Bernard Mandeville (1670-1733), medic olandez stabilit în Anglia, pe lîngă caracterizarea ce i-am putea-o da, cu o expresie ce circulă mult astăzi, de popularizator al "individualismului metodologic " al lui Hobbes sau precizarea afinităţilor sale cu autori continentali, precum La Rochefoucault sau Montaigne, este important ca predecesor al marilor gînditori iluminişti din lumea de limbă engleză a veacului al XVIII-lea. După Mandeville, omul este condus de pasiuni. Insistenţa lui asupra caracterului "vicios " al acestor pasiuni i-a atras criticile unui Adam Smith (în Teoria sentimentelor morale), care era de părere că pasiunea, de pildă, pentru mobila de artă a cuiva care are mijloacele să o achiziţioneze este o exagerare să fie numită lux şi viciu. Dar temele-cheie din opera lui Mandeville le regăsim la Smith (îndeosebi în Avuția naţiunilor:), la Hume şi alţi gînditori. Este vorba îndeosebi de ideea că orice schimb între oameni are la bază nu bunăvoinţa, ci interesul, şi mai ales despre ideea unei ordini care apare în mod spontan în relaţiile dintre oameni şi nu este rodul minţii unui legislator înzestrat. Aceasta pune, desigur, limite puterii, căci orice încercare de a merge contra fluxului ordonării spontane este deşartă şi dăunătoare.