What do you think?
Rate this book
Dagbok 1935-1944
Under tio år, 1935 1944, förde den rumänsk-judiske författaren Mihail Sebastian en dagbok som när den slutligen publicerades i Rumänien 1996 föranledde en livlig debatt om landets antisemitism och roll under andra världskriget.
Sebastian tillhörde mellankrigstidens intellektuella miljö i Buka rest och bland hans vänner räknades några av de mest inflytelse rika författarna och tänkarna under det rumänska 1900-talet, bland dessa religionshistorikern Mircea Eliade, filosofen Emil Cioran och dramatikern Eugène Ionesco.
Dagboken skildrar naket den långsamt krypande brutaliseringen på alla nivåer i det rumänska samhället. En stor del av intelligentian, många av Sebastians kollegor och närmaste vänner, sluter upp bakom de spirande fascistiska r örelserna och hans eget manöverutrymme blir allt mindre.
Dagboken är inte bara en krönika över de mörkaste åren av euro peisk antisemitism, utan också en författares anteckningar om det dagliga arbetet i skuggan av världspolitikens konvulsioner. Här finns noteringar om böckerna han läser, den klassiska musiken som rattas in från de utländska radiostationerna, hans komplicerade kärleks affärer här finns ansträngningarna och självtvivlet, motgångarna och framgångarna.
Mihail Sebastians dagbok har översatts till en rad europeiska språk och presenteras nu i svensk översättning av Inger Johansson. Boken inleds med ett förord av författaren och essäisten Henrik Nilsson.
Sebastian tillhörde mellankrigstidens intellektuella miljö i Buka rest och bland hans vänner räknades några av de mest inflytelse rika författarna och tänkarna under det rumänska 1900-talet, bland dessa religionshistorikern Mircea Eliade, filosofen Emil Cioran och dramatikern Eugène Ionesco.
Dagboken skildrar naket den långsamt krypande brutaliseringen på alla nivåer i det rumänska samhället. En stor del av intelligentian, många av Sebastians kollegor och närmaste vänner, sluter upp bakom de spirande fascistiska r örelserna och hans eget manöverutrymme blir allt mindre.
Dagboken är inte bara en krönika över de mörkaste åren av euro peisk antisemitism, utan också en författares anteckningar om det dagliga arbetet i skuggan av världspolitikens konvulsioner. Här finns noteringar om böckerna han läser, den klassiska musiken som rattas in från de utländska radiostationerna, hans komplicerade kärleks affärer här finns ansträngningarna och självtvivlet, motgångarna och framgångarna.
Mihail Sebastians dagbok har översatts till en rad europeiska språk och presenteras nu i svensk översättning av Inger Johansson. Boken inleds med ett förord av författaren och essäisten Henrik Nilsson.
652 pages, Hardcover
First published January 1, 1996
152 people are currently reading
2465 people want to read
About the author
Mihail Sebastian
36 books257 followersMihail Sebastian, born Iosif Hechter, was a Romanian playwright, essayist, journalist and novelist.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 104 reviews
February 25, 2023
În De l’inconvénient d’être né, Emil Cioran, după ce-și amintește stînjenit de toți exaltații, nebunii și degenerații pe care i-a admirat cândva, își promite să nu mai îmbrățișeze niciodată o cauză, oricît de convingătoare ar fi ea. Ca și alți simpatizanți legionari, scriitorul român pune așadar convingerile sale politice pe seama tinereții nechibzuite, dar și a aparenței nobile a infamei mișcări interbelice.
Doris Lessing pe de altă parte, în recenzia la romanul lui Kurt Vonnegut Jr. Mother Night, afirmă că vina holocaustului nu o poartă numai hitleriștii, ci toți cei care, rămînînd pasivi ori din indiferență, ori din lașitate, ori din oportunism, au permis ca toate acestea să se întâmple.
Am citit cîteva cărți impresionante despre Holocaust, unele reconstituind punctul de vedere al naziștilor, altele punctul de vedere al victimelor, altele punctul de vedere al celor aflați în zona aceea gri despre care vorbea Doris Lessing. Am printre lecturile mele cel puțin o operă ilustrativă pentru fiecare categorie, remarcabilă nu numai din punct de vedere documentar, ci și artistic : Les bienveillantes, a lui Jonathan Littell, Se questo è un uomo , a lui Primo Levi si Mother Night , a lui Kurt Vonnegut Jr.. Acestora li se adaugă acum Jurnalul lui Mihail Sebastian, în care le regăsim pe toate trei, reunite și transfigurate, din păcate, de faimosul specific românesc.
Opera este un manuscris care n-a fost destinat niciodată publicării, deși autorul visa să-l utilizeze ca material pentru un viitor roman. Cu toate acestea, cele trei niveluri compoziționale, social, politic și intim, sînt într-atît de bine echilibrate, scriitura este într-atît de impecabilă, imaginea epocii într-atît de bine surprinsă că nu rămîi nici o clipă cu impresia de lucru neterminat, de ciornă care ar necesita rectificări, retușuri sau chiar anulări. Rămîi în schimb cu o nemărginită tristețe că românul nu se dezminte, indiferent de condiție socială și de nivel intelectual. Și cu rîsul-plînsul constatării că mici au mai fost marii oamenii ai culturii noastre !
Ca să te întrebi pe urmă, dacă „toată floarea cea vestită” a literaturii române, Eliade, Camil Petrescu, Nae Ionescu, Constantin Noica, Liviu Rebreanu, E. Lovinescu, Ion Barbu, chiar și Cioran – ca să nu mai vorbesc de nemurici ca Victor Eftimiu și Dumitru Graur, ca să te întrebi așadar dacă toți aceștia sînt mai puțin vinovați decît mareșalul Antonescu să zicem, pentru toate acele crime de care, cum spunea cronicarul odinioară, „se sparie gîndul”? Eliade, prietenul intim al lui Sebastian, afirmînd că mișcarea legionară este cel mai bun lucru care i se putea întîmpla României, Cioran („cu o dublă doză de cinism și lașitate”), decretînd în culmea dezamăgirii că „Legiunea se șterge la cur cu țara asta”, Nae Ionescu, făcînd, zice el, o absolut necesară diferențiere între „un om care te omoară din batjocură, și altul care face același lucru, dar cu durerea în suflet”, Camil Petrescu denunțînd la poliție un amic evreu care-l rugase să-i ascundă niște documente, nevasta lui Rebreanu, indignată că numele lui Sebastian a apărut alături de al soțului ei, sau Noica, care în 1943 (în 1943!) pleacă la Berlin să țină o conferință despre „Tensiunea interioară a culturii române”, cu ce e mentalitatea tuturor acestor oameni, intelectuali luminați, mai evoluată decît a oamenilor de rînd îndoctrinați și plini de prejudecăți care dădeau vina pe „jidani” pentru tot ce se întîmpla?
Alături de planul social care pune într-o rușinoasă evidență fie lipsa de discernămînt, fie naivitatea impardonabilă, fie oportunismul abject al intelectualității românești (și nu-mi iese din minte imaginea lui Ion Barbu salutîndu-l cu efuziune pe scriitor după 23 august, el, care de șase-șapte ani nu-l mai cunoștea pe stradă), planul politic nu e mai puțin cutremurător: detaliile despre halucinantele masacre de la Iași și București sau deportările în masă se împletesc cu comunicatele de presă în care măsuri luate din lumea kafkiană sînt aplicate zilnic evreilor, de la munca în folosul obștesc pînă la taxele în bani și bunuri materiale sau la interdicții din ce în ce mai absurde (lipsa dreptului la telefon, la doctor, la mers cu trenul etc.)
În acest univers halucinant și dușmănos, în această lume desprinsă din coșmarurile lui Goya locuiește cel care a fost informat că nu e om, ci evreu, că nu e scriitor, ci evreu, că nu e prieten, ci evreu, pe măsură ce devine nepublicabil, nereprezentabil, nefrecventabil.
Rînd pe rînd, jurnalul consemnează agonia și în cele din urmă moartea tuturor iluziilor scriitorului: aceea de a fi avut un mare mentor – Nae Ionescu (și totuși cu cîtă tristețe îi deplînge moartea!), aceea de a fi avut un mare prieten – Mircea Eliade (și totuși de cîte ori îi iartă antisemitismul și orbirea!), aceea de a fi avut o promițătoare carieră literară (și totuși cu cîtă pasiune continuă să scrie, să citească, să traducă).
Portretul cel mai poignant, prin absurdul burlesc al comportamentului, prin amestecul de abjecție și inteligență, rămîne cel al lui Camil Petrescu. După consemnările incredule ale declarațiilor acestuia la început, încetul cu încetul Sebastian îl transformă în mascota sa personală, evocîndu-l ori de cîte ori simte nevoia să rîdă de realitatea grotescă:
Jurnalul se oprește pe 31 decembrie 1944. Ultimele cuvinte, în același ton amar obiectiv, poartă presimțirea vagă a relelor viitoare. Ce soartă ar fi avut Sebastian sub comuniști? Într-un fel e mai bine că nu vom ști niciodată.
Doris Lessing pe de altă parte, în recenzia la romanul lui Kurt Vonnegut Jr. Mother Night, afirmă că vina holocaustului nu o poartă numai hitleriștii, ci toți cei care, rămînînd pasivi ori din indiferență, ori din lașitate, ori din oportunism, au permis ca toate acestea să se întâmple.
Am citit cîteva cărți impresionante despre Holocaust, unele reconstituind punctul de vedere al naziștilor, altele punctul de vedere al victimelor, altele punctul de vedere al celor aflați în zona aceea gri despre care vorbea Doris Lessing. Am printre lecturile mele cel puțin o operă ilustrativă pentru fiecare categorie, remarcabilă nu numai din punct de vedere documentar, ci și artistic : Les bienveillantes, a lui Jonathan Littell, Se questo è un uomo , a lui Primo Levi si Mother Night , a lui Kurt Vonnegut Jr.. Acestora li se adaugă acum Jurnalul lui Mihail Sebastian, în care le regăsim pe toate trei, reunite și transfigurate, din păcate, de faimosul specific românesc.
Opera este un manuscris care n-a fost destinat niciodată publicării, deși autorul visa să-l utilizeze ca material pentru un viitor roman. Cu toate acestea, cele trei niveluri compoziționale, social, politic și intim, sînt într-atît de bine echilibrate, scriitura este într-atît de impecabilă, imaginea epocii într-atît de bine surprinsă că nu rămîi nici o clipă cu impresia de lucru neterminat, de ciornă care ar necesita rectificări, retușuri sau chiar anulări. Rămîi în schimb cu o nemărginită tristețe că românul nu se dezminte, indiferent de condiție socială și de nivel intelectual. Și cu rîsul-plînsul constatării că mici au mai fost marii oamenii ai culturii noastre !
Ca să te întrebi pe urmă, dacă „toată floarea cea vestită” a literaturii române, Eliade, Camil Petrescu, Nae Ionescu, Constantin Noica, Liviu Rebreanu, E. Lovinescu, Ion Barbu, chiar și Cioran – ca să nu mai vorbesc de nemurici ca Victor Eftimiu și Dumitru Graur, ca să te întrebi așadar dacă toți aceștia sînt mai puțin vinovați decît mareșalul Antonescu să zicem, pentru toate acele crime de care, cum spunea cronicarul odinioară, „se sparie gîndul”? Eliade, prietenul intim al lui Sebastian, afirmînd că mișcarea legionară este cel mai bun lucru care i se putea întîmpla României, Cioran („cu o dublă doză de cinism și lașitate”), decretînd în culmea dezamăgirii că „Legiunea se șterge la cur cu țara asta”, Nae Ionescu, făcînd, zice el, o absolut necesară diferențiere între „un om care te omoară din batjocură, și altul care face același lucru, dar cu durerea în suflet”, Camil Petrescu denunțînd la poliție un amic evreu care-l rugase să-i ascundă niște documente, nevasta lui Rebreanu, indignată că numele lui Sebastian a apărut alături de al soțului ei, sau Noica, care în 1943 (în 1943!) pleacă la Berlin să țină o conferință despre „Tensiunea interioară a culturii române”, cu ce e mentalitatea tuturor acestor oameni, intelectuali luminați, mai evoluată decît a oamenilor de rînd îndoctrinați și plini de prejudecăți care dădeau vina pe „jidani” pentru tot ce se întîmpla?
Convorbire auzită azi pe stradă, între un domn și o cucoană „bine”.
— Ei, ce crezi că s-a constatat? Era o jidoavcă de 14 ani. Ea, cu mâinile ei, arunca bombele.
Alături de planul social care pune într-o rușinoasă evidență fie lipsa de discernămînt, fie naivitatea impardonabilă, fie oportunismul abject al intelectualității românești (și nu-mi iese din minte imaginea lui Ion Barbu salutîndu-l cu efuziune pe scriitor după 23 august, el, care de șase-șapte ani nu-l mai cunoștea pe stradă), planul politic nu e mai puțin cutremurător: detaliile despre halucinantele masacre de la Iași și București sau deportările în masă se împletesc cu comunicatele de presă în care măsuri luate din lumea kafkiană sînt aplicate zilnic evreilor, de la munca în folosul obștesc pînă la taxele în bani și bunuri materiale sau la interdicții din ce în ce mai absurde (lipsa dreptului la telefon, la doctor, la mers cu trenul etc.)
E o demență antisemită, pe care nimic nu o poate opri. Nu e nicăieri nici o frână, nici o rațiune. Dacă ar exista un program antisemit — încă ar fi bine. Ai ști până la ce limite se poate merge. Dar nu e decât o pură bestialitate fără control, fără rușine, fără conștiință, fără scop, fără țintă. Orice, orice, absolut orice e posibil.
În acest univers halucinant și dușmănos, în această lume desprinsă din coșmarurile lui Goya locuiește cel care a fost informat că nu e om, ci evreu, că nu e scriitor, ci evreu, că nu e prieten, ci evreu, pe măsură ce devine nepublicabil, nereprezentabil, nefrecventabil.
A pierde o situație — Cuvântul; un om față de care mă simțeam responsabil — Nae Ionescu; o serie de prieteni — Ghiță Racoveanu, Haig, Marietta, Lilly, Nina și, în sfârșit, prietenul cel dintâi și cel din urmă, Mircea — a pierde totul, absolut totul, poate fi la 30 de ani nu un dezastru, ci o experiență de maturitate.
Rînd pe rînd, jurnalul consemnează agonia și în cele din urmă moartea tuturor iluziilor scriitorului: aceea de a fi avut un mare mentor – Nae Ionescu (și totuși cu cîtă tristețe îi deplînge moartea!), aceea de a fi avut un mare prieten – Mircea Eliade (și totuși de cîte ori îi iartă antisemitismul și orbirea!), aceea de a fi avut o promițătoare carieră literară (și totuși cu cîtă pasiune continuă să scrie, să citească, să traducă).
Portretul cel mai poignant, prin absurdul burlesc al comportamentului, prin amestecul de abjecție și inteligență, rămîne cel al lui Camil Petrescu. După consemnările incredule ale declarațiilor acestuia la început, încetul cu încetul Sebastian îl transformă în mascota sa personală, evocîndu-l ori de cîte ori simte nevoia să rîdă de realitatea grotescă:
„E comic să se vorbească despre Eminescu ca poet filosofic. De fapt singurul poet filosofic sunt eu!” Cine altul ar putea să pronunțe o asemenea frază, cine altul decât Camil?
Jurnalul se oprește pe 31 decembrie 1944. Ultimele cuvinte, în același ton amar obiectiv, poartă presimțirea vagă a relelor viitoare. Ce soartă ar fi avut Sebastian sub comuniști? Într-un fel e mai bine că nu vom ști niciodată.
September 28, 2023
Înainte de orice, ceea ce impresionează în jurnalul lui Sebastian este sinceritatea nemiloasă cu sine și cu ceilalți. Modelul acestor însemnări este, neîndoielnic, jurnalul lui Jules Renard, despre care Sebastian avea o părere superlativă.
„Jules Renard este sinceritatea însăși. Jurnalul lui consemnează fără ipocrizie, tot ceea ce o conștiință de om poate cunoaște de-a lungul unei vieți care nu e totdeauna făcută din eroisme. El ne dezarmează prin curajul confesiunii. Puțini oameni au luat vreodată condeiul în mînă pentru a fi atît de necruțători cu ei înșiși... Examenul său intim e fără menajamente. El are curajul vanităților lui, curajul invidiilor lui, curajul lașităților lui. Le mărturisește direct, fără a se scuza, cu un fel de cruzime ironică, pe care numai copiii o au”.
De altfel, Mihail Sebastian consemnează în notele sale că l-a visat adeseori pe Renard (16 aprilie 1936, 20 ianuarie 1938, 18 octombrie 1941).
Mihail Sebastian scrie cu maximă luciditate despre fauna literară dîmbovițeană, despre protipendadă, despre elită, despre prieteni. Mircea Eliade e megaloman, egoist, lipsit de o minimă empatie. Susține tăios enormități („Titulescu trebuie spînzurat de limbă pentru că e un trădător de neam”, 25 septembrie 1936) și publică articole aberante: „De ce cred în biruința mișcării legionare” (17 decembrie 1937). Încă din 1935, observă impostura profesorului Nae Ionescu și tentația lui de a folosi în prelegeri, fără să trimită la surse, locuri din autori străini de mîna a doua, precum Oswald Spengler (14 mai 1936).
Mișcător este portretul lui Max Blecher: „Viața lui Blecher continuă la Roman așa cum am văzut-o. Voi mai avea vreodată curajul să mă vait de ceva? Voi mai avea nerușinarea să am capricii, indispoziții, enervări? El trăiește în intimitate cu moartea. Nu cu o moarte abstractă, nebuloasă, cu termen lung. E moartea lui, precisă, definită, cunoscută în detalii, ca un obiect. Ce îi dă curaj să trăiască? Ce îl susține? Nu e nici măcar disperat... Noaptea l-am auzit gemînd din odaia lui... Am plecat de acolo răvășit, amețit” (30 septembrie 1936).
„Jules Renard este sinceritatea însăși. Jurnalul lui consemnează fără ipocrizie, tot ceea ce o conștiință de om poate cunoaște de-a lungul unei vieți care nu e totdeauna făcută din eroisme. El ne dezarmează prin curajul confesiunii. Puțini oameni au luat vreodată condeiul în mînă pentru a fi atît de necruțători cu ei înșiși... Examenul său intim e fără menajamente. El are curajul vanităților lui, curajul invidiilor lui, curajul lașităților lui. Le mărturisește direct, fără a se scuza, cu un fel de cruzime ironică, pe care numai copiii o au”.
De altfel, Mihail Sebastian consemnează în notele sale că l-a visat adeseori pe Renard (16 aprilie 1936, 20 ianuarie 1938, 18 octombrie 1941).
Mihail Sebastian scrie cu maximă luciditate despre fauna literară dîmbovițeană, despre protipendadă, despre elită, despre prieteni. Mircea Eliade e megaloman, egoist, lipsit de o minimă empatie. Susține tăios enormități („Titulescu trebuie spînzurat de limbă pentru că e un trădător de neam”, 25 septembrie 1936) și publică articole aberante: „De ce cred în biruința mișcării legionare” (17 decembrie 1937). Încă din 1935, observă impostura profesorului Nae Ionescu și tentația lui de a folosi în prelegeri, fără să trimită la surse, locuri din autori străini de mîna a doua, precum Oswald Spengler (14 mai 1936).
Mișcător este portretul lui Max Blecher: „Viața lui Blecher continuă la Roman așa cum am văzut-o. Voi mai avea vreodată curajul să mă vait de ceva? Voi mai avea nerușinarea să am capricii, indispoziții, enervări? El trăiește în intimitate cu moartea. Nu cu o moarte abstractă, nebuloasă, cu termen lung. E moartea lui, precisă, definită, cunoscută în detalii, ca un obiect. Ce îi dă curaj să trăiască? Ce îl susține? Nu e nici măcar disperat... Noaptea l-am auzit gemînd din odaia lui... Am plecat de acolo răvășit, amețit” (30 septembrie 1936).
November 7, 2025
Lectură obligatorie pentru orice cititor român care se respectă! A-ți cunoaște istoria nu înseamnă a învăța exclusiv despre “faptele de vitejie” ale înaintașilor - “mari”, “bătrâni”, “sfinți” și curvari - ci a fi dispus să afli și despre lașitățile neamului din care faci parte. Extirparea chirurgicală a episoadelor criminale din “trecutul strămoșesc” e apanajul propagandei, nu al istoriei obiective.
Doar cine n-a înțeles nimic din ea nu va acorda 5 stele acestei magnifice lucrări (ce - la vremea scrierii ei - nu a fost menită publicării)!
Nu știu dacă o să am puterea de a o reciti, de a depăși acest dezgust atroce față de “intelectuălimea” românească ce s-a lăsat imbecilizată in corpore, la vârf, suporteră entuziastă a Gărzii, a Legiunii - ca să ce?
Mircea Eliade - face figură de infect (nu-i pun deloc în discuție opera vastă, doar discernământul...). Nae Ionescu, O. Goga, Constantin Noica, Șeicaru, Camil Petrescu, Țuțea - câțiva faimoși deștepți cu caracter josnic, aderenți voioși la antisemitism. Eliade a rămas, de altfel, un megaloman fantast până-n crepusculul vieții.
Un neam de nimic, românii, și-a găsit țapul ispășitor pentru sute de ani de înapoiere, sărăcie, stagnare și lene - EVREUL. Nu conta - evreul bogat sau cel rupt în fund.
De reținut, deși provoacă greață, imaginația fără limite a “autorităților” române - cârmuite de sfertocreierul lui Ion Antonescu - întru născocirea unor noi și noi măsuri restrictive (unele desprinse din suprareal) cărora a trebuit să li se conformeze evreimea din România: confiscarea șosetelor, a radiourilor, a bicicletelor. Munca forțată. Pâinea - mai scumpă pentru evrei. Interdicția de a circula, de a fi angajați.
Colecte de bani în rândul evreilor români, ca să sprijine - pasămite - penibila, nepregătita și subdotata armată română de “răzeși” & sculeri, trimisă la sinucidere sigură pe frontul de est. N-are sens! Un sentiment de revoltă neputincioasă și, peste toate, nevoia mea de a-l strânge de gât, așa mort cum e, pe “marele savant” Mircea Eliade. Sau pe “mentorul nostru”, imensul sufletist român - Dinu Noica.
Am avut și noi vreo cinci mari intelectuali interbelici, și ăia toți pseudo-naziști (dar naziști cu specific local, neaoș, daco-ortodox); sumanele negre la guler, opincile cu bălegar, cuibul de căcat. Un simulacru politic, dar un simulacru criminal! Viu și astăzi. Peste tot dai de legionari - protejați de pulpana clerului BOR (acum ca și atunci), susținuți de Russia Today sau de Sputnik.
Doar cine n-a înțeles nimic din ea nu va acorda 5 stele acestei magnifice lucrări (ce - la vremea scrierii ei - nu a fost menită publicării)!
Nu știu dacă o să am puterea de a o reciti, de a depăși acest dezgust atroce față de “intelectuălimea” românească ce s-a lăsat imbecilizată in corpore, la vârf, suporteră entuziastă a Gărzii, a Legiunii - ca să ce?
Mircea Eliade - face figură de infect (nu-i pun deloc în discuție opera vastă, doar discernământul...). Nae Ionescu, O. Goga, Constantin Noica, Șeicaru, Camil Petrescu, Țuțea - câțiva faimoși deștepți cu caracter josnic, aderenți voioși la antisemitism. Eliade a rămas, de altfel, un megaloman fantast până-n crepusculul vieții.
Un neam de nimic, românii, și-a găsit țapul ispășitor pentru sute de ani de înapoiere, sărăcie, stagnare și lene - EVREUL. Nu conta - evreul bogat sau cel rupt în fund.
De reținut, deși provoacă greață, imaginația fără limite a “autorităților” române - cârmuite de sfertocreierul lui Ion Antonescu - întru născocirea unor noi și noi măsuri restrictive (unele desprinse din suprareal) cărora a trebuit să li se conformeze evreimea din România: confiscarea șosetelor, a radiourilor, a bicicletelor. Munca forțată. Pâinea - mai scumpă pentru evrei. Interdicția de a circula, de a fi angajați.
Colecte de bani în rândul evreilor români, ca să sprijine - pasămite - penibila, nepregătita și subdotata armată română de “răzeși” & sculeri, trimisă la sinucidere sigură pe frontul de est. N-are sens! Un sentiment de revoltă neputincioasă și, peste toate, nevoia mea de a-l strânge de gât, așa mort cum e, pe “marele savant” Mircea Eliade. Sau pe “mentorul nostru”, imensul sufletist român - Dinu Noica.
Am avut și noi vreo cinci mari intelectuali interbelici, și ăia toți pseudo-naziști (dar naziști cu specific local, neaoș, daco-ortodox); sumanele negre la guler, opincile cu bălegar, cuibul de căcat. Un simulacru politic, dar un simulacru criminal! Viu și astăzi. Peste tot dai de legionari - protejați de pulpana clerului BOR (acum ca și atunci), susținuți de Russia Today sau de Sputnik.
November 12, 2017
I loved this book, opened my eyes to a lot of things that happened in Romania during the second world war. I know when I am going to read his other works, it will feel strange, knowing the process of creation.
Damn destiny, surviving the war as a jew, and one year later dying in a car accident.
MS is a great lost name of the romanian literature. we didn‘t study him at school, nobody ever mentioned him. glad having discovered him.
Without knowing, he wrote an impressive story of Romania.
Would love to write more and to tell you how much i liked his journal but i have a terrible case of flu with bronchitis => i am not quite in the mood to exuberate ☺️
Damn destiny, surviving the war as a jew, and one year later dying in a car accident.
MS is a great lost name of the romanian literature. we didn‘t study him at school, nobody ever mentioned him. glad having discovered him.
Without knowing, he wrote an impressive story of Romania.
Would love to write more and to tell you how much i liked his journal but i have a terrible case of flu with bronchitis => i am not quite in the mood to exuberate ☺️
November 28, 2022
Pentru mine a fost o lectura perfecta, exceptionala, de recomandat oricui!
Cu siguranta, de recitit - un roller coaster cu emotii si trairi.
Pot spune ca a fost si interactiva si informativa - pe parcurs, am cautat mai multe date despre anumite persoane mentionate, iar contextul istoric a fost foarte bine redat.
Cu siguranta, de recitit - un roller coaster cu emotii si trairi.
Pot spune ca a fost si interactiva si informativa - pe parcurs, am cautat mai multe date despre anumite persoane mentionate, iar contextul istoric a fost foarte bine redat.
March 19, 2013
acum foarte multi ani am inceput "orasul cu salcimi". m-am plictisit si l-am abandonat.
asta-vara, asteptind in statia de autobus am inceput "femei". parea destul de interesanta. apoi acasa am inceput altceva si am uitat de ea. probabil o sa o reiau, e o lectura de vreo doua ore. (Ulterior le-am citit pe ambele)
cam la asta se reduce experienta mea cu sebastian. in afara de cum il stiam din memoriile lui eliade. apropo de eliade, imi pare tare rau de felul in care s-au sfirsit lucrurile intre ei, "anii nostri de prietenie frateasca si pe urma anii de confuzie, de destramare, pina la ruptura, pina la dusmanie, pina la uitare." as fi vrut numai sa stie ca mircea nu l-a uitat, dar a fost prea tirziu pentru a-i spune. relatia cu camil petrescu a fost una ciudata, asa cum am perceput-o eu. desi se amuza de naivitatea lui (uneori l-am gasit pe camil de-a dreptul idiot, cu toata dragostea mea pentru "patul lui procust"), au continuat sa se vada pina la sfirsit. de unde inteleg ca prieteniile lui nu erau totusi superficiale.
meloman inrait, pasionat de proust si balzac, fascinat de jurnalul lui renard. m-au impresionat munca si luptele interioare duse pina la finisarea unei lucrari. lucrul la "accidentul" si la "jocul de-a vacanta" sint pe larg descrise in jurnal. scria greu, cu poticneli, cu zile intregi in care nu putea lega nici o fraza. in timpul razboiului a citit enorm, mai ales shakespeare si balzac. a facut prima traducere a romanului lui austen - "mindrie si prejudecata", nu stiu insa daca i-a fost publicata.
valoarea istorica a jurnalului sau e una incontestabila. prezinta dovezi clare ale antisemitismului romanesc. a trait in anii razboiului alaturi de mama si fratele sau mai mic intr-o mizerie crunta, pierzindu-si licenta de avocat si dreptul de a profesa jurnalismul, luptindu-se sa obtina imprumuturi de azi pe miine, acceptind sa scrie piese de teatru comercial, total impotriva convingerilor sale literare.
si cu asta se incheie, cred, seria lecturilor lungi si greoaie pe 2008. abia astept sa incep turgheniev. vreau burghezie, nume imposibil de tinut minte, samovare, zapada si caciuli de blana.
asta-vara, asteptind in statia de autobus am inceput "femei". parea destul de interesanta. apoi acasa am inceput altceva si am uitat de ea. probabil o sa o reiau, e o lectura de vreo doua ore. (Ulterior le-am citit pe ambele)
cam la asta se reduce experienta mea cu sebastian. in afara de cum il stiam din memoriile lui eliade. apropo de eliade, imi pare tare rau de felul in care s-au sfirsit lucrurile intre ei, "anii nostri de prietenie frateasca si pe urma anii de confuzie, de destramare, pina la ruptura, pina la dusmanie, pina la uitare." as fi vrut numai sa stie ca mircea nu l-a uitat, dar a fost prea tirziu pentru a-i spune. relatia cu camil petrescu a fost una ciudata, asa cum am perceput-o eu. desi se amuza de naivitatea lui (uneori l-am gasit pe camil de-a dreptul idiot, cu toata dragostea mea pentru "patul lui procust"), au continuat sa se vada pina la sfirsit. de unde inteleg ca prieteniile lui nu erau totusi superficiale.
meloman inrait, pasionat de proust si balzac, fascinat de jurnalul lui renard. m-au impresionat munca si luptele interioare duse pina la finisarea unei lucrari. lucrul la "accidentul" si la "jocul de-a vacanta" sint pe larg descrise in jurnal. scria greu, cu poticneli, cu zile intregi in care nu putea lega nici o fraza. in timpul razboiului a citit enorm, mai ales shakespeare si balzac. a facut prima traducere a romanului lui austen - "mindrie si prejudecata", nu stiu insa daca i-a fost publicata.
valoarea istorica a jurnalului sau e una incontestabila. prezinta dovezi clare ale antisemitismului romanesc. a trait in anii razboiului alaturi de mama si fratele sau mai mic intr-o mizerie crunta, pierzindu-si licenta de avocat si dreptul de a profesa jurnalismul, luptindu-se sa obtina imprumuturi de azi pe miine, acceptind sa scrie piese de teatru comercial, total impotriva convingerilor sale literare.
si cu asta se incheie, cred, seria lecturilor lungi si greoaie pe 2008. abia astept sa incep turgheniev. vreau burghezie, nume imposibil de tinut minte, samovare, zapada si caciuli de blana.
July 29, 2023
Prima și singura carte de Mihail Sebastian pe care am citit-o este "Accidentul" și, chiar dacă nu pot spune că povestea mi-a plăcut în mod deosebit, scriitura a avut acel "ceva" care m-a ținut acolo și care m-a făcut să vreau să citesc și alte cărți de-ale lui. Așa am ajuns la "Jurnal (1935-1944)", o carte de care mă temeam, dar de care nu-mi venea să mă mai despart după ce am început-o.
Mi-este foarte greu să-mi dau cu părerea despre un jurnal atât de complex și de intim, scris cu o sensibilitate covârșitoare; consider că sunt de prisos cuvintele. Mărturia lui Mihail Sebastian este de o valoare istorică incontestabilă și ar trebui citită de către oricine își dorește să afle mai multe despre acea perioadă întunecată și tulburătoare a istoriei. Avem un jurnal al omului și al bărbatului, unde sunt descrise trăirile interioare, relațiile de prietenie, de familie și cele amoroase, cărțile citite, muzica ascultată, piesele de teatru vizionate. Un jurnal al scriitorului, unde sunt descrise procesele de creație ale unor cărți și piese de teatru, dar și dificultățile de scriere cu care se confrunta, fiind un perfecționist desăvârșit. Un jurnal al evreului, unde sunt descrise foarte multe acțiuni antisemite pe care le-a trăit și pogromuri despre care a auzit. Un jurnal politic și de război, Mihail Sebastian urmărind foarte atent schimbările politice ale acelei perioade și desfășurarea razboiului pe toate fronturile.
Bineînțeles că nu puteam să termin această carte fără să adaug pe lista mea și alte cărți scrise de Mihail Sebastian, dar și cărți ale altor autori, cum ar fi Cella Serghi, Max Blecher, Mircea Eliade și alții.
Mi-este foarte greu să-mi dau cu părerea despre un jurnal atât de complex și de intim, scris cu o sensibilitate covârșitoare; consider că sunt de prisos cuvintele. Mărturia lui Mihail Sebastian este de o valoare istorică incontestabilă și ar trebui citită de către oricine își dorește să afle mai multe despre acea perioadă întunecată și tulburătoare a istoriei. Avem un jurnal al omului și al bărbatului, unde sunt descrise trăirile interioare, relațiile de prietenie, de familie și cele amoroase, cărțile citite, muzica ascultată, piesele de teatru vizionate. Un jurnal al scriitorului, unde sunt descrise procesele de creație ale unor cărți și piese de teatru, dar și dificultățile de scriere cu care se confrunta, fiind un perfecționist desăvârșit. Un jurnal al evreului, unde sunt descrise foarte multe acțiuni antisemite pe care le-a trăit și pogromuri despre care a auzit. Un jurnal politic și de război, Mihail Sebastian urmărind foarte atent schimbările politice ale acelei perioade și desfășurarea razboiului pe toate fronturile.
Bineînțeles că nu puteam să termin această carte fără să adaug pe lista mea și alte cărți scrise de Mihail Sebastian, dar și cărți ale altor autori, cum ar fi Cella Serghi, Max Blecher, Mircea Eliade și alții.
June 4, 2017
"Treceti la catolicism! Treceti cat mai repede la catolicism! Papa va apara! El singur va mai poate scapa. De cateva zile aud mereu aceeasi parola. [...] Nu-mi trebuie argumente ca sa le raspund si nici nu caut. [...] Undeva, intr-o insula cu soare si umbra, in plina pace, in plina fericire, mi-ar fi la urma urmelor indiferent daca sunt sau nu sunt evreu. Dar aici, acum, nu pot fi altceva. Si cred ca nici nu vreau". Miercuri, 17 dec 1941.
"Nu sunt dispus sa am deceptii. Nu-mi recunosc un asemenea drept. Nemtii si hitlerismul au crapat. E deajuns.
Am stiut totdeauna, pana in adancul inimii, ca as fi murit bucuros, ca sa grabesc macar cu o fractiune de milimetru prabusirea Germaniei. Germania e prabusita - si eu traiesc. Mai mult ce pot cere? Atatia oameni au murit, fara sa vada cu ochii lor caderea bestiei. Noi, care suntem inca vii, am avut acest imens noroc.
Mai departe? Nu stiu.
Mai departe incepe viata".
Sambata, 16 sept. 1944
Pentru mine, Sebastian are mai mult curaj, mai multa verticalitate, consecventa si onoare decat orice personalitate din Romania pe care am cunoscut-o prin scris. Individualist in vremuri de pace si atasat comunitatii sale in vremurile de cea mai neagra deznadejde - cred ca asta arata caracterul lui. Hiperlucid si hipersensibil, gata oricand sa ierte oamenii care l-au dispretuit si abandonat, dar neiertandu-si siesi niciun compromis (cu atat mai putin cand istoria i-ar fi permis sa fie in barca invingatorilor).
Nu stiu daca, traind dincolo de 38 de ani, ar fi ajuns cel mai mare scriitor roman. Stiu ca multi inca nu-i inteleg individualismul ("o libertate de intelectual care isi apara singuratatea") si acea sete intelectuala si de rafinament care l-a adus in tinerete in grupul lui Nae Ionescu si Mircea Eliade si l-a tinut loial atat de mult timp. Eu cred ca inteleg si asta, si cat de dureroase trebuie sa-i fi fost revelatia, dezamagirea, desprinderea si singuratatea spirituala dupa aceasta ruptura. Si pentru mine ramane cel mai onest caracter si cel mai fin observator al epocii sale.
"Nu sunt dispus sa am deceptii. Nu-mi recunosc un asemenea drept. Nemtii si hitlerismul au crapat. E deajuns.
Am stiut totdeauna, pana in adancul inimii, ca as fi murit bucuros, ca sa grabesc macar cu o fractiune de milimetru prabusirea Germaniei. Germania e prabusita - si eu traiesc. Mai mult ce pot cere? Atatia oameni au murit, fara sa vada cu ochii lor caderea bestiei. Noi, care suntem inca vii, am avut acest imens noroc.
Mai departe? Nu stiu.
Mai departe incepe viata".
Sambata, 16 sept. 1944
Pentru mine, Sebastian are mai mult curaj, mai multa verticalitate, consecventa si onoare decat orice personalitate din Romania pe care am cunoscut-o prin scris. Individualist in vremuri de pace si atasat comunitatii sale in vremurile de cea mai neagra deznadejde - cred ca asta arata caracterul lui. Hiperlucid si hipersensibil, gata oricand sa ierte oamenii care l-au dispretuit si abandonat, dar neiertandu-si siesi niciun compromis (cu atat mai putin cand istoria i-ar fi permis sa fie in barca invingatorilor).
Nu stiu daca, traind dincolo de 38 de ani, ar fi ajuns cel mai mare scriitor roman. Stiu ca multi inca nu-i inteleg individualismul ("o libertate de intelectual care isi apara singuratatea") si acea sete intelectuala si de rafinament care l-a adus in tinerete in grupul lui Nae Ionescu si Mircea Eliade si l-a tinut loial atat de mult timp. Eu cred ca inteleg si asta, si cat de dureroase trebuie sa-i fi fost revelatia, dezamagirea, desprinderea si singuratatea spirituala dupa aceasta ruptura. Si pentru mine ramane cel mai onest caracter si cel mai fin observator al epocii sale.
December 29, 2012
I found this book nestled in the Military History section in a bookshop in Bucharest last year thinking it to be be a war diary or view of Romania or Bucharest's part in the Second World War and have only now gotten around to reading it.
Journal is far from a war diary. This is at times a writer's journal - chronicling brilliantly Sebastian's battle and frustration with his writing - a comedic look at the inhabitants of Theatre World and those writers and 'intellectuals' that hover around the edges of fame and power in a country that would veer from one political coup to another in short spaces of time, and, importantly a testament to the human spirit and desire to keep going no matter what the blows.
Mihail Sebastian was a writer of talent and wit (that much can be glimpsed from merely reading the first few pages of 'The Accident' one of the few of his works translated in English) who had the misfortune of being Jewish at a time when such a religion meant potential death in Europe. As such Journal soon moves from being a witty and amusing series of anecdotes to revealing the hypocrisies of those writers Sebastian considered his friends only to find himself cut off from so many people and possibilities when Romania allied with Germany. There's an alarming juxtaposition when, in the space of just two years, Sebastian goes from celebrating the premier of his first play to being a virtual outcast exiled from working as a lawyer, then as a journalist and then having no hope of finding publishers for his work - all the while enduring ever escalating anti-Semitic measures from the government and from the populous and the literary circles which had once welcomed and nurtured him.
Throughout his Journal Sebastian references Dante's "look in my face; my name is might have been". It's disturbingly fitting. Throughout the hardships of war - losing essentially every liberty, possession and possibility, Sebastian writes. He creates a play that is published under another person's name in order to see performance and develops scenarios for at least a further four, countless essays and at least two novels. However, shortly after beginning to put his life back together in 1945 and gaining something resembling recognition, Mihail Sebastian was hit by a truck and died.
Thankfully this Journal was smuggled out of Romania by his brother Benu in 1961. It's publication caused an outcry and started a mass debate over the opportunistic nature of Romania's anti-Semitism both in general and with regard to the Holocaust.
To read Journal is to read not only an important historical and social document but to read how a talented writer managed to endure some true hardships without losing his honesty and dignity and a sense that, someday, he would see things set right. Sadly he only managed a glimpse after all. The publication of Journal also allowed Mihail Sebastian's name and works to be thrust back into the spotlight in Romania and he's now regarded with respect. It's only a shame that so many of the ideas detailed in Journal never saw fruition.
Journal is far from a war diary. This is at times a writer's journal - chronicling brilliantly Sebastian's battle and frustration with his writing - a comedic look at the inhabitants of Theatre World and those writers and 'intellectuals' that hover around the edges of fame and power in a country that would veer from one political coup to another in short spaces of time, and, importantly a testament to the human spirit and desire to keep going no matter what the blows.
Mihail Sebastian was a writer of talent and wit (that much can be glimpsed from merely reading the first few pages of 'The Accident' one of the few of his works translated in English) who had the misfortune of being Jewish at a time when such a religion meant potential death in Europe. As such Journal soon moves from being a witty and amusing series of anecdotes to revealing the hypocrisies of those writers Sebastian considered his friends only to find himself cut off from so many people and possibilities when Romania allied with Germany. There's an alarming juxtaposition when, in the space of just two years, Sebastian goes from celebrating the premier of his first play to being a virtual outcast exiled from working as a lawyer, then as a journalist and then having no hope of finding publishers for his work - all the while enduring ever escalating anti-Semitic measures from the government and from the populous and the literary circles which had once welcomed and nurtured him.
Throughout his Journal Sebastian references Dante's "look in my face; my name is might have been". It's disturbingly fitting. Throughout the hardships of war - losing essentially every liberty, possession and possibility, Sebastian writes. He creates a play that is published under another person's name in order to see performance and develops scenarios for at least a further four, countless essays and at least two novels. However, shortly after beginning to put his life back together in 1945 and gaining something resembling recognition, Mihail Sebastian was hit by a truck and died.
Thankfully this Journal was smuggled out of Romania by his brother Benu in 1961. It's publication caused an outcry and started a mass debate over the opportunistic nature of Romania's anti-Semitism both in general and with regard to the Holocaust.
To read Journal is to read not only an important historical and social document but to read how a talented writer managed to endure some true hardships without losing his honesty and dignity and a sense that, someday, he would see things set right. Sadly he only managed a glimpse after all. The publication of Journal also allowed Mihail Sebastian's name and works to be thrust back into the spotlight in Romania and he's now regarded with respect. It's only a shame that so many of the ideas detailed in Journal never saw fruition.
October 3, 2021
Nu știu ce nu s-a scris despre această absolută capodoperă și aș putea scrie eu. Doar că „Jurnalul” lui Mihail Sebastian este una din cărțile mele de căpătâi și una dintre cele mai apăsătoare lecturi din viața mea de până acum; e ca un gând îngropat undeva în subconștient, dar care revine la o simplă amintire, un miros sau un gust oarecare, care te înfioară din senin și trebuie să te scuturi de el, să te uiți repede în jur, ca abia apoi să răsufli ușurat. E bine, nu e 1940, nu e război, nu ești evreu, nu sunt cămăși verzi defilând pe străzile orașului tău, ești unde trebuie să fii și probabil c-ai și învățat ceva, să nu repeți istoria.
March 6, 2022
Cartea asta nu ar fi fost lectură obligatorie în liceu, în schimb ne-au pus opere ale unor simpatizanți naziști precum Camil Petrescu, Eliade etc.
In vremurile astea, nici că se putea nimeri mai bine lectură asta. Am găsit atâtea elemente comune cu actualul război....
In vremurile astea, nici că se putea nimeri mai bine lectură asta. Am găsit atâtea elemente comune cu actualul război....
October 15, 2022
Ce am mai putea adăuga noi - muritori de rând și utilizatori Goodreads - la ce a scris și a trăit acest Om?
November 30, 2020
It may seem a big book, but it is actually quite surmountable. Especially, after you get the hang of the author`s mind, you can quicker fall back on his cognitive patterns. I am making this sound more clinical (and maybe cynical, too?) than it has to be or than it is.
This is the diary of one of the well known Romanian writers that lived between the two World Wars. The catch was that he was Jewish. That made his entire experience through the second World War to be like a double edged sword. I am not even able to properly convey that situation, into a review that would make sense.
He does not complain about it. Not directly. He tries to understand it, but he fails to see why an entire world would turned against him. It is quite a journey to see the blatant persecution, how his world starts to close in on him, gradually but surely. How he becomes marooned in a society in which he was still looking for friendly faces at the same time as they so called friends were making praises on the altar of "proper" and "right".
I wrote a post about this read as it is still fresh in my mind. But I can`t bring myself to write more on him. I pity him. He wouldn`t have liked that. He was so much more than a victim.
He was in love with writing. He wrote day and night. When he was not working at a novel he was scribbling down acts in his new play. He had a life that was his. He loved his mother and brother. He had love affairs. He wrote at some point that he wanted from life just a bit of silence, a woman, book and a clean house (page 33) .
Instagram\\my Blog\\
This is the diary of one of the well known Romanian writers that lived between the two World Wars. The catch was that he was Jewish. That made his entire experience through the second World War to be like a double edged sword. I am not even able to properly convey that situation, into a review that would make sense.
He does not complain about it. Not directly. He tries to understand it, but he fails to see why an entire world would turned against him. It is quite a journey to see the blatant persecution, how his world starts to close in on him, gradually but surely. How he becomes marooned in a society in which he was still looking for friendly faces at the same time as they so called friends were making praises on the altar of "proper" and "right".
I wrote a post about this read as it is still fresh in my mind. But I can`t bring myself to write more on him. I pity him. He wouldn`t have liked that. He was so much more than a victim.
He was in love with writing. He wrote day and night. When he was not working at a novel he was scribbling down acts in his new play. He had a life that was his. He loved his mother and brother. He had love affairs. He wrote at some point that he wanted from life just a bit of silence, a woman, book and a clean house (page 33) .
Instagram\\my Blog\\
April 16, 2021
I am so smart! :)
Well, I started re re reading this book (the first two re were successful, thank you very much!) back in August 2016, when someone tried to introduce some #miorița month hehe, remember those times? I don't remember why I did not finish it in 2016, I continued with some pages in 2017 and these days I remembered that I still have like 50 pages left, so I finished. So yeah, full 590 pages are going into my ”account” here on gr for 2021. I told you how smart I am, didn't I?!
Also, a book to be re re re read. :D
Well, I started re re reading this book (the first two re were successful, thank you very much!) back in August 2016, when someone tried to introduce some #miorița month hehe, remember those times? I don't remember why I did not finish it in 2016, I continued with some pages in 2017 and these days I remembered that I still have like 50 pages left, so I finished. So yeah, full 590 pages are going into my ”account” here on gr for 2021. I told you how smart I am, didn't I?!
Also, a book to be re re re read. :D
January 14, 2010
Swann in Bucharest, not Paris, and a real-life man, not a character in fiction, Sebastian, a Romanian Jew who was a dashing, classless, much-beloved figure in Romanian society and theatrical circles in the 1930s and 40s. As a pursuer of women, he strongly identified with Swann himelf (and his primary gf with Odette).
Astonishingly, he did not drop his friends when they became anti-semitic in sentiment or even in action as the 30s wore on -equally so, they did not drop him. Sebastian records many uncomfortable conversations, worries endlessly about how he can still remain friends or in contact with people like Mircea Eliade (whose loathesomeness, alas, is finally revealed here - as well as his loveability). (When Norman Manea's attack on Eliade came out in TNR in 1998 I simply couldn't believe it - I had read 1000 pages of Eliade's memoirs, he had been a friend and mentor to my very favorite deceased father-in-law [an easy choice - my admiration for him had never been sullied by acquaintance
) And yet it is so.
These diaries have been compared to the Victor Klemperer diaries - don't believe it. Sebastian's are not in the same league, trivial, far more interesting because of the charming personality of the author than because of anything he could describe - but it is a document of the highest interest to the student - I should say, to the pursuer - of assimilation.
Sebastian, ne Hechter, is simply the most adept assimilationist in all of Jewish history, and yet never pretended to be anything other than a Jew. When listenening to the long anti-Semitic rants of his friends (which proposed murder and deporatation at the time), he could be both detached, proud of his friendship, and could outdo them in social rank (after all, he, Sebastian, was invited to stay at the Prince and Princess Bibesco's country place, while hius wouldbe Jewkillers remained hopelessly middle-class. What revenge, for this music-loving juggler of 3-4 girlfriends and scribbler of west-end comedies.
The high point of the book is when a Russian soldier robs Eliade of his watch and 100,000 leis - you want to stand up and cheer.
Sadly, the poor man survived the war only to be run over by a truck in Bucharest in 1945. The value of the book is its object-lesson to once giddy young men who are not so young any more - and a reminder that however amusing it is to contemplate Romanians, it was never very nice to have to be one, Christian or Jewish - and may never ever be.
Astonishingly, he did not drop his friends when they became anti-semitic in sentiment or even in action as the 30s wore on -equally so, they did not drop him. Sebastian records many uncomfortable conversations, worries endlessly about how he can still remain friends or in contact with people like Mircea Eliade (whose loathesomeness, alas, is finally revealed here - as well as his loveability). (When Norman Manea's attack on Eliade came out in TNR in 1998 I simply couldn't believe it - I had read 1000 pages of Eliade's memoirs, he had been a friend and mentor to my very favorite deceased father-in-law [an easy choice - my admiration for him had never been sullied by acquaintance
) And yet it is so.
These diaries have been compared to the Victor Klemperer diaries - don't believe it. Sebastian's are not in the same league, trivial, far more interesting because of the charming personality of the author than because of anything he could describe - but it is a document of the highest interest to the student - I should say, to the pursuer - of assimilation.
Sebastian, ne Hechter, is simply the most adept assimilationist in all of Jewish history, and yet never pretended to be anything other than a Jew. When listenening to the long anti-Semitic rants of his friends (which proposed murder and deporatation at the time), he could be both detached, proud of his friendship, and could outdo them in social rank (after all, he, Sebastian, was invited to stay at the Prince and Princess Bibesco's country place, while hius wouldbe Jewkillers remained hopelessly middle-class. What revenge, for this music-loving juggler of 3-4 girlfriends and scribbler of west-end comedies.
The high point of the book is when a Russian soldier robs Eliade of his watch and 100,000 leis - you want to stand up and cheer.
Sadly, the poor man survived the war only to be run over by a truck in Bucharest in 1945. The value of the book is its object-lesson to once giddy young men who are not so young any more - and a reminder that however amusing it is to contemplate Romanians, it was never very nice to have to be one, Christian or Jewish - and may never ever be.
Want to read
September 28, 2018Recommended by Tyler Cowen here: https://marginalrevolution.com/margin...
And referred to by Anne Applebaum here: https://www.theatlantic.com/magazine/...
"In a famous journal he kept from 1935 to 1944, the Romanian writer Mihail Sebastian chronicled an even more extreme shift in his own country. Like me, Sebastian was Jewish; like me, most of his friends were on the political right. In his journal, he described how, one by one, they were drawn to fascist ideology, like a flock of moths to an inescapable flame. He recounted the arrogance and confidence they acquired as they moved away from identifying themselves as Europeans—admirers of Proust, travelers to Paris—and instead began to call themselves blood-and-soil Romanians. He listened as they veered into conspiratorial thinking or became casually cruel. People he had known for years insulted him to his face and then acted as if nothing had happened."
And referred to by Anne Applebaum here: https://www.theatlantic.com/magazine/...
"In a famous journal he kept from 1935 to 1944, the Romanian writer Mihail Sebastian chronicled an even more extreme shift in his own country. Like me, Sebastian was Jewish; like me, most of his friends were on the political right. In his journal, he described how, one by one, they were drawn to fascist ideology, like a flock of moths to an inescapable flame. He recounted the arrogance and confidence they acquired as they moved away from identifying themselves as Europeans—admirers of Proust, travelers to Paris—and instead began to call themselves blood-and-soil Romanians. He listened as they veered into conspiratorial thinking or became casually cruel. People he had known for years insulted him to his face and then acted as if nothing had happened."
November 25, 2025
prima mea întâlnire cu Mihail Sebastian a fost când am citit "Singur", biografia scrisă de Tatiana Niculescu. însă cartea asta mi l-a arătat de la distanță, a schițat doar un contur. după ce am terminat-o mi-am propus să aprofundez opera lui, să-l cunosc prin ce a scris. n-am făcut-o pentru că mereu apar cărți noi și timpul se micșorează ca prin magie neagră.
totuși am mai primit o nouă șansă când "Jurnal. 1935-1944" a fost recent ales la un club de carte. l-am citit și Mihail Sebastian a devenit mult mai apropiat, un om în carne și oase, nu doar o idee. un om care a fost obligat să-și schimbe numele - Iosif Mendel Hechter - din cauza antisemitismului care devenise o modă în prima jumătate a secolului 20. și aici mi se pare important de menționat prietenia lui cu Mircea Eliade și Nae Ionescu, pe care nu am înțeles-o, cei doi fiind susținători declarați ai mișcării legionare condusă de Zelea-Codreanu. la fel și apropierea de Camil Petrescu, un oportunist cu un ego imens.
întotdeauna mi-a plăcut să citesc povești despre scriitorii din acea epocă, și astea de aici sunt grozave. M. Sebastian consemnează cu rigurozitate întâmplări de zi cu zi, gânduri intime, întâlniri pe care le avea cu colegi scriitori, ziariști, politicieni și artiști. din anul fatidic 1939 începe chiar și un jurnal cu relatări detaliate ale războiului, despre care a scris până la încheierea acestuia. așadar Jurnalul are și o valoare istorică. foarte deosebite mi s-au părut onestitatea, sinceritatea cu el însuși, străduința de a face totul la perfecție, fie că era vorba de articole de gazetă, piese de teatru sau romane, și autocritica dură atunci când nu îi ieșeau cum dorea.
cartea asta arată o imagine vie și realistă dintr-un trecut foarte agitat. e de citit cel puțin o dată în viață.
totuși am mai primit o nouă șansă când "Jurnal. 1935-1944" a fost recent ales la un club de carte. l-am citit și Mihail Sebastian a devenit mult mai apropiat, un om în carne și oase, nu doar o idee. un om care a fost obligat să-și schimbe numele - Iosif Mendel Hechter - din cauza antisemitismului care devenise o modă în prima jumătate a secolului 20. și aici mi se pare important de menționat prietenia lui cu Mircea Eliade și Nae Ionescu, pe care nu am înțeles-o, cei doi fiind susținători declarați ai mișcării legionare condusă de Zelea-Codreanu. la fel și apropierea de Camil Petrescu, un oportunist cu un ego imens.
întotdeauna mi-a plăcut să citesc povești despre scriitorii din acea epocă, și astea de aici sunt grozave. M. Sebastian consemnează cu rigurozitate întâmplări de zi cu zi, gânduri intime, întâlniri pe care le avea cu colegi scriitori, ziariști, politicieni și artiști. din anul fatidic 1939 începe chiar și un jurnal cu relatări detaliate ale războiului, despre care a scris până la încheierea acestuia. așadar Jurnalul are și o valoare istorică. foarte deosebite mi s-au părut onestitatea, sinceritatea cu el însuși, străduința de a face totul la perfecție, fie că era vorba de articole de gazetă, piese de teatru sau romane, și autocritica dură atunci când nu îi ieșeau cum dorea.
cartea asta arată o imagine vie și realistă dintr-un trecut foarte agitat. e de citit cel puțin o dată în viață.
January 27, 2021
So many feelings about this book... At first, it was the curiosity about the life of scholars and people with intellectual activities back in those years. Then, I felt so empathetic about the ars poetica process that had so many ups and downs and, in the end, I felt excruciating pain for the struggle, the misfortune, the fate of such a sensitive man... what a big loss for the Romanian cultural life was his accidental, sudden death.
March 24, 2021
Am citit recent o lucrare de istorie despre Holocaustul din Romania, care explica mecanismele si numerele. Dar pentru "cum a fost sa traiesti in acei ani", Jurnalul este clar cartea de referinta. Fara sa vrea, in timp ce incerca sa scrie alte opere, autorul a scris o opera memorabila, tocmai prin contrastele intre partea de "dinainte" si cea de dupa inasprirea masurilor antisemite. Dar cartea include mult mai mult de atat - include barfe, jurnal de creatie, analiza politica si a fronturilor, ganduri, introspectie.
Prima parte e destul de frivola - aventuri, barfe, amicitii, picanterii, vacante. Apoi jurnalul devine tot mai sumbru si lipsit de speranta pe masura ca masurile antisemite depind tot mai umilitoare si il imping pe autor spre saracie si compromisuri.
Diferentele politice si de ideologie ucid prietenii de durata cu oameni admirabili ca Nae Ionescu, Eliade si altii. Autorul nu poate sa nu se intrebe cum ca arata un "Dupa". Cum poti fi amic cu cineva care a dorit sa dispari impreuna cu toti cei ca tine? Am gasit foarte interesante povestile despre autorii canonici, despre care auzi la scoala doar ca au fost genii si cam atat. Noroc de Camil Petrescu ca se mai destinde atmosfera.
Partea cea mai trista e ca probabil Sebastian fie n-ar fi supravietuit noului regim comunist, fie s-ar fi ales cu o sentinta lunga si chinuitoare.
O carte care merita vizitata de oricine vrea sa inteleaga mai mult despre istoria recenta a Romaniei.
Prima parte e destul de frivola - aventuri, barfe, amicitii, picanterii, vacante. Apoi jurnalul devine tot mai sumbru si lipsit de speranta pe masura ca masurile antisemite depind tot mai umilitoare si il imping pe autor spre saracie si compromisuri.
Diferentele politice si de ideologie ucid prietenii de durata cu oameni admirabili ca Nae Ionescu, Eliade si altii. Autorul nu poate sa nu se intrebe cum ca arata un "Dupa". Cum poti fi amic cu cineva care a dorit sa dispari impreuna cu toti cei ca tine? Am gasit foarte interesante povestile despre autorii canonici, despre care auzi la scoala doar ca au fost genii si cam atat. Noroc de Camil Petrescu ca se mai destinde atmosfera.
Partea cea mai trista e ca probabil Sebastian fie n-ar fi supravietuit noului regim comunist, fie s-ar fi ales cu o sentinta lunga si chinuitoare.
O carte care merita vizitata de oricine vrea sa inteleaga mai mult despre istoria recenta a Romaniei.
June 16, 2018
Jurnal de război amestecat cu jurnal de scriitor. E uluitor ce a putut să pățească omul acesta - și atâția alții ca el! - doar pentru că era evreu. Absolut cutremurător.
Marți, 4 februarie 1941. Ceea ce te încremenește mai ales în măcelul de la București este ferocitatea absolut bestială cu care s-au petrecut lucrurile. Ea străbate până și prin termenii atât de seci ai comunicatului oficial, care anunța deunăzi că în pădurea Jilava au fost asasinate 93 de persoane (ultim eufemism pentru evreu: "persoană") în noaptea de marți, 21. Dar ceea ce se povestește este mult mai cutremurător decât ceea ce se comunică oficial. Acum se dă ca absolut sigur că evreii măcelăriți la abatorul din Străulești au fost atârnați de beregată de cârligele abatorului, în locul vitelor tăiate. Pe fiecare cadavru se lipise o hârtie: "carne cușer". Cât despre cei asasinați în pădurea Jilava, ei au fost mai întâi despuiați (pentru că hainele era păcat să rămână acolo) și pe urmă împușcați și aruncați unul peste altul. Nu găsesc în "Istoria evreilor" a lui Dubnow, întâmplări mai cumplite.
(Mihail Sebastian - jurnal 1935-1944, Humanitas, 2016, p. 297)
Marți, 4 februarie 1941. Ceea ce te încremenește mai ales în măcelul de la București este ferocitatea absolut bestială cu care s-au petrecut lucrurile. Ea străbate până și prin termenii atât de seci ai comunicatului oficial, care anunța deunăzi că în pădurea Jilava au fost asasinate 93 de persoane (ultim eufemism pentru evreu: "persoană") în noaptea de marți, 21. Dar ceea ce se povestește este mult mai cutremurător decât ceea ce se comunică oficial. Acum se dă ca absolut sigur că evreii măcelăriți la abatorul din Străulești au fost atârnați de beregată de cârligele abatorului, în locul vitelor tăiate. Pe fiecare cadavru se lipise o hârtie: "carne cușer". Cât despre cei asasinați în pădurea Jilava, ei au fost mai întâi despuiați (pentru că hainele era păcat să rămână acolo) și pe urmă împușcați și aruncați unul peste altul. Nu găsesc în "Istoria evreilor" a lui Dubnow, întâmplări mai cumplite.
(Mihail Sebastian - jurnal 1935-1944, Humanitas, 2016, p. 297)
November 30, 2019
Pe cat de frivol mi s-a parut Sebastian in prima parte a romanului, iar stangaciile si amanarile lui permanente ma agasau, pe atat de apasatoare chiar tragica devine relatarea odata cu inceperea celui de-al doilea razboi mondial. E straniu dupa 75 ani sa fie voyeurist in viata cuiva, in permanenta imi venea sa ii raspund cand se intreba despre deznodamantul razboiului sau al vietii lui, sa ii strig, sa il scutur. Jurnalul mi-a dat un sentiment de neputinta in fata intamplarilor in care ne arunca viata, contextul social si temporal in care ne nastem. Mi-as fi dorit mult sa nu il rapeasca atat de devreme acel accident, ar mai fi avut multe de oferit in literatura.
November 13, 2023
Mihail Sebastian (real name Iosif Hechter) was a Romanian-Jewish writer who is known for several of his literary works but also for the journal that he left behind chronicling his experiences during the rise of fascism in the late 1930s and World War II in Romania. His life was very tragic as he managed to survive Nazism and not being sent to a concentration camp but he died in a car accident in May 1945.
What makes Sebastian so interesting is that in his youth he was close to Romanian far right firebrand Nae Ionescu who was his mentor and he even wrote articles for the far right newspaper Cuvantul. However, as the 1930s progressed Sebastian witnessed the rise of the extremist Legion movement and the sliding of more and more of his friends into anti-Semitism.
It is actually eye opening and uncomfortable reading about famous Romanian intellectuals like Mircea Eliade or Emil Cioran, who were at one point close friends with Sebastian but then became fervent supporters of the Legion. Sebastian remained in contact with some of his former friends and even deeply regretted Nae Ionescu's death despite his open anti-Semitism.
I found the pre-war part of the journal as more difficult to read as it deals with Sebastian mundane life, his girlfriends and his writing. However, as soon as the war started it was almost impossible to put the book down. It was like witnessing the war through the eyes of someone that experienced it first hand. Sebastian chronicled the movements of troops and of fronts as he heard it on the radio or read it in newspapers. He also wrote down the opinions of his close acquaintances on the outcome of the war as it progressed.
The anti-semitic measures were especially harrowing. Sebastian was a well known writer and journalist but as the years progressed from 1940 onwards he started losing one by one his job, his apartment, his friends. Eventually he lived in poverty having to borrow money from wealthier friends to make ends meet.
This is a powerful book which really moved me, I felt compelled to take screenshots of some of the pages so that I can reread them and share them with friends.
What makes Sebastian so interesting is that in his youth he was close to Romanian far right firebrand Nae Ionescu who was his mentor and he even wrote articles for the far right newspaper Cuvantul. However, as the 1930s progressed Sebastian witnessed the rise of the extremist Legion movement and the sliding of more and more of his friends into anti-Semitism.
It is actually eye opening and uncomfortable reading about famous Romanian intellectuals like Mircea Eliade or Emil Cioran, who were at one point close friends with Sebastian but then became fervent supporters of the Legion. Sebastian remained in contact with some of his former friends and even deeply regretted Nae Ionescu's death despite his open anti-Semitism.
I found the pre-war part of the journal as more difficult to read as it deals with Sebastian mundane life, his girlfriends and his writing. However, as soon as the war started it was almost impossible to put the book down. It was like witnessing the war through the eyes of someone that experienced it first hand. Sebastian chronicled the movements of troops and of fronts as he heard it on the radio or read it in newspapers. He also wrote down the opinions of his close acquaintances on the outcome of the war as it progressed.
The anti-semitic measures were especially harrowing. Sebastian was a well known writer and journalist but as the years progressed from 1940 onwards he started losing one by one his job, his apartment, his friends. Eventually he lived in poverty having to borrow money from wealthier friends to make ends meet.
This is a powerful book which really moved me, I felt compelled to take screenshots of some of the pages so that I can reread them and share them with friends.
July 25, 2021
Am fost la doctor pentru ochi. Mi-a recomandat ochelari și i-am și pus. Mă schimbă destul și mă fac urât. A fost amuzant când i-am spus numele. Mi-a spus ca în familia lui s-a discutat mult despre „De două mii de ani”, pe care el personal nu l-a cetit. A auzit multă lume înjurându-mă. Îmi dau seama că procesul meu e cu adevarat pierdut. Cum am devenit huligan nu ajunge în cercurile în care sunt înjurat și încă „dupa ureche".
July 12, 2023
Tulburător.
Faptul că jurnalul nu se voia publicat în forma actuală i-a conferit acestuia o notă de sinceritate inegalabilă. A la fois jurnal intim, politic, de scriitor, de bucătărie literară, jurnalul lui Mihail Sebastian se încadrează în categoria acelor lecturi pe care le pui deoparte o perioadă, pentru a reveni la ele cu curiozitatea, uimirea și ”inocența” celui ce n-a trăit acele decenii de dezordine istorică și politică.
E multă viață și multă tristețe în aceste pagini, dezolare și dezgust, dar și o deschidere neașteptată pentru micile bucurii ale vieții (v. zilele de schi, concertele clasice de la radio, diatribele amoroase). Jurnalul devine astfel radiografia lucidă (hélas!) a unor timpuri.
Faptul că jurnalul nu se voia publicat în forma actuală i-a conferit acestuia o notă de sinceritate inegalabilă. A la fois jurnal intim, politic, de scriitor, de bucătărie literară, jurnalul lui Mihail Sebastian se încadrează în categoria acelor lecturi pe care le pui deoparte o perioadă, pentru a reveni la ele cu curiozitatea, uimirea și ”inocența” celui ce n-a trăit acele decenii de dezordine istorică și politică.
E multă viață și multă tristețe în aceste pagini, dezolare și dezgust, dar și o deschidere neașteptată pentru micile bucurii ale vieții (v. zilele de schi, concertele clasice de la radio, diatribele amoroase). Jurnalul devine astfel radiografia lucidă (hélas!) a unor timpuri.
March 16, 2024
Sebastian, contiguu sinelui meu. E compact, e emerit, e tare, e miezos. Prieteșugul nostru e osificat deja:) „… rezultatul final e ineluctabil. Va veni o zi când se va putea respira. Il s’agit de durer. Il ne s’agit que de cela.”
October 23, 2025
Nu am citit nimic din opera lui Mihail Sebastian. Îl credeam un autor secundar, dispărut accidental înainte de vreme. Am citit însă din operele prietenilor săi, Mircea Eliade, Camil Petrescu și alții, care mi s-au părut admirabili.
Acum, după Jurnalul lui Mihail Sebastian, jurnalul său intim (pe care nu intenționa să îl publice), mi-am schimbat radical părerea. Se zice că dacă citești un autor ajungi să îl cunoști, dar nu este așa. O operă poate fi valoroasă în sine, dar asta nu spune prea multe despre valoarea umană a autorului, despre valoarea sa morală. Nu poți cunoaște un om decât după ce ai pătruns în intimitatea sa. Poate nici măcar așa…
Despre Nae Ionescu, profesorul și maestrul său, Mihail Sebastian nota:
„L-am văzut vineri pe Nae. Întrevedere cu totul nepolitică. Mi-a vorbit despre ultima lui lecție la facultate, de la care am lipsit și care pare să fi fost extraordinară. O revoluție în logică, o revizuire completă a disciplinei. Ceva epocal… Logica colectivelor devine față de logica formală ceea ce fizica lui Einstein este față de Newton! Mi-a vorbit mai bine de un ceas, refăcându-mi întreaga lecție, cu acel zâmbet amuzat și neglijență ușor simulată, care îi stă așa de bine.
A fost o după-amiază frumoasă și în orice caz m-am bucurat că cel puțin în partea finală a părăsit politica și gardismul de Fier.
Este fără îndoială cel mai interesant și mai complex om pe care l-am cunoscut. Asta în ciuda tuturor celor ce s-au întâmplat și se vor mai întâmpla - în stare să mă edifice asupra valorii lui morale, dar nu și să mă dezamăgească în ce privește calitățile lui de inteligență.” (17 iunie 1935, p.30)
Mihail Sebastian e pseudonimul lui Iosif Hechter, evreu din Brăila, născut în 1907. Obține licența în drept la Universitatea din București în 1929, după care studiază filosofia. Debutează în 1934 cu romanul (semi) autobiografic De două mii de ani. În prefață, Nae Ionescu afirmă că evreul nu poate fi român oricât ar încerca. Pe fondul schimbărilor politice din acea perioadă, nu numai Nae, ci aproape toți prietenii săi, Mircea, Camil etc. devin adepți ai mișcării legionare și antisemiți. Mihail consemnează în jurnal această transformare uluitoare a prietenilor săi, cei mai mari intelectuali români ai vremii, și o face cu atâta candoare încât nu poți să nu îl îndrăgești.
Camil Petrescu, pe lângă antisemit, era și un fanfaron ridicol. Dar însemnările lui Mihail despre „camilismele” acestuia denotă o îngăduință de care numai un prieten poate da dovadă. Reproduc doar câteva, deși toate merită citite:
„Aseară, la Lilly, unde luam masa cu întreg grupul nostru, Camil – vorbind cu Mircea și cu mine – spunea, cu una din acele mișcări de sinceritate curajoasă, care îl prind așa de bine – parcă și-ar violenta modestia, obligând-o să cedeze în fața evidenței:
- În definitiv, dragă, să recunoaștem: nu există decât trei romancieri: d-ta, Mircea și eu.
Inefabil, Camil. Dacă ar mai fi fost de față – știu eu? – Sergiu Dan de exemplu, e neîndoios că «în definitiv, dragă, nu există decât patru romancieri».” (19 martie 1936, p.46)
„Într-o seară am fost cu Camil la «Gambrinus». Cred că asta a fost luni, după concertul Müntzer. Vorbeam despre literatura românească. Am reținut fără să zâmbesc declarația lui:
- Dragă Sebastian, un singur scriitor este astăzi capabil să dea un roman mare – și acela sunt tot eu.
Mi-e imposibil să-mi explic candoarea lui [sic!] – este așa de inteligent – și totuși așa de profund naiv.” (11 noiembrie 1936, p.93)
„Camil îmi spunea azi-dimineață, pe Calea Victoriei:
- Nici Reinhardt, nici Stanislavski, nimeni, nici un regizor n-a putut face descoperirile mele în teatru. Sunt cel mai mare regizor, pentru că am pentru asta și o profundă cunoaștere a textului și o extraordinară cultură filozofică și o sensibilitate nervoasă excepțională. Actorii ăștia sunt imbecili: nici nu pot măsura șansa lor imensă de a lucra cu mine.
Îl ascult dezarmat. Tot ce pot face e să surâd – un surâs puțin mirat, dar care nu protestează.” (7 decembrie 1937, p.130)
„Niciodată nu sunt mai interesanți oamenii decât în momentele de bruscă schimbare politică. De la o zi la alta reneagă, modifică, atenuează, explică, se pun de acord, se justifică, uită ce nu le place, își amintesc ce le convine. Și dacă ar intra în această subită transformare și puțin cinism – încă ar fi de suportat. Dar e un demon al consecvenței care îi obligă să arate că și ieri, când erau cu vechiul regim, și astăzi, când sunt împotriva lui, atitudinea lor era și este «principial» aceeași. În materia asta nimeni nu-l întrece pe Camil. Uneori e amuzant. Nimeni nu e mai dezorientat decât el, mai descompus de frică, mai isteric în clipele nedecise, mai catastrofic în prevederi – și pe urmă, cu vechiul lui surâs triumfător, îți explică nu numai că a prevăzut totul, dar că ar fi fost în stare «dacă era ascultat», să prevină totul. Față de legionari a făcut toate platitudinile posibile (dar și aici, prin oameni în subordine, prin femei de a doua mână, prin bieți tineri famelici). Nu a ezitat nici să scrie, și pe urmă să răspândească din om în om «cu titlu confidențial», lamentabilul memoriu din septemvrie, în care arăta că el totdeauna a fost legionar și că, dacă e adevărat că a fost prieten cu mine, nu e mai puțin adevărat că și Nae Ionescu mi-a fost prieten (stabilind probabil astfel o jurisprudență).
Dar astăzi Camil explică, cu absolut aceeași îndârjire, că legionar n-a fost niciodată și că (textual) el nu se poate simți bine decât în regimul de azi, care este regimul valorilor naționale.“ (4 februarie 1941, p.297-298)
Mircea Eliade, care îmi plăcea atât de mult, începând cu Romanul adolescentului miop, Întoarcerea din rai și Huliganii, este uriașa mea dezamăgire. Știam că a avut „simpatii legionare“, dar diavolul se ascunde în detalii:
„Aseară Mircea a izbucnit deodată, în mijlocul unei conversații destul de potolite despre politica externă și despre Titulescu, ridicând deodată glasul, cu acea teribilă violență cu care mă surprinde uneori.
- Titulescu? Ar trebui executat. Pus în fața unui pluton de mitraliere. Ciuruit de gloanțe. Spânzurat de limbă.
- De ce, Mircea? Îl întreb surprins.
- Pentru că a trădat. Înaltă trădare. A încheiat cu rușii un tratat secret, pentru ca în caz de război să ocupe Bucovina și Maramureșul.
- De unde știi?
- Mi-a spus generalul Condiescu.
- Și e de-ajuns? Sursa nu ți se pare pătimașe? Informația nu ți se pare fantezistă?
M-a privit lung, cu stupoare, incapabil să priceapă că cineva se mai poate îndoi de asemenea «adevăr».
[…]
El, Mircea Eliade, crede orbește ce scrie Universul. Informatorul lui e Stelian Popescu [directorul ziarului Universul] – și crede orbește în el. Veștile cele mai absurde, cele mai trivial tendențioase găsesc în el un ascultător credul. Și are un fel naiv de a se exaspera, de a ridica vocea, pentru a lansa, fără un zâmbet măcar, chestiile abracadabrante pe care le află în oraș, în redacția Vremei, în redacția Cuvântului. Titulescu ne-a vândut rușilor. Titulescu a cedat comuniștilor spanioli «25 de avioane comandate în Franța».
Dacă eu ridic din umeri, cu neîncredere, el mă privește dezolat, dând ușor din cap, ca în fața unui om cu desăvârșire pierdut pentru adevăr.“ (25 septembrie 1936, p.84-85)
„Lungă discuție politică cu Mircea, la el acasă. Imposibil de rezumat. A fost liric, nebulos, plin de exclamații, interjecții, apostrofe… Din toate astea nu aleg decât declarația lui – în sfărșit leală – că iubește Garda, speră în ea și așteaptă victoria ei. Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, Bălăcescu, Eminescu, Hajdeu – cu toții au fost la timpul lor gardiști. Mircea îi cita de-a valma…
Altminteri n-aș putea spune că n-a fost amuzant. După opinia lui, studenții care l-au ciopârțit cu cuțitele pe Traian Bratu [rectorul Universității din Iași], aseară la Iași, nu sunt gardiști, ci ori… comuniști, ori național-țărăniști. Textual. În ce-l privește pe Gogu Rădulescu (domnu Gogu, cum spune Mircea ironic), studentul liberal care a fost bătut cu frânghii ude la sediul gardist – foarte bine i s-a făcut. Așa li se cuvine trădătorilor. El – Mircea Eliade – nu s-ar fi mulțumit numai cu atâta, ci i-ar fi scos și ochii. Toți cei care nu sunt gardiști, toți cei care fac altă politică decât cea gardistă sunt trădători de neam și merită aceeași soartă.
S-ar putea să recitesc cândva aceste rânduri și să nu-mi vină a crede că ele rezumă cuvintele lui Mircea. De aceea e bine să spun încă o dată că n-am făcut decât să redau întocmai vorbele lui. Asta, ca nu cumva să le uit. Și poate că într-o zi lucrurile vor fi destul de liniștite – pentru ca să-i pot ceti această pagină lui Mircea și să-l văd roșind de rușine.
Să nu uit, de asemeni, explicația pentru care el aderă cu atâta inimă la Gardă:
- Eu totdeauna am crezut în primatul spiritual.
Nu e nici farsor, nici dement. Este numai naiv. Dar există naivități așa de catastrofale!“ (2 martie 1937, p.114)
„Titel Comarnescu îmi povestește o convorbire politică pe care a avut-o deunăzi cu Mircea, mai filogerman decât oricând, mai antifrancez și antisemit decât totdeauna.
«Rezistența polonezilor la Varșovia – zice Mircea – este o rezistență iudaică. Numai jidanii sunt în stare să șantajeze cu femeile și copiii aruncați în primă linie, pentru ca să abuzeze astfel de scrupulele germane. Germanii n-au nici un interes să distrugă în România. Numai o politică progermană ne poate salva. Numai un guvern George Brătianu-Nae Ionescu e o soluție. Sovietele nu mai sunt o primejdie, căci pe de o parte au renunțat la comunism – iar comunismul, de altfel, să nu uităm, nu este totuna cu marxismul și nu este neapărat iudaic – iar pe de altă parte, ele (Sovietele) au renunțat la Europa și se îndreaptă exclusiv spre Asia. Ceea ce se întâmplă la frontiera din Bucovina e un scandal, căci noi valuri ovreiești pătrund în țară. Decât o Românie încă o dată invadată de jidani, mai bine un protectorat german.»
Comarnescu mă asigură că mi-a reprodus textual vorbirea lui Mircea. Acum înțeleg perfect de ce cu mine e atât de reticent când e vorba de politică și de ce pare că se refugiază în metafizică, pentru a scăpa de «ororile politicei».
Iată, iată cum gândește fostul tău prieten Mircea Eliade.“ (20 septembrie 1939, p.231)
„Nina [soția lui Mircea] e de două-trei săptămâni la București. Evident, nu m-a căutat și n-am văzut-o. Nici nu știu ce i-aș putea spune. Se pare că Mircea va fi numit la Roma. La Lisabona, orientarea sa politică (e mai legionar decât oricând) îl face nefolositor. Mi se spune (Rosetti) că ar avea 400 000 lunar. Poate e exagerat, dar nici 200 n-ar fi răi. Să recunosc că am avut un moment de revoltă, de scârbă și de tristă invidie când am aflat toate astea. În timp ce el duce o existență de magnat, în regiuni paradiziace, de viață, de pace, de lux, de confort, de visare – în timp ce el trăiește din plin «ordinea nouă» – eu trag aici după mine o existență mizerabilă de prizonier.
Iar după război – presupunând că voi scăpa și că ne vom întâlni – anilor lui de înflorire eu nu le voi putea opune decât triștii mei ani de umilință și ratare.
Ratarea nu se scuză niciodată, cu nimic. Izbânzile – chiar când sunt rodul infamiei morale – tot izbânzi rămân.“ (27 mai 1942, p.456)
Mișcarea legionară a fost reprimată în mai multe rânduri. În 1938, după ce Nae și Mircea au fost arestați (apoi eliberați după câteva luni), Mihail nota:
„Deplor desigur tot ce se întâmplă, sunt dezolat de Nae, sunt dezolat de Mircea, aș vrea să-i știu liberi – dar nu pot să cred că «acțiunea» lor a fost altceva decât o socoteală greșită pentru Nae și o penibilă copilărie pentru Mircea. Jumătate farsă, jumătate ambiție. Mai departe nu văd nimic.” (30 august 1938, p.174)
Mai târziu, după asasinarea primului-ministru (Armand Călinescu), mai mulți legionari au fost împușcați, printre care cunoscuți ai săi (M. Polihroniade, C. Tell):
„Nu pot judeca politic drama asta. Sunt omenește îngrozit. Știu bine că toți oamenii ăștia, toți laolaltă și fiecare în parte, ar fi asistat nepăsători la o teroare legionară și ne-ar fi ucis cu cea mai mare nepăsare. Mai știu că orbirea lor mergea până dincolo de orice limită. Totuși, totuși, totuși, mă simt trist, bătut, cuprins de un dezgust amar.” (25 septembrie 1939, p.234)
Antisemitismul, după cum e consemnat în jurnal, s-a manifestat continuu în această perioadă în societatea românească, mai mult sau mai puțin, în funcție de regimul aflat la putere: sub Carol al II-lea, înainte și după instaurarea dictaturii regale (1938), sub Ion Antonescu, atât în alianță cu Garda de Fier (1940–1941), cât și după înlăturarea legionarilor (1941–1944), când au avut loc pogromuri (cel mai mare la Iași în 1941) și deportări masive în Transnistria (unde au fost uciși între 115.000 și 180.000 de evrei).
Jurnalul lui Mihail parcurge mai multe planuri: cel social, al relațiilor sale personale, despre femeile pe care le-a iubit, prietenii și cunoștințele sale; cel politic, schimbările de regim și perspectiva sa ca evreu asupra antisemitismului românilor de atunci (ce a rămas tabu, din păcate, până în zilele noastre); cel artistic, procesul său de creație și poziția precară pe care a avut-o în societate, dar și impresiile sale despre diverse lecturi și muzica pe care o asculta și, poate mai de interes azi, planul războiului în plină desfășurare pe care îl urmărea obsesiv. Pentru mine toate au fost extrem de interesante. Am punctat aci numai câte ceva din planul social-politic, dar jurnalul merită citit și doar pentru acest ultim plan – o mărturie despre cel de-al Doilea Război Mondial așa cum a fost trăit în București.
Nu am citit nimic mai edificator decât Jurnalul lui Mihail Sebastian în ceea ce îi privește pe prietenii săi (sunt remarcabile și referințele la Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Țuțea, Octavian Goga, Liviu Rebreanu și mulți alții). Operele lui Mircea Eliade și Camil Petrescu sunt, prin comparație, niște frânturi obscure ale acestor autori care au făcut parte din elita intelectualității românești a secolului XX. Pentru a-i cunoaște mai bine, lectura Jurnalului lui Mihail Sebastian e obligatorie.
Acum, după Jurnalul lui Mihail Sebastian, jurnalul său intim (pe care nu intenționa să îl publice), mi-am schimbat radical părerea. Se zice că dacă citești un autor ajungi să îl cunoști, dar nu este așa. O operă poate fi valoroasă în sine, dar asta nu spune prea multe despre valoarea umană a autorului, despre valoarea sa morală. Nu poți cunoaște un om decât după ce ai pătruns în intimitatea sa. Poate nici măcar așa…
Despre Nae Ionescu, profesorul și maestrul său, Mihail Sebastian nota:
„L-am văzut vineri pe Nae. Întrevedere cu totul nepolitică. Mi-a vorbit despre ultima lui lecție la facultate, de la care am lipsit și care pare să fi fost extraordinară. O revoluție în logică, o revizuire completă a disciplinei. Ceva epocal… Logica colectivelor devine față de logica formală ceea ce fizica lui Einstein este față de Newton! Mi-a vorbit mai bine de un ceas, refăcându-mi întreaga lecție, cu acel zâmbet amuzat și neglijență ușor simulată, care îi stă așa de bine.
A fost o după-amiază frumoasă și în orice caz m-am bucurat că cel puțin în partea finală a părăsit politica și gardismul de Fier.
Este fără îndoială cel mai interesant și mai complex om pe care l-am cunoscut. Asta în ciuda tuturor celor ce s-au întâmplat și se vor mai întâmpla - în stare să mă edifice asupra valorii lui morale, dar nu și să mă dezamăgească în ce privește calitățile lui de inteligență.” (17 iunie 1935, p.30)
Mihail Sebastian e pseudonimul lui Iosif Hechter, evreu din Brăila, născut în 1907. Obține licența în drept la Universitatea din București în 1929, după care studiază filosofia. Debutează în 1934 cu romanul (semi) autobiografic De două mii de ani. În prefață, Nae Ionescu afirmă că evreul nu poate fi român oricât ar încerca. Pe fondul schimbărilor politice din acea perioadă, nu numai Nae, ci aproape toți prietenii săi, Mircea, Camil etc. devin adepți ai mișcării legionare și antisemiți. Mihail consemnează în jurnal această transformare uluitoare a prietenilor săi, cei mai mari intelectuali români ai vremii, și o face cu atâta candoare încât nu poți să nu îl îndrăgești.
Camil Petrescu, pe lângă antisemit, era și un fanfaron ridicol. Dar însemnările lui Mihail despre „camilismele” acestuia denotă o îngăduință de care numai un prieten poate da dovadă. Reproduc doar câteva, deși toate merită citite:
„Aseară, la Lilly, unde luam masa cu întreg grupul nostru, Camil – vorbind cu Mircea și cu mine – spunea, cu una din acele mișcări de sinceritate curajoasă, care îl prind așa de bine – parcă și-ar violenta modestia, obligând-o să cedeze în fața evidenței:
- În definitiv, dragă, să recunoaștem: nu există decât trei romancieri: d-ta, Mircea și eu.
Inefabil, Camil. Dacă ar mai fi fost de față – știu eu? – Sergiu Dan de exemplu, e neîndoios că «în definitiv, dragă, nu există decât patru romancieri».” (19 martie 1936, p.46)
„Într-o seară am fost cu Camil la «Gambrinus». Cred că asta a fost luni, după concertul Müntzer. Vorbeam despre literatura românească. Am reținut fără să zâmbesc declarația lui:
- Dragă Sebastian, un singur scriitor este astăzi capabil să dea un roman mare – și acela sunt tot eu.
Mi-e imposibil să-mi explic candoarea lui [sic!] – este așa de inteligent – și totuși așa de profund naiv.” (11 noiembrie 1936, p.93)
„Camil îmi spunea azi-dimineață, pe Calea Victoriei:
- Nici Reinhardt, nici Stanislavski, nimeni, nici un regizor n-a putut face descoperirile mele în teatru. Sunt cel mai mare regizor, pentru că am pentru asta și o profundă cunoaștere a textului și o extraordinară cultură filozofică și o sensibilitate nervoasă excepțională. Actorii ăștia sunt imbecili: nici nu pot măsura șansa lor imensă de a lucra cu mine.
Îl ascult dezarmat. Tot ce pot face e să surâd – un surâs puțin mirat, dar care nu protestează.” (7 decembrie 1937, p.130)
„Niciodată nu sunt mai interesanți oamenii decât în momentele de bruscă schimbare politică. De la o zi la alta reneagă, modifică, atenuează, explică, se pun de acord, se justifică, uită ce nu le place, își amintesc ce le convine. Și dacă ar intra în această subită transformare și puțin cinism – încă ar fi de suportat. Dar e un demon al consecvenței care îi obligă să arate că și ieri, când erau cu vechiul regim, și astăzi, când sunt împotriva lui, atitudinea lor era și este «principial» aceeași. În materia asta nimeni nu-l întrece pe Camil. Uneori e amuzant. Nimeni nu e mai dezorientat decât el, mai descompus de frică, mai isteric în clipele nedecise, mai catastrofic în prevederi – și pe urmă, cu vechiul lui surâs triumfător, îți explică nu numai că a prevăzut totul, dar că ar fi fost în stare «dacă era ascultat», să prevină totul. Față de legionari a făcut toate platitudinile posibile (dar și aici, prin oameni în subordine, prin femei de a doua mână, prin bieți tineri famelici). Nu a ezitat nici să scrie, și pe urmă să răspândească din om în om «cu titlu confidențial», lamentabilul memoriu din septemvrie, în care arăta că el totdeauna a fost legionar și că, dacă e adevărat că a fost prieten cu mine, nu e mai puțin adevărat că și Nae Ionescu mi-a fost prieten (stabilind probabil astfel o jurisprudență).
Dar astăzi Camil explică, cu absolut aceeași îndârjire, că legionar n-a fost niciodată și că (textual) el nu se poate simți bine decât în regimul de azi, care este regimul valorilor naționale.“ (4 februarie 1941, p.297-298)
Mircea Eliade, care îmi plăcea atât de mult, începând cu Romanul adolescentului miop, Întoarcerea din rai și Huliganii, este uriașa mea dezamăgire. Știam că a avut „simpatii legionare“, dar diavolul se ascunde în detalii:
„Aseară Mircea a izbucnit deodată, în mijlocul unei conversații destul de potolite despre politica externă și despre Titulescu, ridicând deodată glasul, cu acea teribilă violență cu care mă surprinde uneori.
- Titulescu? Ar trebui executat. Pus în fața unui pluton de mitraliere. Ciuruit de gloanțe. Spânzurat de limbă.
- De ce, Mircea? Îl întreb surprins.
- Pentru că a trădat. Înaltă trădare. A încheiat cu rușii un tratat secret, pentru ca în caz de război să ocupe Bucovina și Maramureșul.
- De unde știi?
- Mi-a spus generalul Condiescu.
- Și e de-ajuns? Sursa nu ți se pare pătimașe? Informația nu ți se pare fantezistă?
M-a privit lung, cu stupoare, incapabil să priceapă că cineva se mai poate îndoi de asemenea «adevăr».
[…]
El, Mircea Eliade, crede orbește ce scrie Universul. Informatorul lui e Stelian Popescu [directorul ziarului Universul] – și crede orbește în el. Veștile cele mai absurde, cele mai trivial tendențioase găsesc în el un ascultător credul. Și are un fel naiv de a se exaspera, de a ridica vocea, pentru a lansa, fără un zâmbet măcar, chestiile abracadabrante pe care le află în oraș, în redacția Vremei, în redacția Cuvântului. Titulescu ne-a vândut rușilor. Titulescu a cedat comuniștilor spanioli «25 de avioane comandate în Franța».
Dacă eu ridic din umeri, cu neîncredere, el mă privește dezolat, dând ușor din cap, ca în fața unui om cu desăvârșire pierdut pentru adevăr.“ (25 septembrie 1936, p.84-85)
„Lungă discuție politică cu Mircea, la el acasă. Imposibil de rezumat. A fost liric, nebulos, plin de exclamații, interjecții, apostrofe… Din toate astea nu aleg decât declarația lui – în sfărșit leală – că iubește Garda, speră în ea și așteaptă victoria ei. Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, Bălăcescu, Eminescu, Hajdeu – cu toții au fost la timpul lor gardiști. Mircea îi cita de-a valma…
Altminteri n-aș putea spune că n-a fost amuzant. După opinia lui, studenții care l-au ciopârțit cu cuțitele pe Traian Bratu [rectorul Universității din Iași], aseară la Iași, nu sunt gardiști, ci ori… comuniști, ori național-țărăniști. Textual. În ce-l privește pe Gogu Rădulescu (domnu Gogu, cum spune Mircea ironic), studentul liberal care a fost bătut cu frânghii ude la sediul gardist – foarte bine i s-a făcut. Așa li se cuvine trădătorilor. El – Mircea Eliade – nu s-ar fi mulțumit numai cu atâta, ci i-ar fi scos și ochii. Toți cei care nu sunt gardiști, toți cei care fac altă politică decât cea gardistă sunt trădători de neam și merită aceeași soartă.
S-ar putea să recitesc cândva aceste rânduri și să nu-mi vină a crede că ele rezumă cuvintele lui Mircea. De aceea e bine să spun încă o dată că n-am făcut decât să redau întocmai vorbele lui. Asta, ca nu cumva să le uit. Și poate că într-o zi lucrurile vor fi destul de liniștite – pentru ca să-i pot ceti această pagină lui Mircea și să-l văd roșind de rușine.
Să nu uit, de asemeni, explicația pentru care el aderă cu atâta inimă la Gardă:
- Eu totdeauna am crezut în primatul spiritual.
Nu e nici farsor, nici dement. Este numai naiv. Dar există naivități așa de catastrofale!“ (2 martie 1937, p.114)
„Titel Comarnescu îmi povestește o convorbire politică pe care a avut-o deunăzi cu Mircea, mai filogerman decât oricând, mai antifrancez și antisemit decât totdeauna.
«Rezistența polonezilor la Varșovia – zice Mircea – este o rezistență iudaică. Numai jidanii sunt în stare să șantajeze cu femeile și copiii aruncați în primă linie, pentru ca să abuzeze astfel de scrupulele germane. Germanii n-au nici un interes să distrugă în România. Numai o politică progermană ne poate salva. Numai un guvern George Brătianu-Nae Ionescu e o soluție. Sovietele nu mai sunt o primejdie, căci pe de o parte au renunțat la comunism – iar comunismul, de altfel, să nu uităm, nu este totuna cu marxismul și nu este neapărat iudaic – iar pe de altă parte, ele (Sovietele) au renunțat la Europa și se îndreaptă exclusiv spre Asia. Ceea ce se întâmplă la frontiera din Bucovina e un scandal, căci noi valuri ovreiești pătrund în țară. Decât o Românie încă o dată invadată de jidani, mai bine un protectorat german.»
Comarnescu mă asigură că mi-a reprodus textual vorbirea lui Mircea. Acum înțeleg perfect de ce cu mine e atât de reticent când e vorba de politică și de ce pare că se refugiază în metafizică, pentru a scăpa de «ororile politicei».
Iată, iată cum gândește fostul tău prieten Mircea Eliade.“ (20 septembrie 1939, p.231)
„Nina [soția lui Mircea] e de două-trei săptămâni la București. Evident, nu m-a căutat și n-am văzut-o. Nici nu știu ce i-aș putea spune. Se pare că Mircea va fi numit la Roma. La Lisabona, orientarea sa politică (e mai legionar decât oricând) îl face nefolositor. Mi se spune (Rosetti) că ar avea 400 000 lunar. Poate e exagerat, dar nici 200 n-ar fi răi. Să recunosc că am avut un moment de revoltă, de scârbă și de tristă invidie când am aflat toate astea. În timp ce el duce o existență de magnat, în regiuni paradiziace, de viață, de pace, de lux, de confort, de visare – în timp ce el trăiește din plin «ordinea nouă» – eu trag aici după mine o existență mizerabilă de prizonier.
Iar după război – presupunând că voi scăpa și că ne vom întâlni – anilor lui de înflorire eu nu le voi putea opune decât triștii mei ani de umilință și ratare.
Ratarea nu se scuză niciodată, cu nimic. Izbânzile – chiar când sunt rodul infamiei morale – tot izbânzi rămân.“ (27 mai 1942, p.456)
Mișcarea legionară a fost reprimată în mai multe rânduri. În 1938, după ce Nae și Mircea au fost arestați (apoi eliberați după câteva luni), Mihail nota:
„Deplor desigur tot ce se întâmplă, sunt dezolat de Nae, sunt dezolat de Mircea, aș vrea să-i știu liberi – dar nu pot să cred că «acțiunea» lor a fost altceva decât o socoteală greșită pentru Nae și o penibilă copilărie pentru Mircea. Jumătate farsă, jumătate ambiție. Mai departe nu văd nimic.” (30 august 1938, p.174)
Mai târziu, după asasinarea primului-ministru (Armand Călinescu), mai mulți legionari au fost împușcați, printre care cunoscuți ai săi (M. Polihroniade, C. Tell):
„Nu pot judeca politic drama asta. Sunt omenește îngrozit. Știu bine că toți oamenii ăștia, toți laolaltă și fiecare în parte, ar fi asistat nepăsători la o teroare legionară și ne-ar fi ucis cu cea mai mare nepăsare. Mai știu că orbirea lor mergea până dincolo de orice limită. Totuși, totuși, totuși, mă simt trist, bătut, cuprins de un dezgust amar.” (25 septembrie 1939, p.234)
Antisemitismul, după cum e consemnat în jurnal, s-a manifestat continuu în această perioadă în societatea românească, mai mult sau mai puțin, în funcție de regimul aflat la putere: sub Carol al II-lea, înainte și după instaurarea dictaturii regale (1938), sub Ion Antonescu, atât în alianță cu Garda de Fier (1940–1941), cât și după înlăturarea legionarilor (1941–1944), când au avut loc pogromuri (cel mai mare la Iași în 1941) și deportări masive în Transnistria (unde au fost uciși între 115.000 și 180.000 de evrei).
Jurnalul lui Mihail parcurge mai multe planuri: cel social, al relațiilor sale personale, despre femeile pe care le-a iubit, prietenii și cunoștințele sale; cel politic, schimbările de regim și perspectiva sa ca evreu asupra antisemitismului românilor de atunci (ce a rămas tabu, din păcate, până în zilele noastre); cel artistic, procesul său de creație și poziția precară pe care a avut-o în societate, dar și impresiile sale despre diverse lecturi și muzica pe care o asculta și, poate mai de interes azi, planul războiului în plină desfășurare pe care îl urmărea obsesiv. Pentru mine toate au fost extrem de interesante. Am punctat aci numai câte ceva din planul social-politic, dar jurnalul merită citit și doar pentru acest ultim plan – o mărturie despre cel de-al Doilea Război Mondial așa cum a fost trăit în București.
Nu am citit nimic mai edificator decât Jurnalul lui Mihail Sebastian în ceea ce îi privește pe prietenii săi (sunt remarcabile și referințele la Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Țuțea, Octavian Goga, Liviu Rebreanu și mulți alții). Operele lui Mircea Eliade și Camil Petrescu sunt, prin comparație, niște frânturi obscure ale acestor autori care au făcut parte din elita intelectualității românești a secolului XX. Pentru a-i cunoaște mai bine, lectura Jurnalului lui Mihail Sebastian e obligatorie.
March 26, 2021
In timpul lecturii l- am privit din unghiuri diferite:in primele capitole pare un tânăr meloman, boem si cu multe amoruri trecatoare, insa pe parcurs ce dădeam paginile, un intelectual descumpănit, apăsat de sărăcia lucie si de " demența" antisemita. Muzica și lectura intensă in 3 limbi straine pareau singurele refugii. Sunt convinsa ca avea multe de spus ca scriitor, dar a murit prea tânăr.
Ps: Mi- au placut conversatiile pe care le avea cu Mircea Eliade, Camil Petrescu, Cella Serghi, Nae Ionescu.
Ps: Mi- au placut conversatiile pe care le avea cu Mircea Eliade, Camil Petrescu, Cella Serghi, Nae Ionescu.
Read
January 12, 2014În general, când spunem Mihail Sebastian, ne gândim automat la Jurnal, uitând că Sebastian a fost şi un talentat prozator. Dacă teatrul său a avut un succes constant, chiar şi în prezent punându-se frecvent în scenă Jocul de-a vacanţa sau Ultima oră, proza sa a fost văzută mai degrabă ca o încercare nu pe deplin reuşită. Există însă o doză de autenticitate care întotdeauna mi s-a părut că salvează aşa-zisele carenţe (de pildă, aşa cum i-au reproşat numeroşi critici, un lirism prea accentuat).
Roman al unei adolescenţe ce se vrea nefalsificată de sentimentalism, dorind să surprindă „sângerări omeneşti şi simple”, Oraşul cu salcâmi (1935) se opune imaginii idealizate pe care literatura română o proiectase până atunci asupra adolescenţei (exemplul sugestiv este cel oferit de Ionel Teodoreanu, în La Medeleni). Urmărirea etapelor transformărilor adolescentine nu este lipsită de gradul de sensibilitate caracteristic lui Sebastian, nu lipseşte nici unda de patetism, în exprimări de genul: „Se vedea neînţeleasă de toţi, singură pe lume, cu marea ei sfâşiere”, referindu-se la criza prin care trecea Adriana. Nu este, însă, nimic exagerat, lacrimogen, totul fiind păstrat în limitele discreţiei şi ale măsurii, specifice lui Sebastian. (cronică: http://bookaholic.ro/mihail-sebastian...)
Roman al unei adolescenţe ce se vrea nefalsificată de sentimentalism, dorind să surprindă „sângerări omeneşti şi simple”, Oraşul cu salcâmi (1935) se opune imaginii idealizate pe care literatura română o proiectase până atunci asupra adolescenţei (exemplul sugestiv este cel oferit de Ionel Teodoreanu, în La Medeleni). Urmărirea etapelor transformărilor adolescentine nu este lipsită de gradul de sensibilitate caracteristic lui Sebastian, nu lipseşte nici unda de patetism, în exprimări de genul: „Se vedea neînţeleasă de toţi, singură pe lume, cu marea ei sfâşiere”, referindu-se la criza prin care trecea Adriana. Nu este, însă, nimic exagerat, lacrimogen, totul fiind păstrat în limitele discreţiei şi ale măsurii, specifice lui Sebastian. (cronică: http://bookaholic.ro/mihail-sebastian...)
January 27, 2014
My good friend Roger Baylor bought this for me about ten years ago. What I recall with a gleam is reading it at various cafes in Louisville, coinciding with Sebastian's descriptions of the myriad cafes in Bucharest. I found his insights to be rather piercing especially as to the ambivalence of WWII policies, nothing sweeping or unified, this was all chortled fictionally later by Olivia Manning in her Balkan Trilogy.
October 24, 2012
"Un barbat nu va sti niciodata ce sedimente de amoruri trecute sint in gesturile, in obiceiurile, in vocabularul, in ticurile unei femei."
Displaying 1 - 30 of 104 reviews