„Cartea aceasta reprezintă, pentru mine, înainte de toate, o înaltă datorie morală. Meditez şi visez la ea de aproape patru decenii, poate, de cînd, în Botoşanii mei liceali, începusem să citesc colecţia Vieţii româneşti. Apoi, înclinările acestea, mai curînd sentimentale, s-au consolidat în lungile conversaţii — din 1956 pînă prin 1963-1964 — cu profesorul Mihai Ralea, care m-a onorat cu o rară prietenie proteguitoare. în frumoasa lui locuinţă bucureşteană din strada Rozelor, amintirea i se întorcea adesea la figura tragică a lui Constantin Stere care fusese, pentru el, un îndrăgit maitre penseur. Cum i se părea a fi găsit în mine un mediu favorabil şi un cunoscător al operei lui Stere (ceea ce nu eram, de fapt, pe atunci), intra în detalii, îmi oferea explicaţii pentru unele atitudini, îmi demonstra de cîtă nedreptate avusese Stere parte, stăruia asupra rolului său covîrşitor de important pentru spiritul public de pe la 1895 pînă tîrziu, spre 1940. I-am mărturisit odată că i-am citit (şi, de mai multe ori, recitit) densul, vibrantul eseu din numărul omagial al Vieţii româneşti (1937, nr. 1-3) închinat, la moartea luptătorului, fondatorului revistei. (Nu ştiam atunci ceea ce ştiu azi, că acest studiu e alcătuit, în bună măsură, din două eseuri publicate în 1926). I-am citat, rezumîndu-le, şi două aprecieri care mi se întipăriseră în Puţini români au avut onoarea unei adversităţi mai integrale ca Stere. Intre opinia publică românească şi acest om n-a fost nici o clipă de armistiţiu. Toată viaţa a trebuit să lupte... Ş în toată istoria contemporană a României puţine personalităţi (poate Kogălniceanu, Hajdeu, Maiorescu şi Iorga) pot prezenta o bogăţie sufletească mai mare...“. Z. Ornea