Contaminare

by Mihai Radu

Anastasia se ocupă cu documentarea poveștilor adevărate prezentate în emisiunea TV Vino să vezi! și se pomenește pe neașteptate implicată într-o istorie tenebroasă, petrecută la Orșova, în noaptea de 18 decembrie 1989, în pragul Revoluției. Rareș este ofițer al Serviciului Român de Informații, învingător în lupta cu kilogramele, angajat în misiunea „Not Found 404” și moștenitor al bunurilor soldatului francez Claude Bourdin, mort în 1915, la 18 ani, în Primul Război Mondial. Nu se cunosc. Amîndoi vor intra într-un joc al paralelelor trasate prin alte paralele, respectînd o stranie geometrie a vieții, în care toate întîmplările lumii trimit codat la toate întîmplările lumii, influențîndu-se una pe cealaltă. Contaminare. Acest joc, independent de voința lor, dă naștere unui thriller pasionant ale cărui personaje, aflate în aparență la distanță în timp și spațiu, reușesc să dezlege o enigmă. Fiindcă totul se leagă cu totul, iar faptele de omor nu se prescriu niciodată.

„Contaminare este un thriller sub formă de puzzle: trei vieți, trei povești, trei anchete care culisează și se unesc ca un mecanism perfect. Însă, dincolo de construcție, romanul devine o scriere de vîrf a literaturii contemporane prin două atuuri pe care Mihai Radu le joacă impecabil. Primul este stilul, precis și elegant ca desenul unui instrument japonez. Al doilea este capacitatea de a explora medii – înainte de toate, mediul ocult al serviciilor de informații – și de a da viață unor personaje memorabile și reprezentative. Contaminare poate fi descris ca un speed dating cu România de azi, la sfîrșitul căruia cititorii se vor simți satisfăcuți, avizați și melancolici.” (Mihai Iovănel)

Genres: Romanian Literature

272 pages, Paperback

First published November 1, 2019

About the author

Mihai Radu (n. 1977) a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Este jurnalist la săptămânalul Cațavencii și scrie pentru emisiunea Starea Nației. După volumul de proză scurtă Hobby și alte povestiri, apărut în 2009, a publicat, împreună cu Simona Tache, Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut (2013) și Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor (2015). De același autor, la Editura Polirom au mai apărut romanele Sebastian, ceilalți și-un câine (2014), Extraconjugal (2017, 2018) și Contaminare (2019).

Reviews

[Cosmin Leucuța]

Prima carte scrisă de Mihai Radu pe care o citesc. Se vede de la o poștă că omul are talent, știe cum să țină condeiul și probabil peste ani lumea va zice despre el că e un DeLillo al literaturii române, un scriitor cu greutate, dar (de) neînțeles... Totuși, poate nu.

Partea proastă a acestei comparații e că, precum lui DeLillo, și lui Mihai Radu îi ia aproape o carte întreagă să ajungă la subiect. Sigur, analizele, umorul și introspecția sunt de top, și puteți să ziceți că-s old-school, dar când naiba a devenit OK să scrii o carte despre nimic?

„Contaminare” are ceva ce seamănă cu o intrigă, dar e subliminală - dacă clipești la momentul greșit, ai ratat-o. Iar finalul - în dulcele stil clasic a tot ce am citit recent - grăbit și pe nicăieri: „Hai, împacheteaz-o urgent și dă-i drumu, că m-am plictisit.” Încearcă s-o dreagă în ultimele 10 pagini, să lipească extrem de artificial două fire narative pe care nici dumnezeu nu le-ar putea uni dacă ar vrea, toată chestia e semi-coerentă și e foarte greu (dacă nu chiar imposibil) să îți pese de non-personajele și non-viețile lor pe care Mihai Radu le macină în paginile acestea. Păcat de scriitură.
2,4/5*

[Mihai Iovănel]

Mihai Radu este un prozator complet. Are stil, are povești, știe să problematizeze și să construiască personaje și situații dramatice, e bun în dialoguri și în narațiune, nu devine niciodată plictisitor.
„Contaminare” este cea mai bună carte pe care a publicat-o până acum.
https://www.scena9.ro/article/cronica...

[Andreea]

Mihai Radu are un stil deosebit de a scrie, un stil diferit și interesant de a da naștere unor întâmplări și situații neașteptate.
Prin stilul său de a scrie, autorul, ne conturează cu multă măiestrie destinul unor personaje destul de complexe, prin prisma a două planuri, care ajung să aibă în comun întâmplări și situații petrecute în urmă cu mult timp.
În primul plan narativ o avem pe Anastasia care se ocupă cu documentarea poveștilor adevărate prezentate în celebra emisiune “Vino să vezi!”, iar într-o zi aceasta primește niște email-uri având ca subiect un eveniment intrigant și misterios ce s-a petrecut la Orșova în noaptea de 18 decembrie 1989, în pragul Revoluției.
Așadar ea are drept misiune să dezlege misterul din spatele mesajelor și să afle ce s-a întâmplat cu adevărat în noaptea de 18 decembrie 1989.
Pe de altă parte, în celălalt plan narativ, îl avem în centru pe Rareș, ofițer al Serviciului Român de Informații, care a reușit să învingă lupta cu kilogramele și care se lupta în prezent cu alegerile mai mult sau mai puțin greșite făcute în trecut.
Am apreciat umorul pe care Mihai Radu l-a adus prin intermediul descrierilor, dar și complexitatea personajelor și modul prin care a dat viață acestora.
Fiind un thriller îmi doream ca acțiunea să mă țină mai mult în suspans, însă unele pasaje din carte mi s-au părut foarte detaliate și uneori irelevante în acțiunea propriu-zisă, însă spre final, subiectul cărții a devenit mai interesant și mai alert, astfel încât îmi doream să aflu modul în care s-au petrecut eventimentele și cum s-au intersectat destinele personajelor.
Contaminare este un roman construit într-o manieră interesantă, dar destul de complexă, care te face să te întrebi cum și în ce manieră se vor intersecta destinele personajelor, care deși sunt aflate în aparență la distanță în timp și spațiu, reușesc să dezlege o enigmă.
“Fiindcă totul se leagă cu totul, iar faptele de omor nu se prescriu niciodată..”

[Dragoș]

Poate cea mai noir carte a lui Mihai Radu (mai noir chiar decât noirissimul Extraconjugal) Contaminare e o țesătură complexă de drame contemporane, probleme din trecutul și prezentul României ce culisează unele în altele în trei chei. Prima e existențialismul securistului ratat, a doua e drama middle-classului mizer a jurnalistului contemporan lefegiu și a treia e un fel de confesiune/istorie de familie. Până aici ai, hai să zicem un roman contemporan românesc, la care să umecteze critica cu adaos vocea distinctivă a lui Mihai Radu ( ai putea să-i zici filosofia sardonică a cărnii, e un vibe aparte). Ce e interesant e cât de bine se întretaie poveștile astea, cât de detectivistice devin și cât de climactic se termină cu un reveal demn de roman polițist într-un roman, hai să-i zicem social ca să nu-i zicem antisocial. Rar am găsit literatură contemporană românească cu pretenții literare dar cu ascendent în page turner.

Îmi place mai mult Respiră! care e simplu, scurt și la obiect? Îmi place. Îs mai ușor de urmărit Repetiție sau Extraconjugal? Sure. N-am citit Sebastian? N-am citit. Dar ce face special Contaminare e că e un roman complet, unul care împacă capra cu varza și o carte bună cu o carte mișto. Recomand 100%.

[Rodica Muresan]

Limbajul, umorul, yummy. Melancolia, tragismul, tristetea infinita, descrierea mahmurelilor si a betiilor - awesome. Se vede ca stie despre ce vorbeste/ scrie.
Vocea autorului, inteligenta si sarcastica, inunda pana la urma fiecare dintre personajele centrale indiferent de gen, varsta, inaltime, zodie si kilograme. Ei gandesc la fel, se exprima si se îmbată la fel, au acelasi umor.
Am inceput sa citesc ceea ce era prezentat drept "un thriller" si am terminat de citit o carte despre relatiile dintre tati si fii.
Si musai sa mai zic si asta daca tot e liber la zis si apoi va las sa cititi linistiti: "Trei manechine de plastic erau sprijinite de gardul de beton al unei case - dezbracate, de culoarea cafelei cu lapte, cu bratele flexate de parca alte manechine le fugisera din imbratisare (...)" Super tare, asa.i? Eu cu asta as fi inceput cartea dar nu sunt scriitor. Scriitorul alege sa inceapa cu un paragraf meteo.

[Lavinia]

În afară de cîteva observații interesante, cartea asta nu m-a angajat în nici un fel, regret.

[Ioana Roset]

Romanul are o construcție interesantă care te provoacă să te întrebi dacă și în ce fel se vor intersecta destinele personajelor. Atuul cărții constă în modul în care sunt construite personajele și dialogurile. Scriitorul descrie excelent realitatea românescă cu problemele sale mai noi și mai vechi (poluare, mușamalizări, obezitate). Așa cum era de așteptat de la acest scriitor (jurnalist la Academia Cațavencu/Cațavencii), romanului nu-i lipsește umorul .

[Anca Zaharia]

Aproape fiecare scenă are potențial de cadru de film. Naratorii, fiind diferiți, au voci distincte, bine conturate, cu particularități care-i fac memorabili. Nu știu dacă a fost intenția autorului să ofere un roman parțial și vag ecologic, dar eu l-am citit și în această cheie, cu accentul pe o lume agitată, nervoasă, speriată, copleșită de gazele de eșapament care se strecoară printre oameni, aproape ca un corp distinct cu voință proprie, pe fundalul reclamelor de la Teleshopping care apare ca un refren, ca o temă muzicală a absurdului consumerist.

Sarcinile contaminează corpul „gazdei”, mâncarea acaparează și atacă din interior, îl infectează pe cel obsedat să se îndoape, morțile se insinuează în zilele rămase celor vii și-i macină în ritm de insectă, relații interumane sunt eventuale puncte de pornire pentru drame ce nu pot fi anulate, perpetuate în timp într-o manieră care, la un moment dat, mi-a trimis gândurile la o altă carte citită anul acesta, Mă dor strămoșii. Totul, în romanul de față, contaminează.

Recenzia integrală aici: https://ancazaharia.ro/2020/04/lumea-...

[Miruna Runcan]

O carte scrisa cu maiestrie stilistica, care are ceva de spus despre lumea de azi (dar si de ieri, de unde toti ne tragem).

[citesc_cu_sufletul]

Aveam așteptări imense de la această carte, dar, din păcate, nu a reușit să mi le satisfacă. Și-mi pare rău, căci îmi doream tare mult să fie o lectură frumoasă, mai ales că luasem o pauză de la citit și voiam să revin 'în forță'. Nu am reușit s-o termin, mai aveam în jur de 100 de pagini, deci o să-mi dau cu părerea doar despre ce am citit și nu am să îi acord o notă, căci nu mi s-ar părea corect. Ideea cărții este una foarte, foarte bună, mă încânta faptul că voi citi o carte a cărei acțiune are legătură cu Revoluția. Mi-a plăcut cum a fost structurată acțiunea pe mai multe planuri, reușind să creeze suspans și să facă cititorul să se întrebe cum se vor intersecta poveștile personajelor, ce legătură există între ele. Ba chiar și stilul de scriere pot spune că mi-a plăcut, fiind unul lejer și umoristic. În schimb, nu mi-au plăcut deloc, dar absolut deloc personajele...nu am reușit să empatizez cu ele în niciun fel. De asemenea, de multe ori aveam impresia că nu se întâmplă nimic, că acțiunea bate pasul pe loc, că e statică și mă plictisea, asta m-a făcut să și renunț la a o mai citi, deși mai aveam atât de puțin din ea. Poate n-a fost potrivită pentru mine...sau poate n-am citit-o într-o perioadă bună. Nu știu!

[Marian Dumitrache]

E o vorbă cu învârtitul în jurul cozii. Cam așa. Mai la subiectul domnule Radu. Altfel, frumos construit personajul și unele scene mi-au mers la suflet.

[Elena Papadopol]

Ma incanta atunci cand sunt bagata in ceata - nu am realizat ca de fapt urmaream povestea unei crime.
Mi-a placut foarte mult constructia personajelor, naturaletea discutiilor si relatiilor, insa am simtit finalul putin grabit, desi pana in acel moment ritmul a fost perfect :).

" [...] oamenii nu isi amintesc ca au fost buni sau drepti, nemernici sau incoerenti, oamenii nu cad in visare amintindu-si o fapta buna. Tot ce conteaza, tot ce face sa-ti tresalte inima peste ani este daca ai fost fericit sau nu, cand ai fost fericit si cand nu."

"Daca ar fi sa existe o lume de apoi, pentru asta ar trebui sa existe: sa se intalneasca parintii cu copiii morti inaintea lor."

[Georgiana Ruxandra]

speechless

[Stefan]

Cartea are un pontențial destul de mare pe care care se poate construi, iar Mihai Radu reușește să construiască în doar câteva pagini o lume întreagă ce te poate ține captiv fără să îți dai seama. Se vede că are talent.

Doar că planurile narative ale personajelor sunt foarte puțin întrepătrunse și sar de la o scenă la alta fără a avea vreo legătură în afară de veșnica întrebare: "Când se vor închega toate poveștile?".

Luată bucată cu bucată, "Contaminare" e chiar plăcută, dar luată ca un tot unitar, e o carte grea pe care abia am reușit să o termin din cauză că autorul sare de la o idee la alta fără să îi pese dacă ce vrea să spună are sau nu legătură cu firul narativ. Pare că intriga=85%, cuprinsul=5% și finalul=10% chinuit rău de tot.

Fiecare mini-povestire abundă de detalii ce nu-și au locul într-un thriller. Mai mult plictisește decât să stârnească dorința de a citi mai departe, încât te întrebi ce-a avut în cap autorul sau ce-a vrut să spună de-a introdus bucata respectivă în carte.

[Sorina Negrilă]

N-aș fi spus că thrillerul e un gen literar care să îmi placă - dar o cronică entuziastă in Scena 9 m-a determinat să cumpăr romanul și fiind vară, iar eu cam apatică, îmi notez așa:
- personajele fantastic trasate (în special Rareș. Stăteam cu sufletul la gură nu să văd care o fi deznodământul poveștii lui, ci să îl citesc trăind viața de bloc și relațiile non-romantice și ruminațiile unui polițist). Dar toți cei 3 principali au culoarea lor, ritmul lor, vocea ce îți pare distinctă după destul de puține pagini
- dialogul scris sună veridic, e cu vervă si filmic
- spre diferență de unele filme românești (și chiar e filmic romanul ăsta), mi se pare că a nimerit lungimea potrivită

[Oana]

Poveste polițistă ambalată în 2 planuri, actiunea se întâmplă la Revoluție și în 2010+. Te ține puțin în suspans, are întorsături de condei bune, dar unul dintre planuri, cel al milițianului, pare prea puțin dezvoltat ca să stea în picioare de unul singur și mult prea puțin legat de cel al jurnalistei ca să justifice un spațiu atât de amplu acordat acestui personaj.

[Loredana Mariana Bublitchi]

Cu părere de rău, cartea nu m-a atras absolut deloc, n-am simțit nimic, pe alocuri detaliile inutile, părerea mea...păcat, descrierea părea promițătoare...

[Ioan Mitiu]

Am să revin mai încolo cu unele detalieri dar, ca idee de ansamblu, cartea e practic necitibilă deși începe decent (în primele două-trei pagini).
Rapid însă ajunge la a prezenta personajele (chipurile) principale într-un mod caricatural de obsesiv. Și folosind digresiuni despre n experiențe din trecut (liceu, școală generală, facultate ș.a.m.d.) până când, fără cea mai mică exagerare, îți piere tot cheful pentru a urmări ceea ce putea fi o acțiune polițistă potențial onorabilă și interesantă.

Asta e, m-am masochizat din nou inutil cu un exponat al curentului "angosist" din literatura română contemporană. :(

Sincer, nu vă sfătuiesc să repetați greșeala mea.

[Alexandru]

Mulți cititori nu sunt de acord cu construcția romanului, având așteptări pe care autorul nu cred că a vrut vreun moment să le satisfacă.
Dincolo de aprecierile și dorințele noastre, mă aplec in special asupra atmosferei și veridicității pe care Mihai Radu reușește să le construiască. Simți că ești acolo, participant la acțiune, decorurile, personajele și trăirile lor sunt atât de reale încât nu ai sentimentul de a pufni și a pune la îndoială ceva.
Pe lângă intrigă romanul este o oglindă pe care o putem accepta sau nu.

[Bogdan Neagu]

I bought this book because I follow Mihai Radu on facebook and I find him very witty. I probably would have liked his book better if most of the characters in this book wouldn't have been as witty as the author is in real life.

[Iosiv Basarab]

very well-written novel with 2 intricate stories which connect in the end, unfortunately with some loose ends, hence only 4 stars

[Gheorghe Cătălin Florian]

„Contaminare” este unul dintre acele romane în care stilul autorului ajunge să fie mai convingător decât romanul pe care îl susține. Mihai Radu scrie foarte bine: are o voce recognoscibilă, un umor inteligent și o ironie care funcționează, iar dialogurile și observațiile despre oameni au naturalețe. Din păcate, toate aceste calități nu reușesc să compenseze problemele serioase ale construcției.

Cea mai bună parte a romanului mi s-a părut cea legată de Orșova din decembrie ’89. Acolo cartea capătă autenticitate și consistență. Evocarea copilăriei, a familiei, a relațiilor dintre părinți și copii și a unei Românii aflate între comunism și tranziție este mult mai vie decât intriga de thriller. Sunt pagini în care ai senzația că autorul povestește ceva pe care îl cunoaște cu adevărat, nu că încearcă să construiască artificial o intrigă.

Problema este că romanul se îndepărtează prea des de ceea ce face bine. Cele două planuri narative și numeroasele episoade secundare se intersectează cu dificultate, iar digresiunile, deși uneori savuroase prin ele însele, ajung să fragmenteze povestea în loc să o îmbogățească. Se adună personaje, întâmplări, amintiri și observații, dar nu toate își găsesc un loc convingător în ansamblu. În anumite momente ai impresia că citești o colecție de povești și reflecții foarte bine scrise, peste care a fost așezată o intrigă de thriller.

Iar aici apare principala problemă: romanul promite mai mult mister și suspans decât livrează. În loc să te împingă constant înainte, unele pasaje te scot din acțiune și te obligă să urmărești detalii care par să nu aibă o funcție clară. Ironia este că tocmai stilul care face cartea plăcută la nivel de frază ajunge uneori să lucreze împotriva poveștii. Autorul știe să scrie, dar pare că nu știe întotdeauna când să se oprească.

Finalul accentuează această impresie. După atâtea fire narative și acumulări, deznodământul pare grăbit, iar unele conexiuni sunt rezolvate prea convenabil sau rămân insuficient dezvoltate. În loc să ofere senzația unei construcții care se închide firesc, lasă impresia unei încercări de a aduna, în ultimele pagini, lucruri care au fost lăsate să se împrăștie pe parcurs.

Rămân, totuși, stilul lui Mihai Radu și acele pagini despre Orșova din decembrie ’89. Acolo am găsit cea mai autentică și mai convingătoare parte a romanului. În rest, „Contaminare” mi se pare o carte cu mult talent în interior, dar cu o construcție care nu reușește să transforme tot acest talent într-un roman la fel de bun pe cât este scriitura lui.

[A. Jambo]

Un roman ca un mare rechin alb, care se invarteste la inceput in cercuri largi in jurul prazii, apoi cercurile se strang, din ce in ce mai tare, iar in final ataca. Sau ca Boleroul lui Ravel, doar ca ritmul nu creste constant, iar in final se transforma in heavy metal.