Jurnalul de la Păltiniș

by Gabriel Liiceanu

Prima editie a Jurnalului de la Paltinis – jurnalul momentelor petrecute de Gabriel Liiceanu in preajma lui Noica – a aparut la Cartea Romaneasca in 1983. A doua, revazuta si adaugita cu paginile cenzurate in 1983, a fost publicata de Humanitas in 1991. Actualei editii – a treia – i-au fost adaugate doua texte tulburatoare de data recenta (1996), despre arestarea si moartea lui Noica.
Impreuna cu Epistolarul, aflat la randul sau la o noua editie, Jurnalul de la Paltinis reconstituie in beneficiul tinerei generatii de astazi premisele mitului de ordin cultural nascut, in anii '80, in jurul personalitatii lui Noica.

„...o astfel de carte istoriseste o fabula care, cu sau fara noi, merita sa fie inventata.“
Constantin Noica

„Un strain care ar citi Jurnalul ar putea crede ca in anii aceia oamenii din Romania nu faceau altceva decat sa se piarda in meditatii atemporale sau sa viseze la soarta civilizatiei.“ „Jurnalul trece dincolo de limitele inevitabil discrete ale unui text filozofic si isi dezvaluie adevaratul sau gand: cautarea de sine. Crima ce incununeaza cartea il priveste mai putin pe Maestru cat pe Discipol...“
Emil Cioran

„...aceasta carte e in realitate un document de epoca, marturia patetica a unor aspiratii si neputinte care ar putea deveni sensul si justificarea acestor ani de take-off, haraziti generatiei noastre.“
Andrei Plesu

„De fapt ceea ce e in Jurnal de resortul filozofiei ramane mai mult sau mai putin enuntiativ, lucru normal, rostul cartii nefiind de a expune o filozofie, ci de a infatisa o atitudine si un program.“
Alexandru Paleologu

„Filozofia e pentru ei toti [maestru si discipoli] singura preocupare vrednica a retine cugetul si veghea omului, iarasi si iarasi: ea, delecta, suverana... Restul nu-i decat desertaciune, bacanie, irosire a vremii, carenta a spiritului. Si se ajunge astfel la o nevoita, dar reala trufie...“
N. Steinhardt

Genres: Philosophy, Nonfiction, Romanian Literature, Biography, Memoir, History, Diary

280 pages, Paperback

First published January 1, 1983

About the author

Gabriel Liiceanu este un filozof, interpret și scriitor român. Discipol al filozofului Constantin Noica, în perioada comunistă s-a făcut remarcat ca interpret al filozofului german Martin Heidegger. Din 1990 este directorul Editurii Humanitas, una dintre cele mai importante instituții culturale române, proiect formulat în anii Școlii de la Păltiniș.

După Revoluția din 1989 a participat la principalele dezbateri publice din spațiul cultural și politic românesc, dobândind statutul de intelectual public important, dar stârnind în același timp și critici acerbe. În 1995 a apărut filmul documentar Apocalipsa după Cioran, după un scenariu de Gabriel Liiceanu, conținând singurul interviu românesc filmat al filozofului Emil Cioran. După 2000, a realizat împreună cu Andrei Pleșu emisiuni culturale de televiziune (Altfel, la Realitatea TV și 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu la TVR1). În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și al Grupului pentru Dialog Social.

Reviews

[Sebastian · Rating 5 out of 5]

O carte prin care, cred, orice cititor roman ar trebui sa treaca!

[Bogdan Liviu · Rating 4 out of 5]

"În 1975, scurtă vreme după pensionarea sa, Constantin Noica a închiriat o cămăruță mizeră de 8 metri pătrați într-o cabană dintr-o stațiune de munte din preajma Sibiului, numită Păltiniş, situată la 1 400 m altitudine şi la 330 km de Bucureşti, şi s-a mutat acolo. Din acel moment a început partea cea mai spectaculoasă a aventurii noastre. De cum aveam câteva zile libere, ne repezeam, cei trei-patru elevi ai lui, la Păltiniş şi, în izolarea totală a muntelui, 《la 4000 de picioare deasupra omenirii》, cum îi plăcea lui Noica să spună, în plimbări care durau ore şi, în orele serii, în cămăruța încălzită cu lemne, aveau loc cele mai fascinante discuții la care am luat parte vreodată, cele mai pasionante înfruntări de idei, se făceau cele mai subtile, aprige şi prieteneşti observații pe marginea textelor proprii, supuse judecăților celorlalți. Aceste câteva zeci de întâlniri au avut loc vreme de cinci ani, între 1977 şi 1981, şi îmi făcusem un obicei din a le consemna, la capătul zilei, pe toate. Paginile strânse cu această ocazie erau cam 350 la număr şi reprezentau povestirea exemplară a unei deveniri în spațiul spiritului." (Gabriel Liiceanu)

După articolul din "Ramuri" cu Cei douăzeci și doi și cultura de performanță, începuse o campanie dezlănțuită de "recoltare a geniilor viitoare". Colindase Clujul, Sighișoara, Timișoara și avea în vedere Craiova și Iașul, pentru a trece în revistă "tinerii de viitor" între 25 și 28 de ani. Alcătuise dosare pe orașe, în care se afla, trecută pe fișe, situația fiecărui tânăr cărturar, prinsă pe două rubrici: "Ce știe" - "Ce-i trebuie". Bătea apoi la ușa autorităților locale, cerându-le ca tinerii aceștia să fie angajați o vreme, după modelul sportivilor, pe posturi fictive și lăsăți să facă performanță culturală. Cum va fi arătat în aceste turnee, atins de aceeaasi sfânta nebunie care-l cuprinsese și atunci când ceruse aprig, cu opt ani în urmă, facsimilarea caietelor lui Eminescu? Ne-a povestit că la Timișoara a plâns, făcând-o să plângă și pe funcționara de resort de la Comitetul județean de cultură. ("Cum e cu putință - le spuneam - cum e cu putință să plătiți timp de o viață cinci mii de fotbaliști care dau sau nu randament vreme de zece ani, rămânând ca restul vieții să-l petreacă în șprițuri, iar cinci-șase oameni pe care-i aveți în județ, înzestrați excepțional spiritualiceste, nu pot beneficia câțiva ani de un cantonament cultural, cu gândul că dintre ei se va alege cel care ne va aduce cândva Nobel-ul în țară? Cum e cu putință? Și am izbucnit în plâns.")

A trăit idealul culturii cu o asemenea intensitate, încât tot ce cădea în afara relațiilor culturale rămânea, pentru el, în neființă. În numele primatului culturii, a sacrificat adesea îndatoriri omenești curente, reformulând eticul în perspectiva comandamentelor culturale. Prin 1973 ținea la Snagov niște extraordinare "lecții de engleză pentru ospătari", o fantastică demonstrație, care îl prinsese teribil, a faptului că filozofia poate începe de oriunde. Tocmai se pregătea să plece de acasă pentru o asemenea lecție, când soția sa, simțindu-se rău, l-a rugat să nu o lase singură. Punându-și galoșii, i-a răspuns: "De la cultura mare și până la lecțiile de engleză pentru ospătari, îndatoririle mele sunt aceleași." Și a plecat. Mie mi-a mărturisit că mă iubea mai mult decât pe fiul său, care trăia în "desăvârșirea fără săvârșire" (se călugarise), pe când de la mine mai putea spera la "o ispravă culturală". Iar în preajma unei operații, dându-i telefon de la spital, m-a întrebat dacă aveam liniștea interioară ca să pot, până una-alta, lucra. Toate aceste gesturi pot fi judecate desigur ca monstruoase, își aveau însă întemeierea într-o atitudine care viza, în primul rând, propria lui persoană. A cunoscut, o bună parte din viață, mizeria, pe care nu o trăia însă nici cu voluptate, nici cu disperare, ci pur și simplu o ignora, tocmai pentru că se ignora pe sine ca ins." (Gabriel Liiceanu)

"Nu cred deloc în Marea Catastrofă; dacă am fi în plin înec, aşa cum cred atâția, ar fi imposibil să nu simțim, să nu avem convulsia dinaintea sfârşitului, să nu recapitulăm istoria. Dar pot s-o iau şi altfel. Să zicem că ne apropiem, cu anul 2000, de pragul sfârşitului. Dacă e aşa, tot ar trebui să ne bucurăm. Este oare puțin lucru să fii ultima generație a omenirii?" (Constantin Noica)

"A existat în generația noastră un om care ne domina și pe mine, și pe Emil Cioran și pe Mircea Eliade, pe toți: prin lecturile lui, prin fantezie, prin grația intelectului, prin conștiința morală. Se numea Mircea Vulcănescu. A murit în închisoare în 1950. Fusese condamnat la cinci ani și, dacă nu ar fi înțeles să facă ce a făcut, ar fi supraviețuit condamnării și ar fi intrat în răspunderea mai vastă pe care o avea față de toți ceilalți. Judecați singuri dacă am sau nu dreptate în ceea ce susțin. Am aflat acum un an de ce a murit. Pe atunci nu era permis să vorbești în celulă. În fapt însă, cei închiși împreună instituiau mici 《universități culturale》: învățau limbi, făceau istorie, filozofie, își povesteau romane... Într-o zi, gardianul îi aude vorbind și intră în celulă: 《Cine a vorbit?》Toți vorbiseră. Dacă ar fi tăcut toți, dacă nu și-ar fi asumat nimeni vina, ar fi primit o pedeapsă colectivă: de pildă, să stea câteva ore în picioare. Însă Vulcănescu, văzând că nimeni nu zice nimic, a preluat el totul și s-a denunțat singur. Ce a urmat de aici? A fost scos din celulă și dus la 《izolator》. Era iarnă, în izolator se turnase apă pe jos și se făcuse gheață. În prima zi de izolator nu primeai nimic de mâncare și erai ținut dezbrăcat. A fost deci dezbrăcat și dus la izolator. Înăuntru mai erau patru-cinci deținuți. Dădeau cu toții din mâini și săreau, cu gândul de a rezista până seara. La un moment dat un tânăr de vreo 20 de ani a leșinat. Vulcănescu avea 50 de ani și s-a gândit că e mai important să trăiască tânărul. S-a întins atunci pe podea, cu coatele sub burtă, și le-a cerut celorlalți să-l pună pe tânăr peste el. Gestul este sublim. Tânărul a scăpat, Vulcănescu a făcut pneumonie și a murit. Vă întreb: avea dreptul să facă ce a făcut? Nu era mai adânc etic să se gândească la ce le datora celorlalți, la tot ce avea bun de făcut pentru întreaga obște după ce ar fi ieșit? Să se gândească deci la toți câți s-ar fi putut împărtăși din spiritul lui extraordinar? Ceea ce predic nu este nici lașitate, nici urâțenie morală în genere, ci eticul pus în slujba a ceva, nu a eticului în sine. Pentru că primul lui gest, când a preluat vina tuturora declarând că el a vorbit, reprezenta eticul gol, pe care practicându-l s-a făcut vinovat, uitând de o răspundere mai largă: Vulcănescu purta cu sine un spirit mai vast, față de care avea obligații mai adânci. Se pot păstra simultan demnitatea și conștiința acelei răspunderi mai largi." (Constantin Noica, Jurnalul de la Păltiniș)

[Cristina G · Rating 5 out of 5]

„Nu e bine să lăsați lucrurile să vă treacă prin mâna fără să luați din ele esențialul. Dacă nu ai citit o carte și trebuie să o restitui, răsfoiește-o măcar, citește-i primele rânduri și concluzia."

„Ce păcat e să lași neculeasă mierea fiecărei zile."

[Alin Andronic · Rating 5 out of 5]

În Noica m-am regăsit foarte bine. Eram de aceeași opinie cu tot ce a spus. De asemenea, mă bucur că intuiția m-a ferit de autori ca Heidegger sau Nietszche, pe care îmi era greu să îi înțeleg pe deplin fără o germană brici. De ei s-a dezis și Noica la un moment dat. Oricum ... Platon încă este baza :) Se pare că nu am greșit o secundă când am decis să mă axez doar pe dialogurile socratice din toată filozofia, fiindu-mi frică de a-mi consuma timpul și energia psihică pe tot felul de cărări întortocheate.
Una într-alta, o carte fantastică. Nu am înțeles multe lucruri legate de filozofie, însă, când le explica Noica, simțeau că făcuseră parte din mine întotdeauna. În schimb, Liiceanu este uneori prea complicat în scris, într-un mod gratuit, dar net superior față de celelalte cărți pe care i le-am citit (mai puțin Trei eseuri).
De ceilalți din anexă nici nu mai zic. Ierunca părea într-un dezacord total cu Noica și nu îmi vine a înțelege de ce. A explicat într-un mod atât de încurcat (cred eu) încât nu-mi venea la îndemână să stau și să găsesc firul problemei. Părea supărat că Noica nu era un disident exhibiționist, că refuza complet angajarea responsabilității în treburile publice, invers față de Liiceanu pe care îl laudă pe merit, dar disproporționat față de mentorul său. Nu prea înțeleg dezacordul acesta. Dacă îl lauzi pe Liiceanu, îl lauzi la fel (sau mai mult) și pe Noica fără de care nu ar fi ajuns întemeietorul celui mai mare proiect cultural din România, Humanitas.

[Marin · Rating 1 out of 5]

Am cumpărat cartea in 1991 din dorința de a înțelege renăscutul interes pentru filozofii romani de dreapta si pentru noile stele ale culturii romane. N-am reușit sa o citesc atunci. Acum, covidul mi-a oferit ceva timp sa o pot citi.
Am încercat, dar am fost înfrunt de logoree, exhibiționism bibliografic si afirmații teribiliste deghizate ca gânduri adânci, încărcate de filozofie poliglota. Câteva exemple:
Pg12: „romantismul culturii este expresia puberala a spiritului însuși”
Pg 28: cecul in alb – o varianta de Universal Unconditional Basic Income pentru 200 de „aleși” stabiliți de către „5 patriarhi” o idee de stânga amestecata cu un paternalism si elitism de dreapta. Cioran, Eliade et al au fost susținători ai Legiunii de fier si ai ideologiei de extrema dreapta. Noica si-a petrecut cel de al 2-lea razboi mondial la Berlin.
Pg 29: după ce baga un englezism de care nu era nevoie („up to date” – probabil sa arate ca sta bine si cu engleza, nu numai cu greaca si latina) găsește înțelesuri filozofice într-o palma data de Cioran unuia in timpul unei discuții
Pg30: Noica adoarme, ceea ce-i generează lui Liiceanu gânduri ușor homo erotice.

In continuare, referințe la plimbări si multe citate, declamări care nu spun nimic celor care nu au participat la lecturi si discuții.
Cartea a fost publicata inițial înainte de ’89 ceea ce înseamnă ca pentru grupuri restrânse libertatea de gândire si chiar studiile in străinătate nu erau chiar așa o problema cum era pentru marea „masa muncitoare”.
Good for them (cum ar spune filozoful). In plus, trebuie sa apreciez succesul pe care l-au avut aceste cărți despre filozofie care spun așa de puțin publicului profan.
Snobismul si „dorința de a face parte” pot fi motivații ale numărului mare de cititori dar as fi răutăcios daca as crede așa ceva.

[Vlad Pîrvu · Rating 4 out of 5]

Depinde în ce cheie o citești. Dacă vei încerca să înțelegi totul și să-ți însușești bibliografii și concepte filosofice complicate, nu-ți va plăcea și te va dovedi. Am evitat pe cât posibil să fac asta.

Mi-a plăcut mult personajul Noica, cu toată obsesia lui bolnăvicioasă pentru kilometri de cărți și autori imposibili, cu toate încăpățânările lui absurde și cu micile răutăți, cu toată stângăcia și răceala prin care se raporta la propria familie. A ars pentru un ideal în care a crezut cu toată ființa. A trăit și a murit întru marea cultură. Mi-au plăcut la fel de mult raporturile interconectate dintre el, vizitatori, cărți, idei și plimbări. Păltinișul este personaj în sine, și încă unul important. Precum este și modesta cameră în care a trăit Dinu.

Jurnalul lui G.L. te provoacă să descoperi incalculabilul versant al istoriei culturii occidentale punându-te în fața faptului împlinit și aruncându-te, fără avertisment, în hăul compendiilor și al referințelor fără sfârșit. Dar, după cum spuneam, frumusețea cărții izvorăște din altă parte. Anume, din faptul că îți oferă acces la o lume, de altfel, inaccesibilă, o lume a oamenilor inteligenți, răbdători și dedicați, a valorilor și a celor mai înalte idealuri.

„Istoria unui popor este, deci, istoria culturii sale.” (Constantin Noica)

[Alexandru Stanciu · Rating 4 out of 5]

Care sunt diferențele și asemănările dintre un filosof și un sportiv, dintre filosofie și sport?

Noica le zicea lui Gabi și Andrei că "un corp nesportiv, greoi sau, dimpotrivă, uscat, e o primă garanție de asceză de tip intelectual". "Este trist să vezi, comentează Noica, câtă precaritate există în toate câte nu sunt atinse de spirit. Sportivii și femeile frumoase îmi fac pur și simplu milă".

Dar cartea asta nu e decât povestea unor tineri filosofi aflați în cantonament la Păltiniș. "Căci totul în cultura de performanță, poate, se întâmplă ca în sportul de performanță, sub acțiunea unui antrenor". "Noica a început, de unul singur, o campanie dezlănțuită de «recoltare a geniilor viitoare». A colindat mai toate orașele mari ale țării, pentru a trece în revistă «tinerii de viitor» între 25 și 28 de ani. Alcătuise dosare pe orașe, în care se afla, trecută pe fișe, situația fiecărui tânăr cărturar, prinsă pe două rubrici: «Ce știe» - «Ce-i trebuie». Bătea apoi la ușa autorităților locale, cerându-le ca tinerii aceștia să fie angajați o vreme, după modelul sportivilor, pe posturi fictive și lăsați să facă performanță culturală..."

Mie unul îmi place sportul dar îmi sunt indiferenți sportivii. De asemenea filosofia și filosofii.

[celtic sun · Rating 5 out of 5]

Citesc cam tot ce tine de Liiceanu,incat "Jurnal la Paltinis" nu prea mi-a scapat din maini.Reprezinta o carte cu amintiri de aur,in ceea ce-l priveste pe autor,unde C-tin Noica reprezinta un adevarat pilon in cateva capitole,altele mai nastrusnice decat altele.

[Robert · Rating 4 out of 5]

O carte necesară, o carte rafinată, o lectură ce emană căldură și finețe. Se observă foarte ușor faptul că, avem în față un Gabriel Liiceanu tânăr, cu un stil mult diferit de cel de astăzi. Merită citită pentru prezența ideilor și modalitatea în care ele sunt dezvoltate, dar și pentru experiențele și trăirile alături de Constantin Noica sau Andrei Pleșu. Un jurnal desăvârșit.

4.5/5

,,Dar pedagogia lui Noica nu s-a rezumat niciodată la patetismul unui simplu îndemn. Fiind un antrenor extraodinar, el a știut să ne ia din punctul în care ne aflam și să ne propună idealurile performanței culturale fără să ne strivească, dar și fără să ne lase iluzia că le-am putea atinge trișând.’’

Pag. 89

,,Moartea nu este decât una din limitele, din mutilările în care e prins orice individ. Conștient sau nu, suferim cu toții de a nu putea să fim totul și moartea nu ne dă decât unul din prilejurile acestei suferințe.’’

Pag. 149

,,Două lucruri m-au făcut să continui și să-mi găsesc o nouă ciclicitate și ordine. Mai întâi este prost, spun eu, să-ți termini viața cu o împlinire, și nu cu un rest. Sfârșitul nu trebuie să te prindă în înghețul unui lucru isprăvit.’’

Pag. 200

[Diána M G · Rating 5 out of 5]

Nu numai că orgoliul unui om născut într-o cultură mică este întotdeauna rănit, dar acesta trebuie constant revigorat printr-o participare nemărginită la viaţa spiritului. Oamenii dintr-o cultură mică au obligaţia de a crea pe scheletul gigantic pe care l-a lăsat posterităţii îmţelepciunea milenară, nicidecum nu pot aceştia face uz de vanitate sau orgoliu naţional. Ţine de datoria noastră ca prin generaţia Pleşu şi Liiceanu să încercăm a ne însuşi rolul pe care îl avem actualmene în cultură, fie aceasta naţională, universală sau naţional-universală.

[Daniel · Rating 4 out of 5]

"Vei lăsa deci totul deoparte și iată ce îți voi cere să faci. Știu pe cineva care are faimoasa ediție Kant, în unsprezece volume, a lui Bruno Cassier. O vei cumpăra și timp de doi ani o vei citi din scoarță în scoarță." Am făcut imprudența să-l întreb - era o simplă curiozitate - cât costă. Faptul acesta l-a iritat teribil. "Cât costă? Ai să vezi imediat cât costă! Însă mai întâi am să-ți spun cui i-a aparținut ediția: lui Mircea Vulcănescu. Ai să te duci și ai să o cumperi - dar numai pentru doi ani - cu cinci mii de lei. Ai aflat acum cât costă? Cinci mii de lei ca să le poți citi si avea vreme de doi ani. Când Pitagora și-a creat teorema, a jertfit, știi bine, o sută de boi. Dacă nu vei da cei cinci mii de lei ca să citești această ediție, Kant nu va intra în capul tău și tu nu-ți vei face niciodată peratologia. Îți cer să faci un sacrificiu cu valoare simbolică. Aici e vorba de un transfer între generații, de un act aproape inițiatic. Trebuia să înțelegi asta și să nu mă dezamăgești, punându-mi întrebarea vulgară 《cât costă?》. Și am să-ți mai spun ceva. Dacă ai de gând să-mi răspunzi că intrând vreme de cinci sau zece ani în tăcere riști sa pierzi pasul cu colegii tăi de generație, dacă îmi vei răspunde deci că te sperie hărniciile sterpe ale altora, am să-ți spun că mă dezamăgești a doua oară. Fiindcă dacă scrii pentru cei din jurul tău și pentru cei din timpul tău, scrii degeaba. Ajută-mă deci, ajută-mă să pun pe lume ceva. Cu cărțile mele n-am obținut decât o simplă lanțuire, un syn-logismos. Poate că tu vei obține conceptul. Crede-mă că nu știm niciodată cu adevărat ce putem deveni. Pentru mine, tu ești deja ceea ce poți deveni. Să nu mă dezamăgești!"



Noica nu știa să-și povestească închisoarea, iar când a făcut-o, în "Rugați-vă pentru fratele Alexandru", a terminat prin a deplânge condiția torționarului, și nu pe cea a încarceratului. Printr-o stranie dialectică a răsturnărilor, anchetatorul devenise victima subtilă a scenariului concentraționar, în vreme ce anchetatul juca rolul subaltern de prilej al mutilării lui. "Mi-am întâlnit zilele trecute anchetatorul pe stradă, ne-a spus cândva, prin anii '70. Era împuținat, suferise un infarct, trăgea un picior. - Ce mai faceți? l-am întrebat fără să-mi pot stăpâni compasiunea. - Cum vedeți... Țin un debit de tutun. M-am despărțit de el, întrebându-mă cine, până la urmă, în logica vieții, fusese cel păgubit."

[Stefania Mihai · Rating 2 out of 5]

O carte destul de grea pentru cine nu are baze solide în filozofie. Am terminat-o mai mult din perfecționism, dar din păcate nu pot să zic că am înțeles/rămas cu mare lucru din ea.

[Andreea Iordănescu · Rating 5 out of 5]

“O interpretare nu trebuie să fixeze niciodată faptul respectiv în exactitatea unei explicații, ci doar să-l ridice la înțelegere.”
Am pus și o plantă în poză, ca să scuzați faptul că fac recomandarea așa, fără să am copertă la carte. De fiecare dată îmi vine foarte greu să scriu recomandarea pentru o carte care atinge filosofia, tocmai pentru că citind, ajung să-mi dau seama că nu reușesc să pătrund nici măcar jumătate din bogăția pe care o expune autorul. Dar până la urmă poate că tocmai aceasta este limita care nu limitează, ci dimpotrivă, te invită să mergi și mai adânc, să descoperi și să te descoperi. Este o bucurie în sine să poți citi despre ce a însemnat să fii mentorat de Noica. Și aș mai adăuga, este chiar o bucurie și mai mare să intercalez în lectura acestei cărți corespondența dintre Noica și Sanda Stolojan, Sub semnul depărtării (pe care v-o recomand de asemenea cu multă căldură).
De aici am învățat că denumirea învățăturilor sanscrite „Upanișade” înseamnă „vino să stai lângă mine și să taci”. Și am să închei așa 😊

[Ok · Rating 4 out of 5]

Am avut nevoie de o carte care să nu fie o povară.

[Anatol · Rating 3 out of 5]

Daca nu cunoasteti bine filozofia (cum e in cazul meu) atunci vă va fi probabil greu şi plictisitor să treceţi prin anumite pasaje mai complexe (care constituie marea parte a cărţii) de dialoguri/monologuri filozofice. Sfârştul cartii m-a miscat insa: mai mult impregnat cu amintiri şi fapte dintr-un registru mai intim/personal din viata si sfarsitul lui Noica. Mi-a venit greu sa imi mentin interesul pentru lectura de-a lungul cartii, insa a meritat pentru un sfarsit exceptional.

***

"De ce oare simtim oamenii mai mult prin amprentele suave pe care le lasa asupra lucrurilor ce la apartin decat prin masivitatea existentei lor? Si acum continui sa simt prezenta mamei mele prelungita in gesturile pe care le-am invatat de la ea: un anumit fel de a tine ceasca in mana, un altul de a infata perna sau de a curata, in spirala continua, coaja unui mar. Iar jalea ce ne cuprinde in asemenea momente vine din expresia pe care o capata iremediabilul atunci cand are loc intalnirea noastra cu lucrurile pe care cel disparut le-a parasit. Am intrat deci in camera lui Noica si abia cand m-am aflat la marginea patului in care obisnuia sa scrie, rezemat intr-o rana de speteaza si cu o tablie de placaj pusa pe genunchi, am alunecat incet si, ingropandu-mi fata in patura mizera de pe pat, am inceput sa plang."

[PuriP · Rating 4 out of 5]

This is exactly the kind of book that discourages a review writer, because only a few true thinkers would be able to disprove anything written in it. I will thus stick to a humble critique of form. It is wonderful to be given the chance of seeing past a philosopher's "system", to observe all of the cogwheels that usually remain hidden to the eye of the reader, and this book managed to achieve even more than that: it transformed an otherwise obscure philosopher, whose works are almost lost in the catacombs of culture, into a true Socratic figure, with an answer to any question, being knowledgeable about his predecessors and always seeming eager to understand the others' views. The dialogues are also very educative, because the key to understanding them lies within, through the invoked names of great thinkers, that will undeniably reemerge from the abysmal depths of the unconscious at the next trip to the library :) I cannot rate this book with 5 stars, because it is not really a masterpiece, but I can say that it has "the most 4 stars" of any other book I've read yet.

[Laly Todor · Rating 4 out of 5]

o carte aparte printre cărțile scrise înainte de ‘89, având în vedere faptul ca Noica a trecut prin infernul închisorilor comuniste din România stalinistă. și totuși, modelul central în jurul căruia se învârt toate ideile cărții este Constantin Noica. deși autorul este Gabriel Liiceanu, el a fost doar un “grefier”, ca să spun așa, nelipsite fiind totuși pasaje de ale dumnealui care îmbătau spiritul cu această gândire speculativă.
știam despre Constantin Noica încă din clasele a X-a sau a XI-a, de asemenea știam și despre acest Jurnal de la Păltiniș, însă trebuie oferit timp pentru o distanțare mai mare, reușind astfel a se forma acea privire de ansamblu, cuprinzând totul într-un singur punct și bucurându-ma, într-un final, de acesta.
fără să mai stau pe gânduri, voi începe treptat să pătrund în tainele lui Noica, în sânul culturii sale (de performanță).

[Ana · Rating 4 out of 5]

"Orgoliul unui om nascut intr-o cultura mica este intotdeauna ranit."

"Nu merge sa traduci din Kant ca din Agatha Christie."

"Cat despre moarte, as putea spune ca ma aflu cu ea intr-o relatie de cordiala dusmanie. De cateva ori m-a ocolit ea pe mine, de cateva ori am ocolit eu problema mortii. Altminteri, cred ca moartea nu e o chestiune a noastra, ci mai degraba este o treaba de printi care, cunoscand toata puterea lumii acesteia, descopera moartea ca pe o limitare a ei."

"..omul e ceea ce ramane din el dupa ce lumea din jur il desfiinteaza."

"Sa nu-mi spuneti insa ca lumea in care traiti ar fi vinovata pentru nereusita voastra. Daca exista, mizeria exista in primul rand in voi, in limitele voastre interioare. S-au citit carti si la lumina felinarului."

Foarte frumos.

[Iulia Panait · Rating 4 out of 5]

Notă către sine: Îmi place și îmi doresc mult să o termin, dar nu pot acum. Am ajuns la 19 noiembrie - 22 noiembrie 1980 și voi continua să o citesc atunci când voi fi în stare cu adevărat. Prefer să iau acum o mică pauză decât să citesc niște cuvinte goale care vor zbura pur și simplu pe lângă mine.

[Vali · Rating 1 out of 5]

Useless empty words. People with too much spare time failing to achieve true knowledge.

[Constantin C. · Rating 5 out of 5]

.

[Dacian · Rating 4 out of 5]

https://tribuna-magazine.com/cateva-c...


Extras despre individualul, generalul şi determinaţiile (modelul ontologic al lui Noica):

"Pentru a puncta mai exact, şi doar în câteva fraze, formula modelului ontologic nicasian, vom spune următoarele: când individualul îşi conferă determinaţie după determinaţie (prin activitatea cognitiv-logică), aceste determinaţii alcătuiesc, rând pe rând, cercuri concentrice din ce în ce mai mari şi în continuă evoluţie şi desfăşurare de posibilităţi ce se „stratifică”, şi care, la momentul când „form-area” („determinarea”) s-a încheiat reprezintă o actualitate a unui general astfel împlinit (aceasta este o închidere ce se deschide – în termenii lui Noica; n.n.). E aproape un model kantian de geneză a realităţii, căci putem să avem o similaritate între determinaţii şi categoriile (din tabloul kantian). Pornind din latura opusă a problemei, atunci când generalul, situat oarecum platonian într-o lume suprasensibilă în care posibilităţile sunt iarăşi productive şi generatoare de realitate concretă, când generalul îşi dă determinaţii, atunci are loc naşterea individualului („determinat”) ca şi caz particular al acestui general. Conferirea de determinaţii, şi într-un caz şi în celălalt, face apel la un aristotelism vădit: dubletul Posibil-Actual. S-ar putea spune că partea cea mai frumoasă a tratatului lui Noica este tocmai aceasta: cum anume se pune problema relaţiei dintre Posibil şi Actual. Iar aici, pentru a da un singur exemplu nicasian de închidere ce se deschide, un exemplu de devenire întru fiinţă, vom spune: niciodată o devenire întru devenire nu poate solicita Posibilului un lucru care să îmbogăţească realitatea (de ex. – o metafizică ce nu reuşeşte să facă, din punct de vedere ideologic, mai bună şi mai dreaptă o societate, este o metafizică ratată: un simplu „gând” care nu a putut depăşi cercualitatea unei evoluţii fără rost sau sens, unul care s-a „tocit” fără să aducă ceva sporitor în lumea lui şi în cea a noastră). O devenire întru devenire poate doar închide într-un cerc o realitate ce se perpetuează fără vreun rost fiinţial special şi relevant pentru însuşi Universul sau pentru traseul destinal al unui exemplar uman. De cealaltă parte, devenirea întru fiinţă deschide Posibilul ca o împlinire a unui rost cu mult miez, a unei depăşiri, a unui salt ontologic prin care oricare existenţă în cauză capătă un sens cardinal, un sens excepţional, un sens plenar. Nu este nici locul, nici cazul să mai insistăm aici. După cunoştinţa mea există cel puţin două lucrări mari de exegeză foarte bune asupra Devenirii întru fiinţă, şi acolo ne sunt date toate detaliile şi comentariile cele mai avizate."

[Gabrielle Danoux · Rating 3 out of 5]

En France Constantin Noica est inconnu. Pourtant, ce livre lui est entièrement dédié. Sous le signe de l'initiation et de la consignation d'une vie recluse, pour la postérité, le journal réjouira probablement les philosophes et de temps en temps les amateurs d'épigrammes. Je me souviens quant à moi, après tant d'années d'une anecdote qui repose (en apparence seulement) sur les particularités "ontologiques" et "réflexives" de chaque langue. Ainsi, il convient de préciser que "je pense" est pour le roumain "je me pense".

[Bianca Dudu · Rating 5 out of 5]

,,Cultura, sub latura informației, te înghite dacă nu o ataci cu câteva idei."

,,Nulla dies sine laetitia."

,,Piramida înfruntă timpul grosolan, greoi, ea este, spune Hegel, forma cea mai stabilă a materiei. În schimb, noi infruntăm timpul cu forma cea mai grațioasă a spațialității (...)"

,,Istoria unui popor este, deci, istoria culturii sale."

[laurentiu]

0

[Sergiu S. Dobre · Rating 5 out of 5]

Citit in editia aniversara aparuta in 2022. Excelent, asa cum se stie deja!

[Socrate · Rating 4 out of 5]

Paginile ce urmează pot fi înţelese drept un model laic al tipului de căutare care se petrece pe baza unei prealabile găsiri. Însă pentru ca o asemenea căutare şi o asemenea găsire să poată avea loc este nevoie de un sistem de aşteptări. Aşteptarea de nimic determinat, aşteptarea ca simplă atitudine intenţională, alcătuită dintr‑o mirare şi o dorinţă confuză, este de fapt prima formă a găsirii.
Ca o atare atitudine, aşteptarea este ipostaza adolescentului în faţa lumii. Fără să fie o împlinire, adolescenţa rămâne, totuşi, preambulul afectiv al oricărei împliniri viitoare. Aceasta este vârsta când rumoarea nediferenţiată a dorinţelor şi aspiraţiilor năzuieşte către liniştea unei forme, singura care, prinzând, mai târziu, contur, poate aduce cu sine acel grad de stabilitate de la care pornind se poate vorbi despre o lege proprie, deci despre o personalitate şi un destin.
Transpusă în spirit, aşteptarea aceasta îmbracă forma romantismului culturii. Altfel spus, romantismul culturii este expresia puberală a spiritului însuşi. Trezirea spiritului nu poate avea loc decât în spaţiul culturii; însă proiectată pe o anume învolburare a sufletului şi percepută prin intermediul unor mişcări violente şi contradictorii, în care predestinarea este resimţită când ca glorie, când ca eşec, ea va îmbrăca în mod fatal o formă romantică. Această formă, în care gândurile nu se pot încă desprinde de pasiuni, pentru a se lăsa doar potenţate, nu şi stânjenite de ele, este deopotrivă fecundă şi periculoasă.
Face însă parte din miracolul adolescenţei de a deţine în codul aşteptărilor, şi deci al găsirilor ei, prezenţa viitoare a celui care, la rândul lui, are înscris în destinul propriu capacitatea de a răspunde acelei chemări confuze şi de a o elibera înspre măsura ei. Din această pricină, cel care mai târziu – şi în mod cu totul întâmplător – s‑a numit Noica a putut fi găsit cu mult înainte ca întâlnirea cu el să fi avut loc. Când s‑a produs, ea a părut a fi o simplă recunoaştere şi a avut firescul pe care îl dă unei întâlniri orice îndelungă, grijulie şi pregătită aşteptare a ei.
Noica citind aceste pagini; va trebui să mă înţeleagă şi să mă ierte. Dacă le‑aş publica fără să‑i cer consimţământul, n‑aş face decât unul din acele gesturi a căror cuminţenie este ascunsă de stratul intemperanţei de primă instanţă. Înţelepciunea operaţională şi conjuncturală este, invers, mediocritate dovedită într‑un târziu. Această certitudine a unei raţiuni şi dreptăţi mai adânci pe care se întemeiază orice nebunie fecundă nu o poţi avea decât în condiţiile unei depline purităţi, deci atunci când mobilurile unor gesturi lasă în urmă persoana căreia îi aparţin şi migrează către o instanţă supraindividuală. Puritatea acestor imagini este revendicată aici în numele gândului că atât eu, cât şi celelalte personaje ale Jurnalului nu suntem decât agenţii întâmplători ai unei situaţii exemplare, ai unui scenariu de iniţiere culturală, deci ai uneia din variantele în care se propagă spiritul. În aceste condiţii, însăşi persoana lui Noica devine întâmplătoare, şi tot ce este aici episod, anecdotă, nume – într‑un cuvânt „indiscreţie” – poate fi scuzat în lumina „universalului concret”, deci a faptului că, pentru a acţiona, spiritul trebuie să se întrupeze.

[Socrate · Rating 4 out of 5]

Astă‑seară, Andrei s‑a apucat să citească paginile de până acum ale jurnalului meu. Gândindu‑mă că le va judeca stilistic, am avut trac. Dacă se petrece ceva aici – și numai dacă se petrece – atunci e vorba de ceva de dincolo de “stil”; e încercarea, poate nevoiașă, de a sugera o lume închisă, epifenomenală, greu de înțeles din afară, o existență compusă din evenimente imponderabile, un soi de aventură exemplară a spiritului, o “epică” protreptică și propedeutică. După lectura paginilor am stat de vorbă cu Andrei până către 2 noaptea. Discuție dizolvantă, aporetică, un inventar al handicapurilor noastre culturale – un liceu prost, lipsa lecturilor fundamentale făcute la vremea lor, lipsa deprinderilor de lucru sistematic și mecanic, capabile să înfrângă humoralitatea dereglantă a fiecărei zile. Îmi aduc aminte de o vorbă a lui C. cum că generația noastră (dar mai există astăzi o generație?), ca să‑i poată ajunge, ar trebui să meargă tot atât de departe în reușită pe cât au mers ei în eșec. Ne gândim că Cioran și Noica sînt doi poli teoretici între care – atitudinal – s‑a mișcat cultura noastră: luciditatea pesimistă și optimismul im Trotz. “Nu crezi, îmi spune Andrei, că până la urmă în optimiștii de tipul lui Noica se realizează splendoarea umanității? Ei sînt marii benefici, naturile bune care ne mână sau ne trag înainte.” Îmi vine iar în minte îndemnul lui Noica din scrisoarea pe care mi‑a scris‑o în 1967, la șase luni după ce îl cunoscusem: “Sunt atâtea de făcut în lumea aceasta! Dăruiește‑te, Rafail, dăruiește‑te!”