What do you think?
Rate this book


272 pages, Paperback
First published April 11, 2017
“Cartograful merse spre bezna întunecată din spatele serei, dând la o parte vrejurile ofilite acoperite de frunze îngălbenite, apoi deschise un ochi de geam care ducea spre o spărtură îngustă în zidul de cărămidă al grădinii. Astraea și Corvus merseră după el, lăsându-i pe Lux și pe Honorine singur sub strălucirea pietrelor prevestitoare și sub frunzele moarte de palmier. – Tu prima, zise Lux dând din cap spre mica intrare de cărămidă. Eu sunt chiar în urma ta. Îți promit. Honorine trase aer în piept și aruncă o ultimă privire spre Casa Vidalia, apoi pătrunse prin zid și lăsă în urmă grădinile îngrijite și moșia elegantă și intră în pădurile întunecate și sălbatice.” (p.43)
“- Așadar, fugi de Nautilus Olyphant? întrebă el cu unul dintre zâmbetele lui largi și jucăușe. De asta ești afară în pădure în toiul nopții, îmbrăcată cu salopetă de grăjdar și plină de noroi și unsoare? Și fără încălțări în picioare?
Honorine se uită la picioarele ei.
– Da, fără pantofi, fără cizme, zise ea și începu să râdă, apoi izbucni într-un hohot incontrolabil care-l făcu și pe Francis să chicotească. În unele momente râdeau atât de tare încât de-abia mai puteau să respire.
– O gașcă de brute înfiorătoare a intrat în casa mamei tale și a încercat să fure din biblioteca personală a tatălui tău, explică Honorine printre hohote. Dar tu? Așa te îmbraci la școală?” (p.51)
“Honorine și lordul Vidalia o luară către biroul lui, jos, în burta navei, încadrat de pereți de rădăcini încâlcite. Erau câteva piese de mobilier adevărat: scaune, birouri, rafturi, chiar și o sobă veche și voluminoasă lipită de perete. Camera mirosea a hârtie, a tutun dulceag și a nisip și era luminată de felinare agățate de rădăcinile ce atârnau din tavan și ciupeci lucioase de toate culorile, prinse de pereți. Podeaua era netedă, acoperită cu covoare de mătase roase și presărate cu nisip sclipitor care se aduna în grămezi pe la colțuri.
– E frumos, zise Honorine, privind la comorile ciudate împrăștiate prin cameră: un glob acoperit mai degrabă de stele decât de continente, un obelisc de piatră neagră cu imagini sculptate ale cititorilor în stele care priveau spre cerul plin de creaturi zburătoare, o tapiserie din lână neagră și fire de argint, înfățișându-l pe cel care trebuia să fie Lux alergând pe un câmp de stele. Deci aici ați fost în tot acest timp?
– Am fost aici… începu el, așezându-se într-un fotoliu vechi de lângă birou, zece… unsprezece,,, doisprezece ani. Nu pare atât de mult. Dar, pe de altă parte, reprezintă toată viața ta, nu-i așa?” (p.96)

