“Personajele acestei cărți și-o iau urât, tarantinian. O regizoare bitchy le manevrează simbolic printr-o lume compensatorie ce li se-ntoarce direct în față. Dar cel cu adevărat defect, arhetipul pulp, mimează inocența în mijlocul scenei: nici un text, oricât de cinstit sau de răzbunător, nu-l poate șifona. De unde, în paralel cu proiecțiile moraliste, viața începe să ruleze pe categorie B: alcool, medicamente, sex aiurea, leșinuri din senin. Anca Zaharia scrie – uneori pe tipar de antireclame – despre o tipă cool, incapabilă să se salveze.”
(Ioan Șerbu)
“Noul volum de poezie al Ancăi Zaharia este şi mai dur, mai direct, violent, sadic, extremist decît Sertarul cu ură, remarcabilul debut al tinerei poete. E ca un album al lui Ombladon faţă de unul semnat Paraziţii – şi mai crud, mai concret, brut, plin de ură, fără pic de cenzură, speranţă sau intenţie de autoapărare. În Suicid, Anca Zaharia creează un eu liric feminin frustrat, disperat şi supărat pe viaţă, pe care-l împinge fără pic de milă în ghearele realităţii de aici şi acum («nu număr niciodată ce am, ci ce nu am»). Trece prin viol, gelozii absurde, încercări repetate de sinucidere – şi alea ratate, iubiri pătimaşe, naive, jalnice sau ordinare, violenţe, agresiuni sexuale şi jigniri la locul de muncă şi-n relaţii. Un fel de amintiri despre cele mai dureroase, incomode, pesimiste şi penibile situaţii existenţiale şi stări prin care poate să treacă un om de sex feminin – dinainte să se nască (n-a fost un copil dorit) şi pînă în prezent, la maturitate, cînd ştie că nu poate să nască. Un volum original, unic; citeşte-l şi-o să-ţi dai seama că viaţa e frumoasă (în general vorbind, nu neapărat a ta, în nici un caz a eului liric din Suicid!”
(Mihail Vakulovski)
“Nu am mai citit de nici nu știu când poezii/povești atât de puternice și binevenit de crude și nervoase și punk, cum am găsit în Suicid-ul Ancăi, de care m-am prins că e o carte bună atunci când m-am surprins că nici nu-mi mai venea să clipesc de voyeur ce am devenit în fața textelor de o violență total netrucată, în fața unui jurnal al singurătății absolut sfâșietor, necesar, real.”
(Vlad Drăgoi)
“Anca Zaharia ne propune o poezie percutantă, sinceră, șocantă. O carte secvențială, punctată de întâmplări care au avut loc într-un «odată» al trecutului ori nicicând sau cine știe, într-un «acolo» al viitorului. Poezia despre sinele poetic este una vibrantă și tăioasă, dar nu lipsită de metaforă, la fel cum și poeziile despre alții sunt directe, fără menajamente.
Chiar dacă ideea morții, preocupările suicidare te însoțesc ritmant pe tot parcursul cărții, Suicidul Ancăi Zaharia este un manifest pentru viața trăită asumat, autentic și fără bariere impuse din exteriorul sinelui, este o introiecție deplină a vieții.”
E prima carte a Ancăi Zaharia care chiar m-a prins din primele răsfoiri. Și am citit-o cu frică, pentru că știam că o să fie dură și sinceră și tare. Poeziile sunt atât de cotidiene, atât de împământate în realitate încât n-ai cum să nu te regăsești în cel puțin una. Vorbește despre problemele de zi cu zi, despre ceea ce se întâmplă în suflet atunci când ești pus în fața unor situații crunte și spune pe șleau ce-i coace mintea în cele mai ciudate situații. E o carte de poezii scurtă, dar e de ajuns să te facă să o lași jos, să simți nevoia de o pauză, de o gură de aer, iar apoi să te facă să te întorci repede-repede la ea pentru ca e atât de mișto.
4,5⭐am făcut un fel de maraton de Anca Zaharia i-am citit 3 cărți de poezie dintr-o suflare, pe aleea mea nu a fost Sertarul cu ură însă atât Suicid cât și Eu n-am trăit războiul mi-au plăcut foarte mult ❤️
Așa ar trebui să arate poezia care ni se predă in școală, să poți înțelege de unul singur prin ce trece poetul sau eul acestuia și să nu trebuiască să te bazezi pe tone de material cu interpretări și interpretări la interpretări ca in cazul anticilor Eminescu and co.
Poți de unul singur, dacă ai puțină empatie și materie cenușie sa înțelegi cum e viața, să fii acolo cu Anca, prin copilărie, adolescență și un pic de maturitate, cu grijile de la 28 de ani.
Cu un Dumnezeu care nu exista, dar o karma sau un echilibru al universului care o recompensează cumva.
Cu oameni care mor singuri sau prea tineri, pentru că au fost răi și și-o merita. Cu libidinoși, șefi hamali, polițiști violatori, multă nefericire și tentative de suicid. Recomand cu toată căldura.
Atâta ură pentru viață, atâta plutire în derivă, atâta încărcătură emoțională, atâta cruzime și violență veți găsi în acest volum de versuri încât viața voastră vi se va părea roz bombon cu picățele. Am intrat cu teamă în tenebrele cărții autoarei și refuz să-i atribui veridicitate, însă nu e deloc departe de adevăr căci orice persoană de sex feminin este mereu expusă pericolelor, iar vălul suicidului poate să acopere orice chip de înger. Mi-a plăcut cum a prezentat aceea "tipă cool, incapabilă să se salveze" și cum a aruncat-o și a scos-o din ghearele morții de nenumărate ori. 💜
P. S. Am uitat să precizez că este un volum necenzurat. Rog pudicii să fie precauți! 😁
"când ai decis să mori nu folosești numărătoare inversă până să iei pastila până să apeși butonul pentru că nu ai avea curaj să o faci așa că îți dai voie să te iei prin surprindere așteptând secunda potrivită pentru auto-sabotaj sau eliberare."
"Plouă așa de frumos Că-n lume nu poate exista Nefericire"
"Crede-mă, acadeaua străinului Nu e mereu cea mai bună. Dar, ca să știi, Trebuie să guști."
"n-am locuit niciodată în mare voi învăța azi va fi simplu să intru și să nu mai ies"
"Stau cu pixul pe foaie, cu ochii în pagină, Cu nasul în fular, cu picioarele bine înfipte În pământul de pe fundul gropii Nu deranjez."
"Azi îmi ceri Să nu-ți înfig un cuțit în spate cât dormi Eu rod pielița de lângă o unghie, privesc în jos Și cu greu promit să încerc să mă abțin."
"problema cu iubirea nu este că nu durează ci faptul că se termină exact când trebuie ca să te facă să te simți vinovat"
This entire review has been hidden because of spoilers.
Am terminat cartea în jumătate de oră de la achiziție. Poeziile sunt cursive, ideile clare, exprimă ce au ele de exprimat, însă multe dintre ele sunt prea puțin memorabile, celelalte ar fi avut nevoie de mult mai mult spațiu pentru o dezvoltare care să te facă să poți empatiza. Nu e un volum rău, dimpotrivă, e frust și asta-și și propune să fie, însă impresia pe care mi-a lăsat-o a fost de note de autor. (Problema e la mine, încă nu pot citi poezie contemporană fără să mă întreb de ce nu e scrisă în rânduri continue și catalogată drept Ftash Fiction.)
Cinstit ar fi să încep spunând că habar n-am să citesc sau cum se citește poezia. De altfel, citesc destul de rar poezii, iar când o fac le judec după principiul: au rezonat cu mine sau nu, m-au făcut să cad pe gânduri sau mi-au schimbat starea de spirit. Din volumul de față am apreciat în special poeziile mai elaborate, iar preferata mea este cea care începe astfel: „bănuiesc o viitoare boală gravă în tremurul mâinilor”.
Anca e o supraviețuitoare. A vieții. Abuzului. Violului. Înșelăciunii. Suicidului. Iubirii. Credinței. României. Nu e deloc sadică și extremistă, cum zice Mihail Valulovski pe copertă. E femei în România. Dar el nu știe cum e asta.
După ce am citit ''Jurnal de librar'' și o serie de articole scrise de autoare online, după ce i-am urmărit postările de pe Facebook o lungă perioadă de timp, pentru că îmi plăcea mult modul ei de gândire, m-am hotărât să încerc și niște poezii. Deși abia de foarte curând am început să-mi formez un infim apetit pentru creațiile lirice, am citit vreo 6 pagini din carte (preview-ul Libris) ca să-mi dau seama dacă s-o citesc integral. Mi-au plăcut atât de mult, continui să mă regăsesc atât de mult în atitudinea ei față de viață exprimată în scris, încât abia aștept să pun mână pe întreaga carte! Deși am citit extrem de puțină poezie (măcar pot să invoc ca scuză că am doar 17 ani...), simt că îmi place mult... pur și simplu.
Update: revin după ce am citit-o. Rămân la aceeași părere, îmi place. Mult. Mă regăsesc.
Citesc (prea) puțină poezie; poate și pentru că doar acest gen de poezie îmi place.
Simt că am abordat profan acest volum de poezii; de parcă s-au relevat pentru prima dată voluptățile trupești și nu știu exact cum să le consum. Pe toate dintr-un foc sau să le porționez?
banal și plictisitor. o mare parte din carte s-a simțit ca o colecție de blog posturi low-effort și neinspirate. de ex. ”Odată/am băut mult,/de supărare/și am vomitat pe perdeaua camerei de hotel” sau ”Odată/m-am căcat/pe o sacoșă/de rafie/contează dacă spun că din greșeală?”
Poate că unele poezii sunt mai degrabă flash fiction dar ”Odată” e una dintre cele mai bune colecții de poeme pe care le-am citit. Și asta ar trebui să fie suficient. :)