Un bărbat se trezeşte ducându-şi viaţa sub dominaţia unei cifre. Un altul e luat de pe o bancă din parc şi pus să imite, într-un show ţinut în inima Capitalei, un şarlatan presat de urgenţe neamânabile. Un preacucernic angajează un evlavios care transformă un cantonament în loc de rugăciune şi plasează mătănii în locul televizoarelor din camere. Doi surdomuţi deschid, într-un târguşor din Provence, un joint venture care cheamă la luptă gustul şi mirosul. O fată cu nume înşelător se îndreaptă spre groapă ascultând obsesiv Sepultura. O pereche de pungaşi adolescenţi fură de prin case şi lasă o semnătură sfidătoare, colorând de fapt visul unui al treilea. O povestitoare bizară deapănă o păţanie în care lucrurile scapă de sub control în centrul Romei.
Sunt şapte întâmplări de ieri şi de azi, din Franţa sau din Italia, dintr-un colţ al Bucureştiului sau dintr-altul. În Omul care mută norii, Radu Paraschivescu se suie la volanul prozei scurte şi îşi plimbă cititorii pe un traseu cu o serie de opriri la cerere: stupoare, veselie, tandreţe, deznădejde şi speranţă.
Radu Paraschivescu was born in 1960 in Bucharest, and grew up in Lugoj (Timiş), where he suffered a severe regime on home made chocolate, sugar candy and Doboş cake; he was accustomed to the idea that life is sweet and must be greedily crunched.
He is a translator and co-author of two reference works in the sports literature (Larousse Encyclopedia of footbal and Athens Olympic Games in Athens: 1896-2004). He translated nearly sixty books of English, American, Canadian and French authors.
He published two novels (Efemeriada şi Balul fantomelor), a volume of stories about Bucharest (Bazar bizar) and one essay about dishonesty in sports (Fanionul roșu - 2005), for which he received the "Ioan Chirilă" National Award for best sports book of the year.
He also wrote: Mi-e rău la cap, mă doare mintea - 2007 Fie-ne tranziţia uşoară - Perle româneşti - 2006 Ghidul nesimţitului - 2006 Dintre sute de clişee - 2009
Șapte texte complet diferite, dar în care sunt adunate și ficționalizate câteva dintre micile plăceri ale vieții autorului: lumea provensală și cea romană (poate că ”Marmură de Pavonazzo” este vedeta volumului), lumea pestriță a studiourilor TV și pseudo-vedetelor de pe micul ecran, dar și cele din fotbalul autohton. Pe undeva, se vede lipsa unei teme comune, dar Radu Paraschivescu este un scriitor ironic fin, elegant și elevat, încât până și atmosfera de nuanță naționalist-ortodoxă de la ”Astrul Creștin” ne amuză, deși ar trebui să ne dea fiori.
Cu Radu Paraschivescu nu știu niciodată unde ajung – de la amuzament la dezamăgire, le-am trăit pe toate. Omul care mută norii mi-a oferit o experiență similară. O carte inegală, cu povestiri delicioase și altele trase un pic de urechi. Ca de fiecare dată când citesc ceva de Radu Paraschivescu, am impresia că, în scrisul lui, ceva întotdeauna lipsește și ceva e întotdeauna de prisos.
În mod cert, Radu Paraschivescu e un excelent satirist. Zona lui de confort pare să fie aceea unde literatura se întâlnește cu fotbalul (îmi închipui că o zonă foarte puțin populată). Acolo paginile se întorc repede, imaginația și umorul lui sunt în floare, ironia și sarcasmul perfecte, dialogul spumos, iar cititorul sfârșește râzând satisfăcut. Aproape că îți vine să spui că Paraschivescu e un Caragiale modern.
Dar apoi scriitorul intră pe tărâmuri pe care simt că alunecă primejdios. Am sentimentul că lui Radu Paraschivescu nu îi stă bine seriozitatea – aproape că îl împinge în ridicol. Motivații neplauzibile (Un nas și o gură), finaluri clișeice (Armadillo) sau incomplet tratate (Marmura de Pavonazzo), mici scăpări si incoerențe în firul narativ (de pilda in Omul care mută norii – și ea o satiră) și eterna problemă a lui Paraschivescu atunci când devine descriptiv: o incapacitate de a-și termina propozițiile la timp. Dacă firul narațiunii spune câteodată prea puține, propozițiile lui spun adesea prea multe. Prea multe comparații de care nu e nevoie, prea multe explicații care ar putea să aibă un efect mai puternic dacă ar fi rămas subînțelese. Există în astfel de povestiri un 20% care trage tot restul în jos. Un fel de surprinzătoare carență în tehnică pe care nu o aștepți de la un scriitor altfel atât de savuros.
Apoi, nu vreau să mă așez de-a curmezișul libertății scriitorului de a-și alege ce subiecte poftește, dar Radu Paraschivescu nu are, din păcate, darul de a face umor cu tentă erotică fără ca acesta să apară vulgar. Am trecut cu un sentiment de stânjeneală acută peste neverosimilul fir narativ al primei povestiri (Șapticemie) și peste simbolistica naivă la care face apel. În schimb, Cățui, plase, Doamne-ajută mi se pare cea mai bună povestire din colecție, care face o treabă mai bună decât orice articol indignat în a sublinia ridicolul ritualismului bisericesc excesiv din România de după Revoluție. Aș putea citi volume întregi cu satira lui fotbalistică, în care Radu Paraschivescu se simte acasă – și se vede.
În sfârșit, apreciez imaginația lui Paraschivescu, mai ales când înțeleg că a scris ultimele povestiri pe teme date. Dar nu sunt sigură că rezultatul acestor exerciții literare mă impresionează într-atât încât să vreau mai mult.
În mod garantat, voi continua sa întind mâna și după alte cărți ale lui Paraschivescu, dar sper din tot sufletul să se țină departe de zona cu registru grav a literaturii, unde își pierde din strălucire și autenticitate.
N-au trecut şapte ani în Tibet, ci şapte luni în Bucureşti până să-l revăd pe Michael în compania unei femei. În tot acest timp, viaţa mea sentimentală nu fusese viaţă şi nu fusese sentimentală, dar nu mă plângeam – printre altele, fiindcă nu prea aveam cui, dat fiind că Michael era suficient de marcat de propriile lui eşecuri ca să mai aibă resurse de empatie faţă de mine. Când am răspuns la sonerie într- o după- amiază de joi caldă şi vântoasă, l-am văzut pe Michael însoţit de o şatenă înaltă şi bine făcută, cu ochi verzui, buze care păreau să muşte din aer ca din friptură şi piele de caramel. — Hai noroc, vecine. Sărut-mâna, Claudia. Mă bucur să te cunosc. Intraţi, intraţi. — Ha? Ce- i asta? s-a mirat Michael, mutându-şi suspicios privirile de la mine la femeia de lângă el. De unde ştii că o cheamă Claudia? La rândul ei, femeia s-a chinuit zadarnic să-şi mascheze stupoarea. În ce mă priveşte, am încercat să nu zâmbesc superior, dar am impresia că n-am izbutit. —Zi-mi o chestie, omule, i-am spus apoi lui Michael. Te-ai gândit vreodată la toate iubitele de care te-ai despărţit cum te-ai despărţit? Nu te- ai gândit. Te- ai gândit vreodată la povestea aia cu „cifra 7 ne guvernează vieţile fără să ne dăm seama“? Nici vorbă. Te-ai gândit vreodată că joci într-o piesă şi că un sufleur îţi dictează replicile fără să te prinzi nici măcar o secundă? Aiurea. —Nu cumva o iei pe arătură? a mârâit Michael, pierzând ceva din jovialitatea obişnuită. Ştiu că- i greu fără aer condiţionat, dar nici aşa. — Oho, drăguţule, nu ştiu care din noi o ia pe arătură. Oricum însă, eu am harta vieţii tale – tu, nu. — Bun, şi ce legătură are asta cu… ea? m-a întrebat Michael şi s-a uitat un pic îngrijorat la noua iubită. Femeia a tăcut mai departe. Pesemne că voia totuşi să afle cum naiba îi ghicisem prenumele. — „Să le numărăm, coane Fănică.“ Asta e din Caragiale, de care nu ştiu dac-ai apucat să auzi. — Am auzit, dar n-am citit. — O s-o faci cândva, nu mă-ndoiesc. Bun, hai să-ţi luăm iubitele la numărat, din ziua când ai pus piciorul în grădina Maicii Domnului. Ai venit din Aarhus remorcat de jandarmeriţa Carmela, care, cu tot numele ei muzical-zaharos, ţi-a turnat, ca să zic aşa, doar sare amară în cafeaua vieţii, dacă-mi permiţi formularea. A urmat văicăreaţa Letiţia, la pleurnicheuse, despre care mi-ai spus cândva, dacă mai ţii minte, că urma un tratament pe bază de pastile de plâns. După ea a venit Antonia cea cotrobăitoare şi voinică – îţi aminteşti că, de câte ori vă vedeam împreună, vă spuneam „Antonia şi Cleopatru“? Părea bărbatul tău, la fel cum tu păreai femeia ei. Următoarea la rând a fost Umbreta, trista victimă a unei vesele iniţiative onomastice, deşi cât de imbecil poate fi cineva care îşi botează fata după o regiune diminutivată a Italiei nu mai e cazul să lămuresc. Pe culme s- a ivit apoi, ca o nouă zână a melopeelor – asta e dintr-un poet, n-ai de unde s-o ştii –, Despina celor douăzeci de tatuaje, care a avut bunătatea să te lepede după ce te-a întors ca pe un buzunar gol şi n-a mai găsit nimic care s-o facă să zăbovească. I-a urmat Izabela: fiică de securist, citate din tot felul de părinţi şi monahi, viraje de viaţă care-ţi luau aerul şi un temperament de ghepard întărâtat. În fine, ultima pe listă a fost Alberta, clorotica ahtiată după Tibet şi dornică să fie mamă.
Foarte tare m-am distrat citind “Cățui, plase, Doamne-ajuta”. Știu că îmi place un text când simt nevoia să traduc glumele să râdă și alții. Acord cărții doar 3 stele pentru că nu m-au convins foarte tare celelalte povestiri – chiar cea care dă titlul cărții parcă nu are destulă sare. E bună, dar parcă putea fi mai bună. Poate nici măcar sarea nu ar fi ajutat și de fapt cu totul alt ingredient lipsește, de neidentificat. Simt la fel față de “Șapticemie” – s-a adus vorba în treacăt despre riscul acuzației de hărțuire sexuală care îl împiedică pe un cunoscut regizor român să își practice meseria în Statele Unite. Am văzut interviul cu pricina pe Youtube. Mi-e foarte greu să apreciez ceva scris și nedezvoltat, ba într-un fel trivializat despre o situație care știu că s-a întâmplat. Tind să cred că trivializarea a fost cu intenție, ceea ce ii mai spală din păcatul estompării graniței realitate-ficțiune care mi-a provocat un dezechilibru nu tocmai plăcut. Dat fiind că am citit recent „Copiii din miez de noapte” de Salman Rushdie in traducerea lui Radu Paraschivescu mi-a displăcut să reîntâlnesc porecla „Smârcâici” pe care am întâlnit-o pentru prima dată în aceasta traducere. La fel am pățit cu titlul povestirii „Un nas și o gură” – e din profeția citită în „Copiii din miez de noapte” și văd cum se combină două universuri care ar trebui să rămâna separate – cel al traducerii și cel pur creativ. Am întâlnit scris o singură dată „nici o” si nu „nicio”, o fi o scăpare, refuz să cred că autorul desconsideră modificări gramaticale care au avut loc cu mai bine de 10 ani in urmă.
This entire review has been hidden because of spoilers.
Delicioasa cartea...am savurat fiecare povestire. Umorul inteligent, unor sarcastic, sau poate asa l-am perceput eu și profunzimea personajelor surprinse în ipostaze imaginare fac un deliciu lectura.
Cateva dintre povesti m-au lasat rece. Poate ca nu le-am inteles eu, este posibil sa nu fiu la curent sau semi-curent cu toate lucrurile pe care sunt bazate aceste povestiri.
M-am bucurat sa citesc una dintre intamplari “Nas si Gura”. In rest, nu m-am simtit pe aceeasi lungime de unda cu autorul in privinta limbajului folosit necorelat cu timpul sau tipul personajelor.
Poate nu la fel de veselă ca altele ale aceluiași autor însă destul de amuzantă. Pentru cei care urmăresc ce se întâmplă în fotbal la nivel național Cățui, plase, Doamne-ajută poate provoca râsete suficiente.