Jurnalul ultimilor ani: 1938–1940

by Nicolae Iorga, Andrei Pippidi (ed., introd.)

Inedit

„O operă în care atitudinea morală şi loialitatea joacă un rol aşa de mare poate părea învechită multor oameni de azi. Solidaritatea naţională pe care N. Iorga a predicat-o necontenit a rămas o formulă convenţională, repetată la festivităţi, în timp ce o fărâmiţează îmbrânceala partidelor şi a intereselor personale.
Se publică astăzi pentru prima oară caietele XX-XXII, care întregesc Memoriile cu perioada de la 25 februarie 1938 la 26 noiembrie 1940, o seară înainte de sfârşitul în faţa unui pluton de execuţie improvizat. Existenţa acestui material inedit a fost complet necunoscută publicului, chiar istoricilor preocupaţi de biografia învăţatului sau de ilustrarea activităţii politice din ultimii ani de pace înainte ca ţara să fie absorbită de-al Doilea Război Mondial. Cititorii părţii precedente a jurnalului vor găsi detalii despre cum a evoluat situaţia şi despre regimul acelor ani, cu care Iorga a colaborat, dar îl vor recunoaşte şi pe el însuşi, chiar dacă unele aspecte – nemulţumire corozivă, resentiment, vanitate – care i-au influenţat relaţiile personale apar aici într-o lumină mai puternică.“ – Andrei Pippidi

Am luptat contra dictaturei şi n-am făcut cârdăşie cu ea. Voiu lupta şi de azi înainte contra ei. Sunt ferm convins că viitorul Statului român nu este nici dictatura, nici comunismul. Sunt alte forme specifice adequate Statului român. Le poate imprima cine cunoaşte profund istoria acestui neam nenorocit.
De viitorul României nu desperez. A trecut ea şi prin altfel de zile decât acestea. Este un mister al dăinuirii noastre peste tot răul ce vreau să ni-l facă alţii, pentru acela pe care din orbirea noastră ni-l facem singuri.

Genres: History

368 pages, Hardcover

First published May 1, 2019

About the author

Nicolae Iorga was a Romanian historian, university professor, literary critic, memorialist, playwright, poet, and politician. He served as a member of Parliament, as President of the post-World War I National Assembly, as minister, and (1931 - 32) as Prime Minister. He was co-founder (in 1910) of the Democratic Nationalist Party and was ultimately assassinated by fascist Iron Guard (legionnaire) commandos.

Reviews

[Radu Rafa · Rating 5 out of 5]

Înainte de toate, această carte NU se vrea a fi vreo operă literară, ci un document istoric al celui ce a fost marele Nicolae Iorga. Între conferințele pe care le ținea frecvent, ziarul Neamul Românesc pe care-l scotea bisăptămânal (de cele mai multe ori conținând doar articole proprii), scrierea Istoriei Românilor, traducerile diverse și corespondența cu diverși intelectuali (în franceză, italiană, engleză etc.), avea timp și pentru aducerea la zi a prezentului jurnal (mai degrabă note zilnice decât jurnal).

Ce a fost Codreanu pentru tinerii din perioada interbelică, a fost Iorga pentru tinerii din perioada antebelică (poate de aici și adversitatea lui Iorga față de Codreanu și Legiune). Din punctul de vedere al muncii desfășurate și a capacității intelectuale, probabil că a fost cel mai mare istoric al secolului XX (cu siguranță, cel puțin, cel mai mare istoric român din toate timpurile). Iorga nu a fost un demistificator (cum se vor unii azi), sau vreun inițiator de teorii insolite. El a fost un istoric în sensul clasic al cuvântului: a adunat faptele, le-a redat coerent și cu tâlc. De aceea poate Iorga "nu mai e citit astăzi", cum se spune în prefață - pentru că el nu scandalizează. Iorga este, prin excelență, un om așezat.

Din însemnările acestor ultimi 3 ani, se desprind două direcții principale de acțiune ale autorului: loialitatea față de regalitate și loialitatea față de constituționalitate. Mai presus de ambele este patriotismul lui care răsbate din toate paginile. Din acest punct de vedere, Iorga nu a fost cu nimic mai prejos decât martirii închisorilor comuniste, de pildă.

În ciuda slăbiciunii pe care o are față de Carol, care i-a fost elev, a spiritului paternalist, era conștient de greșelile (numeroase) făcute de acesta. În aceste pagini se poate observa conflictul intern dintre afectivitatea profesorului pentru elevul său, și conștiința omului politic care realizează tot mai mult faptul că elevul eșuează în a îndeplini scopul pentru care a fost educat. În acest context, Carol rămâne oaia neagră a istorie interbelice românești: ambițios fără mijloace, laș, orgolios. Din partea lui Carol nu există aceeași afectivitate pentru Iorga, ceea ce este încă o dovadă a egoismului său (imediat după abdicare el se gândea cum să reia puterea, mai degrabă decât la soarta celor ce i-au fost alături). Mai mult, Carol se folosește de Iorga în cel mai reprobabil mod, ca paravan pentru uciderea lui Corneliu Codreanu și a altor legionari împreună cu el (fapt dezaprobat de mai multe ori de Iorga). Ulterior, același Carol se va folosi de Duca, Călinescu și Argeșanu pentru alte asasinate în cadrul Legiunii, ceea ce avea să le aducă tuturor moartea prin răzbunare. Aceeași soartă a avut-o și Iorga, el devenind conștient de această posibilitate încă din 1938. Cu atât mai conștient a devenit de pericolul de a fi asasinat după abdicarea lui Carol, însă și-a asumat netulburat această soartă, fără să se gândească vreodată să fugă din țară sau să se apere activ.
În invidia lui Carol față de Codreanu, iar apoi față de Hitler, nu a ezitat să-și folosească toate mijloacele la dispoziție pentru a prelua rolul acestora. Iorga, din sentimentalism, a fost prins la mijloc. Astfel, Carol avea să se proclame dictator, să suspende constituția, să impună un partid unic (Frontul Renașterii) și uniforme (după metoda hitleristă). Fascismul a fost introdus în România nu de legionari, nici de Antonescu, ci de Carol al II-lea. Iorga rămăsese în tot acest proces loial regelui, până la a-l îndemna pe acesta să-și asume cu curaj rolul de dictator, să ia frâiele statale în mâini, și să nu mai transfere puterea altora. Ultima dezamăgire a lui Iorga - chemat la palat de către regele care tocmai abdicase (9 sept 1940), acesta îl întreabă pe Carol: "Dar de ce i s-au încredințat puterile pe cari apoi le-a întrebuințat astfel?" (cu referire la Antonescu), răspunzându-i-se "Am vrut să evit răspunderea" (p.339). Iar Iorga conchide "Aceasta, spun eu, a fost marea greșeală de la care au pornit toate celelalte".
Carol a fugit pururea de răspundere, în același timp visându-se un mare și carismatic conducător. Fără îndoială o psihologie bolnavă.

Întorcându-ne la Iorga, din aceste note se mai observă implicarea sa în toate domeniile vieții românești (alegerea episcopilor, de exemplu), atașamentul său față de Franța și aliați (era convins, inclusiv după cucerirea Franței, că germanii vor pierde în cele din urmă), intransigența sa demnă (printre singurii care a susținut războiul contra URSS la cedarea Basarabiei) și atașamentul său față de familie (era un familist convins).

De asemenea, numeroase picanterii ale istoriei, importante în context - de exemplu, Ion Antonescu fusese cununat de o fiică de-a lui Iorga, însă Iorga se opusese acceptării lui Antonescu în Academia Română.

Când constată starea armatei române, după ce ani de zile s-a pretins înzestrarea ei, motiv pentru care "ni s-a luat pânea de la gură" (p. 294), se declară uimit, dezamăgit, revoltat. Corupția, atunci ca și acum, a primejduit însăși existența statului român (de exemplu, la un moment dat, s-a constatat că armata nu avea bocanci... ce să mai spunem de avioane, unde raportul față de URSS era estimat a fi 0 la 5 - ciudat raport).

În sfârșit, moartea lui Iorga, după părerea mea, a venit cu îngăduința tacită a lui Antonescu, fiind altfel așteptată de toată lumea, inclusiv de Iorga însuși. Așa cum deseori se întâmplă în istoria noastră, acest MARE român, MARE intelectual, MARE istoric, MARE patriot, geniu precoce răsărit într-o perioadă de întuneric intelectual (la 23 de ani ajunge profesor universitar !), a sfârșit executat de propriul neam pentru care a luptat atât de mult, dedicându-și viața întreagă. Datoria oricărui român este de a citi Iorga, și, mai presus de operele sale istorice, de a citi aceste însemnări care aduc mărturie pentru patriotismul cel mai curat și demnitatea cea mai înaltă care pot fi manifestate de un intelectual de clasă mondială. Iorga rămâne o mare lumină în cultura românească, motiv pentru care recomand această carte tuturor. Eliminând buruienile dinaintea ei, această lumină poate aduce creșterea vlăstarelor pentru care s-a consumat și se consumă.

[Andrei Ciobotaru · Rating 5 out of 5]

Nicolae Iorga reușește ceva remarcabil. Să iasă prost din propria și subiectiva narațiune a propriei vieți. Am dat 5 stele pentru că este o lectură folositoare pentru înțelegerea contextului istoric al secolului XX, nu din simpatie pentru acțiunile autorului.