„Îmi propun să trec în revistă câteva mari întrebări pe care oamenii și le-au pus – și nu încetează să și le pună – generație după generație. Sunt întrebările fundamentale privitoare la condiția umană. Ele continuă, în mare parte, să rămână fără răspuns, sau, și mai derutant, primesc adesea, din belșug, răspunsuri multiple și contradictorii. Evident, nu am soluții de propus pentru a face lumea mai inteligibilă. M-am mulțumit să identific nedumeririle. Lista lor e impresionantă. Trăim în plin mister.“ – Lucian Boia
Din ce în ce mai subțiri la propriu și la figurat cărțile acestea. Teme reciclate, întrebări adolescentine, răspunsuri și dileme pe care le poți dezbate la nivelul acesta fără rușine la o bere cu prietenii. Fiind un volum, pretenția e totuși mai mare.
Trebuia să se întâmple și o mică dezamăgire în relația mea cu Boia. După ce am citit vreo 20 de titluri de-ale sale, pot spune că acesta m-a necăjit cel mai rău, iar motivul principal este modul în care alege să interpreteze știința în afara istoriei, cu greșeli banale precum ”dinozaurii au dispărut din cauza schimbărilor climatice”. Altfel, temele nu sunt neapărat noi, ci sintetizate în stilu-i caracteristic plăcut, iar marele beneficiu este dat de faptul că eseul este scris foarte recent, deci rămâne contextual relevant.
Lucian Boia trece, de data aceasta, în registrul mai serios al întrebărilor fundamentale, multe dintre ele având doar substrat teoretic, oferind puține și insuficiente exemplicări pentru ca răspunsul să fie unul final, definitiv și, de ce nu?, obiectiv. Despre ce este vorba în această cărțulie? Despre existența sau nu a lui Dumnezeu, despre viața de apoi, despre viitorul cunoscut sau neștiut, despre nemurire și surprizele universului. Ca puncte de plecare într-o discuție mai largă, subiectele de aici sunt, desigur, bine alese. Dar senzația este de subțirime, la propriu și la figurat.
Eseurile acestea scurte ale lui Boia, nefiind mai mult decît ceea ce sînt, prilejuiesc lecturi plăcute — în felul în care plac istorisirile unui bunic bine citit și hîtru nepotului aflat în pragul somnului. Aici, parcă într-o supremă ricanare la adresa detractorilor săi, Boia construiește o cărțulie în jurul întrebărilor fără răspuns: nu din vina sa, ci a tuturor și a nimănui. Din nou, stilul șugubăț, ironia fină, aluziile tongue-in-cheek sînt de-a totului tot delicioase.
După aprecierea studiului România, țară de frontieră a Europei, m-am decis să citesc și acest volum, Întrebări fără răspuns.
Întrebările din primul capitol, Planeta condamnaților, sunt lipsite de viziune profundă, fiind deci doar curiozități de suprafață. Se urmărește tandemul filosofie-creștinism, cu accent pe ultima dimensiune a existenței umane. Nu se prezintă sau/și nu se cunoaște cu veridicitate dogma creștină, fapt ce retează autenticitatea răspunsurilor. De exemplu, scriitorul presupune că Dumnezeu s-ar fi plictisit de unul singur și de aceea ar fi creat specia umană, aruncând-o într-un joc chinuitor și complicat. Or, creștinii (ortodocși) știu că Dumnezeu nu este niciodată singur. El este treime de Persoane care se află într-o continuă lucrare de iubire. În acest context L-a făcut pe om.
Obiectul discuției invită desigur la completări mai elaborate. Recenzia mea a vrut să scoată în evidență faptul că un dialog între filosofie și creștinism sau între știință și creștinism este posibil, dar cunoașterea teologiei creștine este esențială. Altfel suntem doar pradă unor întrebări fără substrat care evident generează răspunsuri nesatisfăcătoare.
Superficial, lipsit de originalitate (nu creativa, ma refer la faptul ca este foarte inspirata din Homo Deus a lui Yuval Noah Harari) Foarte dezamagitor.