Fetele visează electric

by Monica Stoica

Genres: Poetry, Romanian Literature

Unknown Binding

Published January 1, 2019

Reviews

[M]

M-a surprins mult poezia din „fetele visează electric”, pentru că nu mă așteptam să găsesc o asemenea lume arcuindu-se și curentând realitatea, așa random, într-o librărie din Cluj (recunosc totuși că R. care era alături de mine, zisese că i-a plăcut). Prima parte m-a fascinat complet, forța cu care intră virtualul și fantasmagoricul în lume, eroticul, jucăușenia și un strop de aroganță, vocabularul de argou și capacitatea de a trece de la un lucru la altul - voi da câteva citate. Apoi, mai pe final, mi se pare că se pierde un pic din puterea asta, poate fiindcă e un pic lung volumul, și părțile sale îmi pare că nu se armonizează atât de bine între ele, iar politic uneori e ușor problematic. Parcă ar fi două cărți aici, împărțite în primele două și ultimele două părți. Dincolo de asta, am subliniat și mi-a pus multe etichetuțe la care să revin, pentru construcția unui univers hibrid, undeva între cartiere românești, magnetizare, muzică de pe Youtube, birturi și trupuri prinse în vibrații perturbatoare.


„ce puteai să spui despre noapte:
o brumă de grație în toată fumăraia,
tu ai simțit compoziția fluidă a nopții.
mi-ai spus: prea multă lume în jur. câte creiere pe metru pătrat
vibrații și tu, ce textură au buzele tale?” /19

„îmi urla-n ureche că e bad boy, cu toate hainele lui made în china,
cu transpirația lucind, dar aurul se înnegrea pe mine în preajma lui,
la colțul dimitrie bolintineanu cu calea moșilor,
ascundeam peturile de bere sub rable părăsite,
vorbeam agresiv și ne iubeam în fâșii de trafic,” /21

„frumusețea explozivă, balsamică a mâinilor tale,
îmi băga creierul în overdrive.

(...)

dincolo de tine florile de cireș cădeau în imponderabilitate.
mierlele îmi susurau în ureche nedeslușit.
creierul tău lumina în întuneric.” /26

„soarele încă lumina scările de bloc
unde alții scrijeliseră hieroglife hip-hop.
aveai bani de votcă și râsul de drac,
soarele-n amurg se ițea pe Căderea Bastiliei.
anesteziată, vedeam ca prin pânza păianjenului,
clavicula ta dăltuită pe strada cu clădiri verticale
apăruse luna,
cerc trasat de maeștri geometri.” /31

[Mălina Maria · Rating 3 out of 5]

Poezia Monicăi Stoica evocă un deziderat socio-politic veritabil („noi, artiste ale foamei şi mari preotese ale sexului,/vrem să facem gherțoii, prinții, poeții să saliveze”), în care fărâmele unei intimități somatizate se dezvăluie cu o claritate tăioasă („am văzut cum sperma umple toate golurile/cum sânii noştri dau pe-afară de lapte”), pe fundalul unui oraș în tranziție, recognoscibil, dar totuși atemporal („am fost un suflet de prăsilă,/o băiețoaică febrilă/cu mintea impecabilă/ai păstrat tot ce era de păstrat”).

Versurile Monicăi Stoica nu respectă nuanțele & inflexiunile feminismului intersecțional, iar volumul, deși riguros structurat, poate părea pe alocuri rigid, pretențios și robotic, cu o sensibilitate redusă față de persoanele cu dizabilități sau alte categorii marginalizate, care sunt folosite mai degrabă ca simboluri pentru degradarea societății. Cu toate acestea, imaginile create sunt dezarmant de lucide, balansând între erotic, urât și sarcastic, surprinzând o stare de amorțeală și dezgust constant („muștele invadează sala goală de dans/și glastrele cu iasomie din ferestre./se așează pe lemnul proaspăt spălat al podelei”).

Volumul pendulează între o vulnerabilitate intensă, dar duioasă („frumusețea explozivă, balsamică a mâinilor tale,/îmi băga creierul în overdrive”) și o dezumanizare rece și penetrantă („am rânit ca la porci. am spălat wc-ul./ca un câmp de maci mi-am făcut viața,/nicio adiere și nicio tehnologie/doar un om mort./pe care l-am dat definitiv la o parte”).

Este, în esență, o confesiune zbuciumată a regretelor târzii („devorez orice privire în care să te găsesc./dar tu nu mai știi care-i numele meu”), reflectând „emoțiile tendencioase caduce romantice” și stingerea iubirii pasionale („fata asta e fragilă și mănâncă zăpadă din palma ta dacă ninge. mănâncă pământ cu lingurița dacă îi ceri”). Depersonalizare iremediabilă și catastrofală („într-o zi vei recunoaște că, fie adevărată sau falsă, nicio informație, nici măcar memorată în punctul ei de maximă intensitate emoțională, nu are importanță”).

Poezia devine aproape paralizantă, redând o amnezie existențială omniprezentă („la ce bun oraș unde din blocurile ANL izbucnesc râsete și țipete și apoi se stinge lumina”), dar cu o conștiință acută a sinelui („uită-te atent cum stau ființele serializate ca ouăle în cofraje./animalele sunt iarăși borțoase, plantele se supun polenizării/întunericul amorf și letal învăluie orașul”).

Este o poezie ce lasă impresia de provizorat („ne oferim trupul pentru experimente extraterestre/dar nici aceștia nu vor să audă de noi”), dar, pe alocuri, pare prea analitică și excesiv explicată, dând senzația unei lucrări prea „studiate” („în fiecare stea e pâlcul de homunculi care levitează,/în umbra oferită de această lumină,/de cadențele muzicii,/omul se suprapune tuturor populațiilor ce or să vină”).

[Book Lover · Rating 2 out of 5]

...
Waiting to "rain with moving photons"!
Happy Reading!!!