„Nu mai țin minte întocmai când mi-a venit ideea acestui volum. E bine să te cațeri din când în când pe acoperișul lumii, mi-am spus, și să râzi de tine și de alții, cu dorința de a scăpa măcar o clipă de masca gravă pe care ți-au întipărit-o pe figură filozofia, textele speculative și scrisul «încruntat». Știam însă că riscul de a te face de râs propunându-ți să-i faci pe alții să râdă era mare. De altfel, un autor al editurii, cel puțin la fel de «serios» ca și mine, ratase experiența evadării în registrul comic. Culmea e că tocmai eu îl sfătuisem să renunțe la ideea publicării! Nu mă ascultase. La capătul eșecului, fără să-mi poarte pică, îmi spusese obidit că e mai ușor să faci un cititor să plângă decât să râdă. Dacă voi păţi şi eu la fel? m-am întrebat, după ce am pus laolaltă cele 14 texte care se voiau pline de haz...“ – GABRIEL LIICEANU
Gabriel Liiceanu este un filozof, interpret și scriitor român. Discipol al filozofului Constantin Noica, în perioada comunistă s-a făcut remarcat ca interpret al filozofului german Martin Heidegger. Din 1990 este directorul Editurii Humanitas, una dintre cele mai importante instituții culturale române, proiect formulat în anii Școlii de la Păltiniș.
După Revoluția din 1989 a participat la principalele dezbateri publice din spațiul cultural și politic românesc, dobândind statutul de intelectual public important, dar stârnind în același timp și critici acerbe. În 1995 a apărut filmul documentar Apocalipsa după Cioran, după un scenariu de Gabriel Liiceanu, conținând singurul interviu românesc filmat al filozofului Emil Cioran. După 2000, a realizat împreună cu Andrei Pleșu emisiuni culturale de televiziune (Altfel, la Realitatea TV și 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu la TVR1). În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și al Grupului pentru Dialog Social.
Un volum simpatic, in care Gabriel Liiceanu dovedeste ca are calitatea de a putea rade de el insusi. Marturisesc insa ca placerea mea vinovata legata de dl. Liiceanu e aceea de a-i citi consideratiile despre mancare. In afara de faptul ca e savuros in limbaj, m-a convins sa prepar reteta de alivenci din "Intelectuali la cratita" si am in plan si reteta de Jambalaya (data in "Scrisori catre fiul meu"). Mi-ar placea sa citesc intreg caietul de retete al mamei sale, cel de la Scoala Normala de Fete si, citand din Ludice, "ca sa nu mor vaca", as vrea chiar o intreaga carte de bucate semnata de dl. Liiceanu, in care sa povesteasca ce a mancat bun sau rau prin locurile in care a fost, cu sau fara retete. Visez la un Craciun cu aceasta carte sub brad!
Fie că vorbește despre mașinile sale sau de felul în care se împacă cu porcii, despre înmormântări sau despre momentele în care să dă actor, despre discuțiile cu editorii și cu autorii, despre titlurile de carte, Liiceanu are un discurs amuzanto-filosofic. Nu poate trece de alura sa de intelectual, dar povestește frumos și ne face să zâmbim (nu numai pe mine, ci și pe băiatul meu, semn că volumul trece dincolo de vârste și de categorii de ”înțelepciune”). Un volum simpatic de distracție intelectuală și cam atât.
O lectură ușoară, rapidă, foarte ironică și cu subtilități, care (îmi) demonstrează că filozoful poate avea umor și că, indiferent de poziția pe care o ocupăm pe scara ierarhică a intelectului, cu toții avem probleme cotidiene și (unii) sorbim cu același haz tot ceea ce ne înconjoară (a se vedea, în primul rând, "intempestivele", "problema" papucilor, a sucului de portocale, cafelei și pâinii prăjite, a caselor cu etaj și nu numai). Pe lângă partea de umor "criptic", care are câteva pasaje care m-au făcut să zâmbesc, pufnesc și poate chiar să râd, cartea demitizează intelectualul și filozoful (contemporan), îl scoate din tiparul vechi și rigid al unui cinic sau stoic (luat chiar literal, cu imaginea hainelor zdrențuite pe el) și îți face cunoștință cu omul care se află în spatele său; consider că aici se aplică aceeași regulă ca și în cazul poeților, pictorilor etc : a se face distincția dintre om și artist (aici, filozof).
Amuzante și ușurele, povestioarele reușesc ce-și propun: să schimbe percepția asupra filozofului și profesorului Gabriel Liiceanu. Sunt o împletire ludică de real și fictiv, tocmai bune de neluat în serios.
Dl. Liiceanu este conștient de sine. Ne previne încă de la început că volumul este o tentativă de umor a unui scriitor care care, în mod obișnuit, scrie filozofic și „încruntat”. Este prima carte al dânsului pe care o citesc și sunt ușor dezamăgită (dar oricum am de gând să citesc și textele „serioase” – cum spunea trainerul de la un curs de dezvoltare personală, avem și noi câțiva filozofi în România, măcar pe ei să-i citim).
Povestioarele sunt simpatice și sarcasmul este finuț, dar le lipsește acel ceva care fac cititorul să zâmbească sau măcar să sufle aer din nas. Cea mai reușită mi s-a părut „Intempestiva”; aș încerca și eu pe la vreo 60 de ani faza cu pinul la magazin, sau să le reproșez unora că își șterg gheata de un petec de zăpadă privat.
Am învățat și ceva nou: pluralul cuvântului „șa” e „șei”.
Toată existenţa mea a fost traversată de o pudoare înnăscută. Din pricina asta, nu sunt în stare să folosesc cuvintele acelea indecente, deşucheate ori necuviincioase care, ieşite din gura unora, îi fac pe oameni să se prăpădească de râs, în timp ce, spuse de alţii, înmărmuresc asistenţa şi provoacă o senzaţie de penibil şi dezgust. Unii dintre prietenii mei se mişcă în registrul înjurăturilor cu uşurinţa virtuozilor pe claviatura pianului, în vreme ce eu transpir numai la gândul că aş spune în şoaptă cuvântul… Sau cuvântul… Nu, iertaţi‑mă, pur şi simplu nu pot să le spun! Sigur, dacă aş fi american, ar fi altceva. În filmele lor, actorii înjură cum ar scuipa coji de seminţe. Or, eu nu pot să înjur nici măcar aşa, între prieteni, nici măcar când sunt singur la volan, darămite să pun pe hârtie tot felul de năsărâmbe menite să rămână acolo în toată neruşinarea lor! Cum se face, m‑am întrebat de‑a lungul anilor, că unii scriitori se bucură de – cum să‑i spun? – de „prezumţia de porcoşenie“ (cum ar fi, de‑o pildă, Rabelais, care parcă scrie direct din fundul unui hârdău; păi Creangă al nostru, cu Povestea poveştilor, de fapt Povestea… – ah, nu, iertaţi‑mă, sunt incapabil să scriu adevăratul titlu! –, pe care a citit‑o la cenaclul Junimii când Maiorescu era plecat la Viena, este de zece ori mai inventiv, fără să fie scârbavnic ca scatologul de Rabelais), aşadar de ce unii scriitori se bucură de prezumţia respectivă, în vreme ce alţii n‑au voie să pună pe hârtie nici măcar cuvântul… Nu, e clar, nu pot! (Şi, de fapt, era un fleac cuvântul ăsta pe care mă pregăteam să‑l scriu, era…) Ce mai! Sunt handicapat, e clar! Nici măcar bancuri porcoase nu sunt în stare să spun, oricât de bune ar fi ele. Când ajung la poantă şi trebuie să rostesc cuvântul cu pricina, mă opresc, zic „ăăă“, apoi spun prima literă, transpir, pe urmă mă întorc către vreun prieten care nu suferă de meteahna asta şi – înfrânt, umilit şi zdrobit – zic: „Spune tu, te rog, mai departe…
"Vă veți fi întrebând de ce îl cheamă Siegfried. Evident că de la eroul niebelungic, dar mai ales pentru că în numele său se îmbină victoria(Sieg), binecuvântarea (Segen) și pacea (Frieden). Fiecare cursă a lui Siegfried pe Valea Oltului este o victorie a inteligenței suple, repurtată, cu binecuvântarea Celui de Sus, asupra sufletului învolburat al celui de la vola. Adevărul e, domnule redactor-șef, că Siegfried îmi coboară pacea în suflet, er bringt den Frieden im meine Seele."
"Când Marcello a apărut în garaj, în boxa de lângă Siegfried, am crezut că o să scurpe cerul. Trei zile nu m-a mai lăsat să mă urc în el. «Siegfried, i-am spus, înțelege, băiatule, tu nu ești mașină de București. E păcat de amortizoarele tale! Pe urmă, după trei-patru parcări la Casa Scânteii, rămâi fără oglinzi. Adu-și aminte ce ne-a spus domnul de la firmă, că se fură pe capete oglinzile de BMW. Ne-a sfătuit chiar, ca să putem parca liniștiți, să-ți crăp oglinzile cu o lovitură ușoară de ciocan și ne-a arătat, îți mai amintești?, și locul unde trebuie lovit. M-am înfiorat, ții minte. I-am răspuns că mai bine mi-aș da cu ciocanul peste degete decât să comit barbaria pe care mi-o propunea. Ți-am văzut atunci ochii splendizi, aruncați fin spre aripă, înflorind într-un zâmbet recunoscător. Cred că din clipa aceea ai început să ții la mine. Dar să revenim. Marcello, Siegfried dragă, o să ne ajute, lăsându-se hârșâit toată ziua în acest oraș care, vorba lui Cioran, arată din ce în ce mai mult ca un șancru. Să rămânem în formă pentru drumurile mai lungi.»"
Voit simpatică și lejeră, dar cam atât. Adevărat, și filosofii au dreptul a se exprima comico-umoristic, dar e mare riscul de a părea un urs surprins, ludic, intr-o reprezentație de balet… Dacă nu ai umorul (sau grația imponderabilă) în sânge, orice joacă de-a baletul va apărea nenaturală și forțată.
Câteva dintre ele sunt mai amuzante decât m-aș fi așteptat. Altele sunt complet nereușite. În ansamblu, o lectură rapidă de început de an care nu lasă vreo urmă adâncă.
Cartea conține câteva întâmplări ale lui Liiceanu în care strecoară umor prin naivitatea faptelor și a gândirii unui om cu suflet bun și mintea curată. Mie mi-a plăcut foarte mult
Cu toate strădaniile de a dovedi altfel, chiar și cele de la 8 la 11 dimineața, după program, nu cred că GL are, cu adevărat, umor. Cartea este totuși plăcută și .. înduieșătoare.