Lucian Blaga was a Romanian philosopher, poet, and playwright. He was a commanding personality of the Romanian culture of the inter-bellum period. He was a philosopher and writer higly acclaimed for his originality, a university professor and a diplomat.
Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam odată trandafiri sălbatici. Aveau atâția ghimpi, dar n-am voit să-i rup. Credeam că-s — muguri, și-au să înflorească.
Te-am întâlnit apoi pe tine. O, câți ghimpi, câți ghimpi aveai, dar n-am voit să te despoi — credeam c-o să-nflorească.
Azi toate astea-mi trec pe dinainte și zâmbesc. Zâmbesc și hoinăresc prin văi zburdalnic în bătaia vântului. Eram copil.
La mare
Vițe roșii, Vițe verzi sugrumă casele-n lăstari sălbatici și vânjoși — asemenea unor polipi ce-și strâng în brațe prada. Soarele în răsărit — de sânge-și spală-n mare lăncile, cu care a ucis în goană noaptea ca pe-o fiară. Eu stau pe țărm și — sufletul mi-e dua de-acasă. S-a pierdut pe-o cărăruie-n nesfârșit și nu-și găsește drumul înapoi.
Lauda somnului
Perspectivă
Noapte. Subt sfere, subt marile, monadele dorm. Lumi comprimate, lacrimi fără de sunet în spațiu, monadele dorm.
„Spre soare rîd! Eu nu-mi am inima în cap nici creieri n-am în inimă. Sunt beat de lume și-s păgîn! Dar oare ar rodi-n ogorul meu atîta rîs făr’ de căldura răului? Și-ar înflori pe buza ta atîta vrajă, de n-ai fi frămîntată, Sfînto, de voluptatea-ascunsă a păcatului? Ca un eretic stau pe gânduri și mă-ntreb: De unde-și are raiul— lumina? — Știu: Îl luminează iadul cu flăcările lui!” ~Lumina raiului, Lucian Blaga
Tot ce pot spune este că mi-am găsit un nou poet preferat— Mă închin, Blaga. 💖
"Anul 1919, când apare prima carte de poeme a lui Lucian Blaga, rămâne ca o dată capitală în evoluția literaturii noastre. Blaga e necunoscutul ce aduce o lumină puternică și nemaintâlnită, imediat reperată ca atare."
Câteva din versurile unor poeme ale acestui poet favorit al meu ❤️
Și dincolo, în noapte, s-ar putea ca ochii mei, să nu mai moară de când păstrează-n ei frumusețea ta.
Cum se poate lumina lunii odată s-o vezi și-apoi s-o trădezi intrând în întuneric?
În bolta înstelată-mi scald privirea și știu că și eu port în suflet stele multe, multe și căi lactee, minunile-ntunericului.
Dar nu le văd, am prea mult soare-n mine de-aceea nu le văd. Aștept să îmi apună ziua și zarea mea pleoapa să-și închidă mi-aștept amurgul, noaptea și durerea, să mi se-ntunece tot cerul și să răsară-n mine stelele, stelele mele, pe care încă niciodată nu le-am văzut.
Femeie, ce mare porți în inimă și cine ești? Femeie, tu ești golul Rămas în Adam În mine cum ești plinul Singurul ce-l am?
Pe-aici umbla și el și se-ntorcea mereu, contemporan cu fluturii, cu Dumnezeu.
și tot ce-i neînțeles se schimbă-n neînțelesuri și mai mari sub ochii mei căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte.
"Spre soare rîd! Eu nu-mi am inima în cap, nici creieri n-am în inimă. Sunt beat de lume și-s păgîn! Dar oare ar rodi-n ogorul meu atîta rîs făr' de căldura răului? Și-ar înflori pe buza ta atîta vrajă, de n-ai fi frămîntată, Sfînto, de voluptatea-ascunsă a păcatului? Ca un eretic stau pe gînduri și mă-ntreb: De unde-și are raiul - lumina? - Știu: Îl luminează iadul cu flăcările lui!" - LUMINA RAIULUI
"durerile nu sunt adînci decît atuncea cînd rîd."
"De mîna-aș prinde timpul ca sa pipăi pulsul rar de clipe. Ce-o fi acuma pe pamînt? Mai curg aceleași stele peste fruntea lui în stoluri și din stupii mei mai zboară roiuri de albine spre păduri? Tu inimă ești liniștită-acum! Mult a trecut de cînd îmi resfrîngeai în pieptul scund un soare nou îfiecare dimineață și-o suferință veche-n orișice amurg? O zi? sau poate veacuri? Un stînjen doar deasupra mea-i lumină. Flori cu sîni de lapte imi apasa lutul. Să pot eu mi-aș întinde mînă și le-aș strînge-ntr-un mănunchi să le cobor la mine, dar pamîntul poate nu mai are flori. Gîndul meu și veșnicia seamană ca niște gemeni. Ce lume se va zbate azi în valurile zilei? Ades un zgomot surd mă face să tresar. Să fie pașii sprinteni ai iubitei mele, sau e moartă și ea de sute de mii de ani? Să fie pașii mici si guralivi ai ei, sau poate pe pamînt e toamnă și niște fructe coapte-mi cad mustoase, grele, pe mormînt desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine?" - GÎNDURILE UNUI MORT
"Ea cîntă și eu ascult. Pe buzele ei calde mi se naște sufletul."
"Daţi-mi un trup, voi munţilor Numai pe tine te am, trecătorul meu trup, şi totuşi flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete, căci lutul tău slab mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet ce-l port. Daţi-mi un trup, voi munţilor, mărilor, daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin! Pământule larg, fii trunchiul meu, fii pieptul acestei năprasnice inimi, prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc, fii amfora eului meu îndărătnic! https://Versuri.ro/w/7d17 Prin cosmos auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi şi-aş apare năvalnic şi liber cum sunt, pământule sfânt. Când as iubi, mi-aş întinde spre cer toate mările ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi, spre cer, să-l cuprind, mijlocul să-i frâng, să-i sărut sclipitoarele stele. Când aş urî, aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă bieţi sori călători şi poate-aş zâmbi. Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup." - DAȚI-MI UN TRUP, VOI MUNȚILOR
"Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit așa de mult să plîngă și n-au putut."
"O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă, Dumnezeule, dar ce era să fac? Când eram copil mă jucam cu tine şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie. Apoi sălbăticia mi-a crescut, cântările mi-au pierit, şi fără să-mi fi fost vreodată aproape te-am pierdut pentru totdeauna în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape. Între răsăritul de soare şi-apusul de soare sunt numai ţină şi rană. În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug. O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea decât cu viaţa, mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti, din pământ ori din poveste mi-ai vorbi. În spinii de-aci, arată-te, Doamne, să ştiu ce-aştepţi de la mine. Să prind din văzduh suliţa veninoasă din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi? Ori nu doreşti nimic? Eşti muta, neclintita identitate (rotunjit în sine a este a), nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea. Iată, stelele intră în lume deodată cu întrebătoarele mele tristeţi. Iată, e noapte fără ferestre-n afară. Dumnezeule, de-acum ce mă fac? În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup ca de-o haină pe care-o laşi în drum." - PSALM
"Nimic nu vrea să fie altfel decît este. Numai sîngele meu strigă prin păduri după îndepărtata-i copilăriri, ca un cerb bătrîn după ciuta lui pierdută în moarte."
"În mine se mai vorbește și astăzi despre tine Din gene, ape moarte mi se preling. Ar trebui să tai iarba, ar trebui să tai iarba pe unde ai trecut. Cu coasa tăgăduirei pe umăr în cea din urmă tristețe mă-ncing."
"Cîteodată spun vorbe cari nu mă cuprind cîteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund."
"vieții nu i-am rămas dator nici un gînd dar i-am rămas dator viața toată."
"Se revarsă în mine drumurile toate pe cari ai umblat. Oglinda-ți mai păstrează chipul și după ce-ai plecat."
"Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte. Dar cel ce ţi-a vorbit e în pământ. E în apă. E în vânt. Sau mai departe. Cu foaia această închid porţile şi trag cheile. Sunt undeva jos sau undeva sus. Tu stinge-ţi lumânarea şi-ntreabă-te: taina trăită unde s-a dus?" - ÎNCHEIERE
"Cît de frumoasă-i lumea și dincolo de termen!"
"Suflete, prund de păcate, eşti nimic şi eşti de toate. Roata stelelor e-n tine şi o lume de jivine. Eşti nimic şi eşti de toate: aer, păsări călătoare, fum şi vatră, vremi trecute si pământuri viitoare. Drumul tău nu e-n afară, căile-s în tine însuţi. Iară cerul tau se naşte ca o lacrimă din plânsu-ţi." - SUFLETE, PRUND DE PĂCATE
"Dacă m-aș pierde în toate și-aș rămînea fără nume așa ca o pană căzută din zbor, din aripa pajurei, n-aș mai fi singur pe lume. Dacă de-un glas, de-un singur, de unul ce-și culcă ardoarea-n urechea și-n inima mea, cu adevărat m-aș pătrunde, marginea mea s-ar curma. Dac-aș uita cine sunt, trădîndu-mă pentru o altă lumină, În trupul meu osul s-ar face aur. Privighetoarea în noapte de sufletul meu nu s-ar feri ca de-o rea vizuină." - DACĂ M-AȘ PIERDE
"Ușor nu e nici cântecul. Zi și noapte - nimic nu-i ușor pe pămînt: căci roua e sudoarea privighetorilor ce s-au ostenit toată noaptea cîntînd." - CATREN
"De cînd viața mea te știe, o suferință port mereu: Frumusețea ta-i o poezie, pe care n-am făcut-o eu." - CATREN
"Orice frumusețe e ca o urnă de-a căreia coapsă privirea se prinde. Vezi, forma, mirat. Și suferi, gîndind la cenușa pe care-o cuprinde."
"Nici din lumină n-am destul, căci ea-i doar o legendă, iată. Nimic sub zare nu-i destul, vreau totul înc-o dată!"
"Lucruri suntem printre lucruri. Aproape suflete suntem, noi doi, prin soarta asemenea tuturor. Lucruri suntem, ce poartă în ele, gânduri că pietrele, uneori stele, şi totdeauna un dor. Pe drumul sau fiecare, ne-am duce în veci undeva. Ne-am duce-mpreună, mereu amândoi, Dar drumul norilor e prea mare în lume noastră – pentru noi." - LUCRURI SUNTEM
"Și dincolo, în noapte, s-ar putea ca ochii mei să nu mai moară de când păstrează-n ei frumusețea ta."
La obârșie, la izvor Nici o apă nu se-ntoarce, Decât sub chip de nor. La obârșie, la izvor, Nici un drum nu se întoarce decât în chip de dor. O, drum și ape, nor și dor, ce voi fi, când m-oi întoarce la obârșie, la izvor? Fi-voi dor atuncea? Fi-voi nor?
„Mă deschid cerului de-aici și până departe. Orice gând, altul, mă ocolește. Numai un vânt, care nu citește, numai vântul mă răsfoiește ca pe o carte.”
“ Presimt: frumoase mâni,cum îmi cuprindeți astăzi cu căldura voastră capul plin de visuri, așa îmi veți ținea odată și urna cu cenușa mea.
Visez: frumoase mâni,când buze calde-mi vor sufla în vânt cenușa, ce-o s’o țineți în pălmi ca ‘ntr’un potir, veți fi ca niște flori, din care boarea ‘mprăștie - polenul.
Și plâng: veți fi încă așa de tinere atunci,frumoase mâni. “
~~~ read // * Poemele luminii * Pasii profetului * In marea trecere * Lauda somnului * La cumpana apelor * La curtile dorului * Nebanuitele trepte * Addenda * Virsta de fier, 1940-1944 * Corabii cu cenusa * Cintecul focului ~~~
Vreau să joc! O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! Să nu se simtă Dumnezeu în mine un rob în temniţă - încătuşat. Pământule, dă-mi aripi: săgeată vreau să fiu, să spintec nemărginirea, să nu mai văd în preajmă decât cer, deasupra cer, şi cer sub mine - şi-aprins în valuri de lumină să joc străfulgerat de-avânturi nemaipomenite ca să răsufle liber Dumnezeu în mine, să nu cârtească: "Sunt rob în temniţă!"
Umbra lui Dumnezeu Umbra lui Dumnezeu e tot ce vezi, ce-n spaţiu se desparte şi se-adună, pământ e ea, şi prund şi undă, un drum cu călătorul dimpreună, fântână-adăpostind o lună. Umbra lui Dumnezeu e mai vârtoasă în lumină, mai grea ca alte umbre. Şi nu-ţi scapă. Şi poţi s-o strângi sub chip de holdă şi grădină. Şi poţi s-o bei în chip de apă.
Cetati, Arhipelaguri, Oceane Te întîmpina pretutindeni în caile tale cetati, arhipelaguri, oceane si flacari pe culmi.
Mîngîi femei cu brate de lava în arsita verii. Copii pe pamînt, subt nori si subt soare asezi. Naturii îi smulgi nestiute arcane. Siluiesti himerele sa se-ntrupeze, fundatii si pravili închipui, creezi istorie, întemeiezi imperii si palpitînd printre meridiane simti zi si noapte ca esti. Totusi cîndva, la un semn, într-un fel adînc toate le parasesti, cu fata-n sus, cu pleoapele-nchise - le parasesti, poate ca fara cuvînt numindu-le înca - le parasesti.
Cum se poate lumina lunii o data s-o vezi si-apoi s-o tradezi intrînd în întuneric?
Ziua a saptea (...) Noi aripi nu aveam, dar umerii - gata erau umerii de zbor.
"Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit aşa de mult să plânga şi n-au putut. Amare foarte sunt toate cuvintele, de-aceea - lăsaţi-mă să umblu mut printre voi, să vă ies în cale cu ochii închişi."