorsiune ortodoxia morală a unor politici din ce în ce mai agresive, minciuna asta ne-a marcat viețile atunci și continuă să ni le infecteze acum. Atunci propovăduia eliberarea de o dictatură care nu exista, acum profesează eliberarea de o conspirație, a statului paralel, care nu există.
Scopul, atunci și acum, era controlul statului prin ocuparea lui. Pentru a fi permanentă, ocuparea trebuia urmată de transformarea sistemului legal într-un sistem de legalizare a ăncălcărilor legii.
Este ceea ce se petrece de câțiva ani cu justiția, sub ochii noștri uluiți și neputincioși. Mecanismul, cinic și nerușinat, e foarte simplu: subordonarea justiției față de interesele de partid și legalizarea abuzurilor derivate din aceste interese prin scoaterea în afara legii a sancțiunilor legale prevăzute împotriva lor. În Faust II, Goethe numea asta impunerea în mod legal a fărădelegii. E ceea ce trăim.“ – Horia-Roman Patapievici

Genres: Romanian Literature, Nonfiction

500 pages, Paperback

First published May 1, 2019

Reviews

[Stela · Rating 4 out of 5]

Volumul Anii urii este de fapt o culegere de articole care acoperă mai bine de un deceniu (oprindu-se în 2010), adunate cu scopul, așa cum subliniază Horia-Roman Patapievici în Prefață, de a descoperi și de a dezvălui minciuna pe care s-a clădit ura, sentiment transformat în sport național în România.

Eleganța expresiei și analiza consecințelor socio-politice pe termen lung a unor reacții adesea viscerale ale publicului fac din aceste articole mai mult decît niște imagini ale momentului (pîndite care va să zică, ca majoritatea creațiilor jurnalistice, oricît de briliante, de amenințarea efemerului) transformîndu-se într-o veritabilă oglindă a societății românești căreia i se pune un diagnostic nemilos, dar exact. Iată cîteva citate exemplificatoare:

A ști ceva rău despre cineva (sau a crede că știi) îți dă, la noi, un straniu aer de superioritate față de semenul tău. Simplul fapt de a-l detesta te ridică deasupra lui. E ca și cînd numai știind lucrurile cele mai rele despre semenii noștri ne-am putea dovedi superioritatea față de ei. Așa se explică probabil sensibilitatea noastră bezmetică față de bîrfă și înclinarea de a o practica nemăsurat, inclusiv (sau mai ales) față de prietenii noștri cei mai buni. Viciul românesc par excellence e plăcerea de a ne înmuia limba în sîngele aproapelui.
*
De ce acceptăm să coabităm cu mîrlanii, cu gujații, cu escrocii, cu nesimțiții? De ce?!!! Democrație fără discriminare morală e populism, adică contrariul spiritului civil. (...) Canaliile, proștii, ignarii, scandalagii, inepții au devenit deodată, cu toții, din vina noastră, a civilizațiilor, frecventabili. E aberant, e complet greșit. Cu derbedeii nu te însoțești, darmite să te înhăitezi.
*
...trăim într-o țară în care nu răul este umbra binelui, ci binele este umbra răului, o țară în care, așa cum spunea Ernest Bernea după ce a ieșit din lunga sa închisoare politică, oamenii nu pot fi decît ori cîini bătuți, ori lichele.
*
Dacă politicienii ne trag pe sfoară este pentru că sfoara spectacolului pe care ni-l oferă le-o oferim noi.
*
Să nu dăm deci vina pe politicieni: răul începe cu noi, cei care distrugem natura, murdărim străzile, facem irespirabile blocurile, transformăm în haznale spațiile publice și ne umilim cu sete și sadism semenii. Răul începe de la scara blocului.
*
La noi, ticăloșii se bat între ei cu bîta adevărurilor despre alții și cu suprimarea adevărurilor despre ei.

Singura instituție națională care pare a funcționa perfect este instituția inadecvării la obiect. Nu sîntem, cum reproșa Maiorescu, „în cestiune”.

Și cireașa de pe tort:

Avem obiceiul să ne întrebăm, cînd sîntem confruntați cu diferitele netrebnicii românești, de ce sîntem așa? Răspunsul e dat de fiecare dată cînd unul dintre noi moare de indiferența tuturor. Moral vorbind, e lipsă de umanitate. Consecințele sînt însă naționale. Răul românesc nu este metafizic (cum ne place să credem, ca să ne flatăm): este lipsa noastră endemică de grijă, respect, interes și atenție față de aproapele nostru român. Noi toți sîntem Cain pentru Abel-ul național. Paradoxul românesc este că românii nu recunosc în români semenii umanității lor.

[Marin · Rating 1 out of 5]

Am plecat din tara in anii ’90 si pentru un timp am pierdut legătura cu viața politica românească. Am auzit de Horia- Roman Patapievici dar nu știu aproape nimic despre opera si cariera sa politica.
Am cumpărat aceasta carte in speranța ca voi afla mai multe despre perioada Băsescu si despre autor.
Nu am putut.
Cartea începe cu o perorație ce pare nesfârșita, mult prea pasionata ca sa poată fi înțeleasă si apreciata de un observator neutru.

Partea a 2-a e o culegere de articole publicate in presa din anii Băsescu. Timpul a trecut si nici măcar cei care au trăit in Romania nu mai pot tine minte detaliile. Explicarea contextelor ar fi fost de ajutor.

In concluzie, acest volum m-a dezamăgit – nu am găsit informații clare despre acea epoca si nu cred ca avem nevoie de așa multe emoții in politica – prefer explicarea calma, in cat mai puține si mai clare cuvinte daca se poate. Apreciez vocabularul si cultura autorului dar daca lăsăm ideile sa se înece într-o mare de cuvinte, nu rămânem decât cu o opera care se adresează unui grup foarte restrâns de admiratori.
Cine scrie inflamatoriu (am apreciat unele citate din Politice si as vrea sa citesc cartea) trebuie sa se aștepte la o reacție adversa si trebuie sa ii facă fata, altfel post-comuniștii vor rămâne la putere.
Intre Băsescu, Ponta si Năstase, votez cu Băsescu deși am rezerve. Plânsul de mila nu ajuta in acesta lupta.

[Socrate · Rating 3 out of 5]

Am descoperit ura veritabila, care e ura fata de tine ca om, odata cu primul scuipat in fata. Era in 1996, o zi dupa denuntul facut de Cristian Tudor Popescu impotriva mea, pe prima pagina a cotidianului Adevarul, unde ma acuza ca nu simt romaneste si ca de fapt imi batjocoresc mama (izoland el primul citatul ritual din Politice, de la p. 63, care apoi avea sa fie reluat de toti intransigentii, devenind ulterior viral pe internet). Cine nu a fost scuipat, urmarit, calomniat, amenintat cu moartea nu stie ce este ura. Cand te duci la mormantul parintilor (si descoperi ca crucea tatalui tau a fost profanata cu inscriptii care reproduc minciunile spuse despre tine, te clatini pe picioare, esti naucit: pe moment, neputinta depaseste durerea; sentimentul de pangarire covarseste indignarea; iar gustul de cenusa al zadarniciei dizolva dorinta de a face ceva.

[Sergiu S. Dobre · Rating 5 out of 5]

O carte absolut senzationala in sensul anatomo-patologic al cuvantului! S-ar putea spune ca este ingrozitor de exacta, in precizia chirurgicala cu care expune cancerul societatii romanesti a ultimilor 15 ani! Orice om normal la cap, si traitor al vremurilor respective, nu poate decat sa se infioare la aducerea aminte a nenorocirilor descrise de Patapievici in acest volum de jurnalism introspectiv-retrospectiv! Cartea de fata ar trebui sa devina lectura obligatorie in scolile romanesti si ar trebui sa devina suportul unui curs de genul: " Cum sa praduiesti o tara si sa distrugi moral o natiune!"

O recomand cu caldura!